Flagelul covid-19 are multiple
consecințe cumplite asupra lumii. Deși impactul socio-economic este evident și
discutat pe larg, alte efecte par a fi ignorate. Una dintre instituțiile vizate
este biserica, ca organizație religioasă. Bisericile au fost catalogate ca
fiind spații cu risc de contagiune ridicat și respectiv au fost printre primele
instituții închise în scopul prevenirii răspândirii virusului. Pe durata
moratoriului impus locașurile bisericești, coezinea comunitară, realațiile
sociale, luările de atitudine au fost afectate. Asociația Americană de Psihologie
a constatat că interzicerea adunărilor a
condus la acutizarea depresiei, anxietății și tulburărilor de comportament în
rândul populației.
Atingerea constituie o
experiență semnificativă. Dintre toate procesele senzoriale, atingerea este cea
care se dezvoltă cel mai devreme și funcționează ca un ”eșafod senzorial care sprijină
perceperea propriului corp și dezvoltarea sentimentului de sine.” S-a
constatat că atingerea socială oferită cu scopul de mângâia o persoană dragă
care simte durere produce modificări biologice asociate empatiei. Atingerea
este modalitatea prin care indivizii își transmit emoții unul altuia și tot ea contribuie
la ușurarea durerii. Aceasta este parte integrantă a vieții creștine. În
biserici există multe prilejuri de interacțiuni tactile: strângerile de mână,
îmbrățișările, binecuvântările preoților oferite enoriașilor. Astfel de gesturi
sunt foarte importante pentru cei care se simt însingurați, îngrijorați, neputincioși
sau anxioși.
Activitățile
religioase, precum rugăciunile, citirea scripturii, cântările, evenimentele
sociale contribuie la crearea unor relații puternice dintre oameni, iar îngrădirea
acestora afectează starea spirituală și contrubuie la instalarea anxietății în
rândul membrilor comunității creștine. Prin urmare, factorii de decizie ar
trebui să țină cont de importanța conexiunilor umane ca element-cheie în
menținerea unei societăți sănătoase.
Impunerea măsurilor de
purtare a măștilor și distanțarea socială modifică modul de interacțiune al
oamenilor. Atunci când ieșim în stradă observăm tot mai des chipuri crispate,
priviri fugare, saluturi sporadice. Aceaste manifestări evidente mai ales în
mediile urbane ar putea părea banale și pasagere, dar de fapt anunță o
transformare de lungă durată.
Teama de a te infecta
și avertismentul ”păstrați distanța” acționează la nivelul inconștientului.
De-a lungul istoriei oamenii au învățat că apropierea și contactul fizic sunt
semne de respect pentru ceilalți și disponibilitate spontană pentru relaționare.
În atare condiții improprii, aceste reguli ar putea fi cu timpul dezvățate.
Întrebarea e ”riscăm să devenim o societate înalt tehnologizată lipsită de
contact fizic?”
Limbajul nonverbal ca
componentă a comunicării interumane devine irelavant în condițiile actuale.
Semnele transmise prin postură, fizionomie, mimică, gestică nu mai au sens din
start. Deci trebuie să dai dovadă de ingeniozitate ca să-ți exprimi simpatia,
să construiești o relație de cooperare și încredere la distanță de un metru și
jumătate!
Contactul fizic
constant creează un sentiment de securitate relațională, acesta fiind o nevoie
vitală la orice vârstă. Această nevoie e mai primordială decât cea de
satisfacere a instinctului de foame sau de sete. Iată de ce pruncii și puii de mamifere
privați de contact fizic sunt amenințați să piară. Securitatea emoțională asigurată
prin contact fizic cu figura de atașament (maternă sau paternă) stă la baza
dezvoltării armonioase a individului.
Acest covid-19 și
politica asociată acestuia exercită un control asupra manifestărilor naturale
și spontane ale oamenilor. O îmbrățișare, o strângere de mână, o mână peste
umăr nu sunt componente neînsemnate, ci constituie chiar esența relațiilor
umane. Aceste interdicții nu pot să nu afecteze indivizii, iar dacă ele vor
dura prea mult timp, ne-am putea aștepta la o exacerbare a violenței, în
special a celei domestice, ca efect al frustrării, insecurității emoționale și
impresiei că celălalt ne respinge.
Întrebarea e ”cum facem
față acestei situații?”. Prin îmbrățișări, în corp se eliberează o cascadă de
hormoni, în special oxitocina, cea care contracarează stresul și anxietatea. O
soluție simplă și accesibilă este să ne îmbrățișăm singuri, e un fel de a
păcăli creierul, pentru că el nu face diferența.
Expunerea la soare e și
acesta o posibilitate de a modifica senzațiile, pentru că razele de soare
acționează ca o mângâiere, ajută la calmare, reduc stresul și eliberează
oxitocină.
Cultura noastră profund
rațională ne face să ne ferim de emoții, considerând că ar trebui să le
controlăm sau să le ținem la distanță.
Dimpotrivă, ar trebui să fim atenți la ceea ce simțim. A fi calm nu
înseamnă a nu simți nimic, ci a fi conectat la sine, a te simți bine în propria
piele și cu propriile gânduri. Calmul poate fi dobândit prin intermediul
corpului (ajustându-ne postura) sau prin intermediul minții (vorbind și
acționând conform valorilor și credințelor noastre). Practicarea regulată a
unei activități care ne furnizează o bunăstare generală, contribuie la
instaurarea calmului însoțit de un sentiment de încredere și mulțumire.
Astăzi oamenii încearcă
să oprească fluxul de gânduri, tânjesc după calm, dar nu-și lasă timp să
respire din cauza ritmului alert de viață. Mulți își caută fericirea într-o
varietate de experiențe: un fel de nevoie de a umple vidul interior. Dar în
această agitație nu găsesc decât stres și frustrare: nu izbutesc să le facă pe
toate, nu izbutesc să le facă suficient de bine. Calmul survine din
concentrare, moderație, lentoare. Pentru a dobândi starea de calm e nevoie de
perseverență, trebuie să reziști accelerației și consumului excesiv, să dai
prioritate calității în schimbul cantitiății, să te dedici pe rând unei singure
sarcini, unei singure persoane.
Desigur, să găsești
calmul într-un colț de natură e o cale facilă, dar important e să-ți găsești
calmul în mediul obișnuit de viață cu toate constrângerile, situațiile
neașteptate, problemele de la locul de muncă, din cadrul familiei. Pentru a
face față imperfecțiunii lumii trebuie să-ți accepți propriul haos, să-ți
recunoști propriile vulnerabilități și greșeli. Atâta timp cât îți îndrepți
grija și atenția în exterior și te neglijezi pe sine, riști să ajungi la un
moment să nu mai poți oferi nimic aproapelui. Simți oare față de propria
persoană: dezgust, dezamăgire, tristețe? Dacă da, e semnul că ai nevoie de
vindecare sufletească. Orice neliniște ascunde ambiții secrete nesatisfăcute.
În loc să te lași copleșit de aceste sentimente, încearcă să intri într-un
dialog cu sine: ceea ce gândesc este adevărat?, ceea ce simt, de ce îmi
amintește? Cu smerenie și curaj vei reuși să-ți clarifici nevoile interioare,
să ajungi la o înțelegere mai bună a propriei persoane și implicit a lumii. Să
nu te lași manipulat de propriile frici și de cele impuse din exterior. Să-ți
(re)cucerești iubirea de sine ca să o poți oferi celorlalți. Liniștea e ceea ce
rămâne când nu există nici un dezacord între sine și sine, între sine și ceea
ce vrei să faci, când simți că ești în locul potrivit și în momentul potrivit.
Oricine are resurse nebănuite pentru a-și (re)dobândi calmul. ”Dobândește pacea și mii
se vor mântui în jurul tău” spunea Sf. Serafim de Sorov.
Material publicat în revista Atitudini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu