Ce se întâmplă când ridici o patimă la nivel de normalitate? Apare nevoie
de a reconsidera un întreg sistem de valori. De ce e grav? Pentru că ni se
impun măsuri ce ne împuținează, ne sărcesc, ne limitează, doar cu scopul de a
conferi legitimitate unui fenomen păgubos.
Parlamentul European adoptă o așa-numită limbă ”incluzivă”, care face
referire la terminologia asociată dizabilității, LGBT, rasei, etniei, religiei.
Apariția așa-numitei scrieri incluzive degenerate
ne invadează viața de zi cu zi. Așa ajungem la situații absurde în care
utilizarea termenului „lapte matern” este interzis în unele spitale englezești
pentru a nu „răni persoanele transgender”, la fel ca utilizarea cuvântelor
„tată” și „mamă” sunt puse în afara legii pentru a evita presupusa discriminare
de gen. În Suedia, există acum toalete „neutre” pentru cei care nu se simt nici
bărbați, nici femei. În Statele Unite, sportivii transsexuali născuți bărbați
și transformați în femei pot concura în competiții feminine în ciuda
concurenței neloiale incontestabile pe care aceasta o generează. Confidențialitatea
aparține tuturor. Problema rezidă tocmai în faptul că susținătorii teoriei de
gen au transformat intimitatea într-o luptă politică, sexualitatea în
identitate și această identitate în revendicări comunitare.
Sfidând dovezile naturale, umanitatea nu este împărțită în sexe infinite,
ci în două sexe: bărbat și femeie. Această diferență de gen reprezintă o
permanență antropologică ireductibilă, chiar dacă reprezentarea virilității și
feminității poate evolua în funcție de timpuri și culturi. Ceea ce scapă
acestor activiști de gen este că diferența nu înseamnă ierarhie, că distincția
nu implică discriminare. Egalitatea nu înseamnă confuzie sau anulare. Negând
legal diferența dintre sexe, distrugem realitatea biologică în favoarea unui
delir, care definește ființele ca o fabricație culturală. Aici ne duce actualul
moft și asta în aplauzele parlamentarilor pentru corectitudinea politică.
Această luptă de gen este în realitate un produs pur al individualismului
contemporan. Acest rege autoproclamat nu mai tolerează limitele impuse de
natură. Refuză orice formă de patrimoniu istoric, cultural sau spiritual, vede
în deconstrucția tuturor referințelor prețul glorios și necesar al emancipării,
își plasează drepturile și dorința personală deasupra interesului colectiv și al coeziunii comunitare. Această deconstrucție atacă toate sferele societății:
este în același timp legală, administrativă, culturală, familială, politică,
educațională, filosofică. Consecințele sale nu vor cruța pe nimeni și nimic atâta
timp cât adversarii săi preferă confortul tăcerii.
Și ca să ne lămurim de ce nu ar trebui să renunțăm la termenii de tată și
mamă, vom analiza roluri celor două ființe în procesul de dezvoltare a
copilului, roluri ce nu pot fi confundate.
Ambii părinți au un rol fundamental pentru ca copilul să devină o persoană
completă. Rolul mamei și al tatălui sunt distincte și complementare. Mama oferă
afecțiune, tatăl impune reguli. Mama trebuie să răspundă nevoilor copilului,
oferindu-i tot ce are nevoie pentru o dezvoltare sănătoasă și armonioasă:
alăptarea, îngrijirea
fizică, realizarea conexiunii biologice, stabilirea unui stil individual de
interacțiune cu copilul, realizarea conexiunii emoționale. Iar influența
tatălui se răsfrânge asupra identității de gen, abilităților sociale, nivelului
cognitiv și motivațional (tatăl este un factor de stimulare și încurajare),
lingvistic (tații impun atenție și se exprimă într-un mod mai autoritar).
Conexiunea emoțională se realizează la câteva minute după naștere. Un nou-născut este
capabil să rămână treaz în primele 30-40 de minute după naștere. În acest timp,
el poate încerca să-și concentreze privirea pe chipul mamei și se pare că îi
ascultă vocea. Un astfel de contact
timpuriu dintre mamă și copil are o mare importanță psihologică în consolidarea
legăturii dintre cei doi. Studiile arată că mamele care nu au fost separate de pruncii
lor imediat după naștere, au manifestat mai târziu o afecțiune semnificativ mai
mare, mai multă tandrețe și grijă, iar copiii s-au dezvoltat mai bine.
Relația mamă / copil nu se aseamănă
cu nicio alta. În persoana mamei copilul găsește o securitate emoțională de
neegalat, ceea ce o face pe mamă să se comporte de parcă ar fi de neegalat. Mama are
într-adevăr o putere exorbitantă.
Declinul social al figurii paterne s-a produs odată cu proclamarea
egalității dintre femei și bărbați, iar asta a condiționat pierderea
autorității tatălui. Conform lui J. Le Camus: „Hrana psihologică oferită de
tată este autoritatea”.
Importanța relației timpurii tată / copil, se explică prin faptul că tatăl
este un facilitator al procesului de separare-individualizare care are loc în
cadrul relației mamă / copil. Poziția de exterioritate a tatălui (în raport cu
diada mamă / copil) i-ar permite copilului să experimenteze relația cu tatăl
său ca neambivalentă, dar de susținere, deoarece reprezintă o alternativă la
lumea simbiotică a mamei, care prezintă riscul de asimilare și regresie. Din
punct de vedere intrapsihic, tatăl are un rol fundamental în construcția și
organizarea ego-ului: susține munca de organizare, diferențiere și integrare,
astfel încât copilul să se poată elibera de mamă. Tatăl ar fi dovada vie că
este posibil să ai o relație strânsă cu mama, păstrându-ți în același timp
propria autonomie.
Din perioada prenatală, fătul (de la 5 luni în uter) sensibil la stimuli
sonori și tactili dă semne că îi percepe într-un mod diferit pe cei care vin de
la tată său cei care vin de la mama sa. Mesajele vocale, tactile și chinestezice adresate
bebelușului au o calitate „psiho-senzorială” diferită în funcție de faptul dacă
provin de la tată sau de la mamă. Bebelușul percepe foarte devreme această
diferență de textură a pielii, consistență musculară, tonul vocii, conexiunea
care există între tatăl său și mama sa: aceste două surse afective se referă la
două „modele de stimulare neredundante” pe care pruncul le percepe fără a le
confunda. În
acest fel, copilul este expus din start la două tipuri de „relații
afectiv-corporale”, două moduri de comunicare non-verbală, două scheme de
limbaj.
În ceea ce privește ierarhia atașamentului, studiile arată că copiii o
preferă pe mamă, dar dacă tatăl este prima figură care manifestă grijă, îl vor
prefera pe tată: de fapt, ei se atașează preferențial de prima figură grijulie,
indiferent de părinte. Cu toate acestea observăm că, în cursul celui de-al
doilea an de viață, interesul pentru tată crește semnificativ și acesta se
manifestă mai ales prin joc. Încă din primul trimestru de viață, tații sunt
diferiți de mame: sunt mai stimulatori și mai jucăuși, în timp ce mamele caută
să-și calmeze și să-și aline copilul. Astfel, copiii își percep mama ca o sursă de bunăstare și
securitate și își preferă tatăl ca coleg de joacă. Având în vedere bazele
adaptative ale atașamentului se diferențiază doi poli: un pol de securitate
oferit preferențial de mamă și un pol de exploarare sau ”activare” (deschidere
către lumea exterioară) asigurat în special de tată. Rolul activator al tatălui răspunde la nevoia copilului
de a căuta stimuli de intensitate ridicată, la nevoia de a depăși și de a
învăța să își asume riscuri. Pe scurt, îl încurajează să exploareze și astfel
să își dezvolte autonomia. De asemenea,
funcția de activare poate fi înțeleasă și ca „declanșarea
mecanismelor de reglare a emoțiilor stârnite de confruntarea cu noutatea”, permițând astfel
copilului să se îndrepte spre necunoscut, să-și dezvolte abilitățile sociale. O relație de
activare oferită de tată este mai interesantă în ceea ce privește stimularea
pentru copil, la fel cum o relație de securitate oferită de mamă este mai
eficientă din punct de vedere al confortului. Fiecare dintre aceste două elemente constituie componente
ale atașamentului părinte / copil.
Pentru formarea unui psihic sănătos, e necesar ca copilul să fie integrat
în cadrul relației mamă / tată, astfel încât să nu simtă sentimentul de
excludere. Aceasta este funcția conjugalității părinților. Acest triunghi
psihic și interacțional se formează în perioada prenatală: tatăl conturează
specificul funcțiilor sale din poziția de exterioritate în cadrul diadei mamă /
copil. Tatăl îndeplinește nu doar funcția de separare și diferențiere, dar în
același timp de consolidare și îmbunătățire a relației mamă / copil.
Nu putem reduce relația tată / copil la o relație de tandrețe reciprocă, există
o dimensiune simbolică legată de triangulare. Deoarece tatăl este bărbat, el i se adresează copilului
într-un mod mai complex, cerându-i să fie mai clar și mai precis în exprimările
sale decât îi cere mama, îl provoacă și îl lasă să găsească singur soluții la
probleme etc. Cu alte cuvinte, fiecare părinte este unic și reprezintă un alt
gen. Această
diferență tată / mamă are o funcție simbolică: aceea de a introduce copilul în universul masculin și în
universul feminin, ale cărui moduri de funcționare îi aduc influențe diferite
și complementare în toate sferele dezvoltării sale.
Și apoi eliminarea unor cuvinte înseamnă sărăcirea limbajului, se reduce
din frumuseția și nuanțele de exprimare, ceea ce generează ambiguități, mai
ales în cazul unor cuvinte foarte uzuale și cu semnificații deosebite. Și unde
mai pui că ar trebui să renunțăm la o valoroasă moștenire literară, care ar
deveni brusc desuetă. Și atunci ce implicații sufletești ar mai avea versurile vierene pentru un individ străin de
termenii de mamă și tată?
Înfiorat spun mamă şi tată
De parcă îmi văd părinţii
Prima dată.
Ca un copil
Aştept dimineaţa,
Până la lacrimi
Mi-e dragă viaţa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu