Să crezi în iubire, să crezi în iertare

Am uitat ce-am vrut să-ți spun. Mă chinui să-mi amintesc și nu izbutesc. Mi se părea că e ceva deosebit de important, ceva ce o să spulbere definitiv orice neînțelegere, îndoială, neclaritate. Ceva ce-ar apropia un pic cele două capete de lume în care nu știu prin ce eroare ne-am pomenit.

De ce oare începe să-mi fie frică de cuvinte? Nu, nu de-ale celorlalți. Învăț să primesc cuvintele dizgrațioase fără să le trec prin mine. Am învățat să nu le arunc mai departe, îmi place să cred că sunt ultima verigă din lanțul urii. De cuvintele mele mi-i frică, căci dacă nu izbutesc să le împreunez cu dragoste, oricât de multă cunoaștere ar conține, ele nu sunt bune la nimic.

Auzisem la radio o poezie care se încheia cu versurile: ”cocoșul s-a oprit de cântat./ de cine te-ai lepădat?/ de cine m-am lepădat?, și mi-a venit în minte Petru, care negase în fața oamenilor că-L cunoaște pe Iisus tocmai după fusese răstignit. Și-a dat seama de fapta sa așa cum îi prezisese însuși Învățătorul: ”înainte de a cânta de două ori cocoșul, de trei ori te vei lepăda de Mine”; moment în care acesta a înțeles trădarea, și-a înțeles căderea. Atunci Domnul l-a privit de departe pe Petru, în privirea aceea nu era reproș, nu era supărare, era o adâncă întristare și suferință, pentru că Petru era unul din cei mai buni ucenici ai Lui. Petru nu mai putea să rămână printre oamenii nepăsători și dușmănoși în fața cărora se lepădase cu jurământ de Iisus, era cuprins de o nespusă amărăciune, a ieșit în noaptea întunecată să-și plângă lepădarea. A început să se căiască pentru slăbiciunea sa, să-și ceară iertare și să-l încredințeze pe Hristos de iubirea sa. Iisus îl iertase la scurt timp după învierea, pentru că-i vedea inima plină de dragoste a lui Petru, și vedea că lepădarea sa venea dintr-o lipsă de tărie.

Și apoi, l-am comparat cu Iuda, care îl vânduse pe Iisus cu treizeci de arginți. Dar acesta nu a crezut în iubire, nu a crezut în iertare, s-a îndoit și s-a condamnat la pieire, spânzurându-se.

Și atunci am înțeles că puterea e în credință, iar înfrângerea, în îndoială.

Viața asta e o ciornă în care până la sfârșit nimic nu e trecut pe curat. În viața asta orice greșeală poate fi ispășită, ieratată, doar să nu stăruim în greșeală. În viața asta nu poți să te înalți dacă nu ești doborât, și, cu cât e mai adâncă căderea, cu atât e mai spectaculoasă înălțarea.

În viața asta adevărata bucurie o simți după o mare durere. Și dacă toată lumea vede în viața unui cercat o nesfârșită tristețe, de fapt, viața acestuia e făcută dintr-o lumină perceptibilă doar cu inima.

          Și încă ceva, dragostea niciodată nu cade. 

          Text publicat în revista Catchy