Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebari incomode adresate de Zaharia Sângeorzan

 

Nicolae Steinhardt (n. 12 iulie 1912, Pantelimon, Ilfov, România – d. 29 martei 1989, Baia Mare, România) a fost un scriitor, critic literar, eseist, jurist și publicist român.

În 1959 va fi arestat și implicat în "lotul intelectualilor mistico-legionari". Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat la 12 ani de muncă silnică, 7 ani de degradare civică și confiscarea totală a averii personale.

În 1960, la Jilava primește botezul în ortodoxie. După 1964, la insistențele prietenilor C. Noica și Al. Paleologu, reintră în viața literară prin traduceri, medalioane, eseuri, cronici.

După moartea tatălui său (1967) începe să-și caute o mănăstire. În 1978, Steinhardt stă vara la Rohia pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar. În 1980 este tuns în monahism la mănăstirea Rohia.

În 1970 este redactat Jurnalul Fericirii, manuscris ce va fi confiscat de câteva ori de Securitate.  Este publicat pentru prima data în 1991, iar în 1992 cartea primește premiul pentru cea mai bună carte a anului.

Cartea Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări adresate de Zaharia Sângeorzan reprezintă un dialog epistolar dintre cei doi, o mărturie a rezistenței intelectuale românești. Nicolae Steinhardt e întrebat despre destinul social și politic al neamului românesc, despre satul românesc, despre scriitori și filosofi, despre viața la mănăstirea Rohia, despre generația 80, despre Noica, Eliade, Cioran, Blaga, Mircea Vulcănescu, Sandu Tudor, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana etc.

Cartea, deși subțirică, e de o consistență impresionantă. Răspunsurile monahului relevă un mare intelect, un mare cunoscător al realităților, un mare vizionar. Este una din puținele cărți la care aș mai reveni. Nu știam ce să selectez, așa că am deschis la nimereală o pagină și am dat peste acest răspuns, actual după mai bine de trei decenii.

«Suntem pierduți: Nu văd vreo nădejde de nicăieri. Suntem lași? Da și nu, curajul implică existența unei cât de mici, de infirme șanse de reușită (A mai spus-o și Mircea Eliade). Și nu există. Suntem perfect închiși, prinși în cursa de șoareci, ferecați, țintuiți. Buni de a fi luați în râs ori îngăduiți a face bancuri după pafta ironiilor noastre căci nu mai prezentăm nici un pericol: ne-au fost prelucrate chiar sufletele.

Altceva nu avem: nu curajul, ci demnitatea. Ne purtăm înlăuntrul cursei ca niște șobolani spăimântați și nebuni. Ce facem (și asta am putea să nu facem)? Dăm vina pe alții, ne denunțăm de istov unul pe altul, ne văicărim, ne urâm între noi, mințim, înșelăm, consimțim a săvârși cele mai josnice treburi, ne vindem sufletul pentru un blid de linte (în care Dumnezeu știe câte boabe sunt), trăim cu dezinvoltură pe două planuri (al realității, al minciunii) ca și cum asta ar fi starea normală a omului, comme si de rien n'était, ca viermele la rădăcina hreanului, ne-am adaptat și acomodat minciunii și răului, a pierit din noi orice compasiune, orice ”ținută”, gata suntem în orice clipă a ne lepăda și rușina de Hristos, a ne vinde fratele.

Așa încât frumos grăiți – foarte frumos și dreptate aveți spunând că răbdăm iarna aceasta lungă și neîndurătoare ca un bluestem cu ochii deschiși, cu gura închisă, cu urechile surde, indiferenți, umiliți și fără a ieși din afară și a refuza mitomania.

Ne e frică de moarte mai mult decât ar fi normal și ne e frică unul de altul: Dovadă a gradului de nemernicie la care am ajuns.

Îmi place a crede că ne purtăm ca eroii unui roman de Edgar Wallace unde creierul bandei, Tod Haydn, spre a capta și jefui un tânăr milionar australian venit în Anglia, organizează banda și distribuie rolurile: unul va fi nobilul lord, altul valetul, altul majordomul, altul omul de afaceri, alta frumoasa secretară etc. Dar ca să nu se producă o greșeală de regie își obligă comparșii să-și vorbească unul altuia – chiar când sunt singuri între ei, în afara prezenței victimei – tot în conformitate cu rolurile respective; ca să le devină firești, să le intre în piele.

Așa și noi. Am intrat în pielea rolului de comparși tăcuți, disciplinați, muștruluiți, am intrat în pielea personajului omului fericit, ne-am împielițat. Dar știți prea bine despre cine spune poporul nostru că s-a împielițat, că se împielițează: nu Hristos. Acela S’a întrupat! De împielițat se împielițează Celălalt, ai cărui robi și roboți perfecți suntem pe cale de a deveni în ritm Kali yuga.»