Tipuri psihologice de C.G. Jung

 Tipurile atitudinale generale se deosebesc prin atitudinea particulară față de obiect. Introvertitul se comportă abstractiv față de obiect, fiind tot timpul preocupat să abstragă libidioul din el, așa ca și cum ar avea de învins o forță enormă intrinsecă obiectului. Extravertitul, se comportă, în schimb, pozitiv față de obiect. Al doilea afirmă importanța acestuia într-atât încât își raportează constant atitudinea subiectivă la obiect și și-o orientează după el. În realitate, obiectul nu are niciodată prea multă valoare pentru el, de unde faptul că importanța acestuia trebuie sporită. Cele două tipuri sunt extrem de diferite, iar opoziția dintre ele foarte izbitoare. Oricine cunoaște acele naturi închise, greu de pătruns, adesea timide, care contrastează vehement cu naturile deschise, sociabile, adesea senine sau cel puțin binevoitoare și accesibile. Tipurile se distribuie neselectiv în rândul populației.

Relația dintre subiect și obiect este întodeauna un raport de adaptare, deoarece presupune că termenii săi au unul asupra celuilalt efecte modificatoare. Aceste modificări constituie adaptarea. Introvertitul are particularitatea, pe de o parte, de a se cheltui neîntrerupt și de a se răspândi în toate, pe de altă parte, tendința de a se apăra de exigențele exterioare, de a se abține pe cât posibil de la orice cheltuială de energie, legată direct de obiect și de a-și crea în schimb, pentru sine o poziție cât mai sigură și mai puternică.

Atitudinile tipice se manifestă la copii încă din primii ani de viață, printr-o dispoziție individuală, chiar și în condiții foarte asemănătoare, un copil preaia un anumit tip, iar un altul, tipul opus. Aceste lucru se întâmplă în cazurile care evoluează în condiții normale. În situații anormale, când e vorba de atitudini extreme, la mame, tipul de atitudine ar putea fi preluat prin siluire. Acolo unde are loc o falsificare a tipului, determinată de influențe exterioare, se produce mai apoi, frecvent, o nevroză vindecabilă doar prin restabilirea atitudinii care corespunde în mod natural individului.

Tipul extravertit

Oricine se orientează după datele pe care i le mijlocește lumea exterioară, totuși această împrejurare este mai mult sau mai puțin decisivă. Atunci când cineva gândește, simte și acționează, într-un cuvânt trăiește într-un acord nemijlocit cu împrejurările obiective și cu exigențele acestora, atât în sens bun cât și în sens rău, el este extrovertit. El trăiește astfel încât obiectul, ca mărime determinată, joacă în conștiința sa un rol mai mare decât opinia sa subiectivă. Cert, are și el opinii subiective, dar forța lor determinantă este mai mică. Ființa sa cedează întodeuna în favoarea condițiilor exterioare. Interesul și atenția lui ascultă de evenimentele obiective, mai ales de cele ce se produc în imediata apropiere. Nu doar persoanele, ci și lucrurile îl captivează. Corespunzător, și actele sale se orientează sub influența persoanelor și ale lucrurilor.

Legile morale ale acțiunilor se acoperă cu exigențele corespunzătoare societății. Această determinare severă prin factori obiectivi nu înseamnă neapărat adaptare, din punct de vedere mai înalt nu e deloc sigur că datul obiectiv coincide cu normalul. În cazul în care individul s-a inserat în împrejurări anormale față de legile general valabile ale vieții, el poate în aceste condiții să prospere, dar numai până când, din cauza păcatului comis împotriva legilor generale ale vieții, el se va prăbuși cu întreg mediul său. Deci adaptarea pretinde observarea acelor legi care sunt mai generale decât condițiile istorice contemporane și locale. Puctul slab al extrovertitului este că acesta se îndreaptă în asemenea măsură către exterior încât realitatea subiectivă dintre toate cea mai sensibilă, adică starea corpului, nu este nici ea suficient de mult luată în seamă, drept urmare, corpul ca și sufletul suferă.

Cea mai frecventă nevroză a tipului extravertit este de departe isteria. O caracteristică fundamentală a istericului este tendința permanentă de a fi interesant și de a face impresie asupra mediului înconjurător. ”Caracterul” istericului este mai întâi o exacerbare a atitudinii normale, complicată apoi de reacții compensatorii ale inonștientului, care opunându-se extravertirii excesive, obligă energie psihică să se introvertească.

Faptul că atitudinea inconștientului o compensează pe aceea a conștienței se exprimă în genere în echilibrul psihic. Tendințele inconștiente alcătuiesc un bloc opus în orice privință atitudinii conștiente, a cărui existență duce la un conflict deschis. Este vorba de o exagerare absurdă a punctului de vedere conștient, care trebuie să slujească unei reprimări a inconștientului, dar care se încheie de regulă cu o reductio ad absurdum a atitudinii conștiente, respectiv cu o prăbușire. Catastrofa poate fi de natură obiectivă, țelurile obiective fiind treptat fals subiectivizate. Așa de pildă, un tipograf, după două decenii de muncă dură, s-a ridicat de la funcția de angajat la aceea a proprietarului autonom a unei întreprinderi de mare vază. Acesta s-a dezvoltat din ce în ce mai mult, iar el s-a lăsat tot mai mult absorbit de ea, în detrimentul intereselor colaterale. El a fost astfel înghițit de ea și distrus; iată cum, în mod inconștient, s-au trezit în el anumite amintiri din copilărie, contrabalansând interesle exclusive pentru afaceri. Pe atunci, lui îi plăcea foarte mult să picteze și să deseneze. În loc să accepte această însușire și să facă din ea o preocupare secundară cu rol compensator, el a canalizat-o în afaceri și a început să fantazeze despre o dotare ”artistică” a produselor sale. Din nefericire și-a transformat fanteziile în realitate: a început să producă potrivit gustului său primitiv și infantil, iar rezultatul a fost că în câțiva ani întreprinderea a dat faliment. El a acționat potrivit unuia dintre ”idealurile noastre culturale”, după care un om activ și întreprinzător trebuie să concentreze totul în direcția unui singur scop final.

În genere, orice formă de gândire care se manifestă pe suprafața globului nostru – ca știință, ca filosofie sau chiar ca artă – fie izvorăște nemijlocit din obiecte, fie se varsă în idei generale. Se poate spune că doar intelectul extravertit, cel care se orientează după datele obiective, este cunoscut.

Gândirea orientată subiectiv apare ca pură arbitrarietate, iar gândirea extravertită, în schimb, ca plată și banală incomensurabilitate. De aceea cele două puncte de vedere se războiesc neîntrerupt.

Faptul că nu a existat vreodată și nici nu va exista o formulă intelectuală capabilă să închidă în sine și să exprime adecvat abundența și posibilitățile vieții produce o inhibiție, respectiv o excludere a altor forme de viață și activități vitale. La acest tip de om sunt reprimate toate formele de viață dependente de sentiment, spre pildă, activități estetice, gustul, simțul artei. Forme iraționale ca experiențe religioase, pasiuni sau altele de acest fel sunt adesea nimicite, împinse cu totul în inconștient. Aceste forme de viață, ocazional extrem de importante, duc o existență în cea mai mare parte inconștientă. Deși există indivizi de excepție, capabili să-și sacrifice viața unei forme anume, majoritatea indivizilor nu sunt în stare să suporte vreme îndelungată o astfel de exclusivitate. Mai devreme sau mai târziu – după împrejurările exterioare și după înzestrarea interioară – formele de viață refulate prin atitudine intelectuală se fac direct simțite, tulburând comportamentul conștient. Dacă această tulburare atinge un grad ridicat, se vorbește de nevroză. De cele mai multe ori nu se ajunge atât de departe, căci individul își îngăduie instinctiv unele modelări, este creată astfel o supapă de siguranță.

Sentimentele corespund situațiilor obiective și valorile general valabile. Ceea ce nu se vede mai bine ca în cazul așa-numitei opțiuni în iubire. Iubit este bărbatul ”potrivit”, el este potrivit nu pentru că place esenței  subiective, ascunse a femeii, ci pentru că el corespunde, în ce privește situația, vârsta, averea, rangul, respectabilitatea familiei sale, oricăror exigențe rezonabile. Astfel de căsnicii ”raționale” sunt nenumărate, nu rareori reușite. Aceste femei sunt soții și mame bune, atâta timp cât bărbații și copiii lor posedă constituția psihică obișnuită locului în care trăiesc. Principala nevroză a acestui tip este isteria cu lumea ei de reprezentări inconștiente, infantil sexuale care o caracterizează.

Tipul senzație extravertită nu are nevoie să fie o brută senzuală, fără să fie necredincios, chiar în senzația cea mai abstractă, principiului senzației obiective ce îi este propriu. Nu are idealuri în materie de idei și – de aceea - nici un motiv ca să se comporte ca un străin față de realitatea afectivă. Ceea ce se vede în toate aspectele sale exterioare. Se îmbracă bine, comform condiției sale, la el se bea și se mănâncă bine, se stă comod sau cel puțin se înțelege că gustul lui rafinat poate ridica unele pretenții față de ambianța sa.

Tipul intuiție extravertită apare la femei mai frecvent decât la bărbați. La ele, activitatea intuitivă se manifestă mai puțin profesional și mai mult social. Femeile de acest gen se pricep să exploateze toate  mijloacele sociale, să înnoade tot felul de legături mondene, să găsească bărbați de viitor, pentru ca apoi să renunțe la tot pentru o nouă posibilitate.

Orientarea intuitivă își are primejdiile ei mari, căci intuitivul își risipește prea ușor viața, însuflețind oameni și lucruri și răspândind în jurul lui o plenitudine de viață pe care însă nu el o trăiește, ci ceilalți o trăiesc. Dacă ar putea să se fixeze la un lucru anume, ar culege roadele muncii sale, dar foarte repede trebuie să alerge după o nouă posibilitate și să-și părăsească pământurile însămânțate de pe care alții vor culege recolta. La sfârșit pleacă cu mâinile goale.

Relația psihică în atitudinea extraverită se reglează întodeauna după factori obiectivi, după condițiile exterioare. Ceea ce este un idivid în interiorul său nu are niciodată o importanță decisivă. Pentru cultura noastră contemporană, atitudinea extravertită este, în principiu, hotărâtoare în problema relațiilor umane; principiul introvertirii apare și el, firește, dar trece drept o excepție și face apel la toleranța celor din jur.

Tipul introvertit

Tipul introvertit se deosebește de cel extravertit prin faptul că el nu se orientează după, asemenea celui din urmă, precumpănitor după obiect și după datul obiectiv, ci după factori subiectivi. După cum introvertitului i se pare de neconceput ca obiectul să fie întodeauna factorul hotărâtor, tot astfel pentru un extravertit rămâne o enigmă faptul că un punct de vedere subiectiv poate fi considerat superior unei situații obiective.

În dezvoltarea propriilor idei nu se dă în lături din fața nici unui demers oricât de temerar, nu alungă nici un gând, pe motiv că ar fi primejdios, revoluționar, eretic sau jignitor; în schimb este cuprins de o mare anxietate de îndată ce cutezanța sa pare să devină realitate. În urmărirea ideilor lui se dovedește a fi îndărătnic, obstinat și neinfluențabil. El acceptă cu greu că ceea ce este limpede pentru el nu este limpede și pentru ceilalți. El este fie tăcut, fie dă peste oamenii care nu-l înțeleg. Nu va încerca să forțeze pe nimeni să-i adopte ideile, dar se va împotrivi oricărei critici. Dacă se întâmplă să fie înțeles, atunci se lasă pradă unei supraaprecieri naive.

Deoarece acest tip pare adesea rece și rezervat, o judecată superficială îi neagă fără dificultate orice sentiment. Ceea ce e fundamental fals, sentimentele lui fiind nu extensive, ci intensive. Ele se dezvoltă în adâncime, o adâncime pasionată care înțelege mizeria lumii și încremenște în ea. Dar tipul normal abia dacă poate intui care este preocuparea reală a simțirii introvertite. Ea își exprimă țelul și conținutul într-o religiozitate ascunsă, ferită cu grijă de ochii profanilor, sau forme poetice tot atât de grijuliu protejate, nu fără ambiția de a câștiga astfel o superioritate asupra obiectului. Femeile care au copii pun în ei multe din toate acestea, insuflându-le tainic propriile lor pasiuni.

Tipul senzație introvertită se orientează după intensitatea participării subiective a senzației declanșate de stimulul obiectiv. Toate impresiile se strâng în interior, în profunzime, și domină conștiința. Pentru impresiile sale, acest tip dispune într-o oarecare măsură doar de posibilități arhaice de exprimare, căci gândirea și simțirea lui sunt relativ inconștiente, iar în măsura în care sunt conștiente au la îndemână doar expresii indispensabile, banale și cotidiene. Acest tip este de aceea deosebit de greu accesibil înțelegerii obiective: de cele mai multe ori el își este însuși incomprehensibil.

El se mișcă într-o lume mitologică, în care oameni, animale, trenuri, case, fluvii, munți îi apar în parte ca zei binevoitori, în parte ca demoni răuvoitori. Ceea ce al însă nu conștientizează. Dar aceștia își exercită ca atare acțiunea asupra judecăților și faptelor sale. El judecă și acționează ca și cum ar avea de-a face cu astfel de forțe. Începe să-și dea seama de acest lucru abia în clipa în care descoperă că senzațiile sale sunt toatal diferite de realitate. Dacă înclină mai mult către raționalitatea obiectivă, el va simți această deosebire ca fiind patologică; dacă, în schimb, devotat fiind iraționalității sale, tinde să acorde propriei senzații valoarea reală, atunci lumea obiectivă va fi pentru el doar aparență și spectacol.

În timp ce intuiția extraverită posedă acea abilitate caracteristică, acel ”nas fin” pentru toate posibilitățile realității obiective, intuiția inconștientă, arhaică are fler pentru toate dedesubturile ambigue, întunecate, murdare și periculoase ale realității.

Intuitivului introvertit îi dispar atât conștiința existenței sale fizice, cât și conștiința influenței sale asupra altora. Punctul de vedere extravertit ar putea spune despre intuitivul introvertit că pentru el ”realitate nu există”, că el se ”lasă în voia unor reverii sterile”. Intuiția imaginilor inconștientului, pe care forța creatoare le produce din abundență, este în orice caz sterilă în raport cu utilitatea imediată.

Deoare inconștientul este nu ceva ce zace asemenea unui caput mortuum psihic, ci mai degrabă ceva care participă la viață, care suferă transformări interioare aflate în relații profunde cu factualitatea generală, intuiția introvertită oferă, prin perceperea proceselor lăuntrice, anumite date ce pot fi de o importanță excepțională pentru interpretarea acesteia; ea poate să prevadă mai mult sau mai puțin clar atât noile posibilități, cât și ceea ce urmează să se întmple efectiv. Caracterul ei profetic se explică din relația pe care o întreține cu arhetipurile care, la rândul lor, reprezintă desfășurarea logică a tuturor lucrurilor accesibile experienței.

Adâncirea intuiției produce, firesc, o îndepărtare uneori extraorinară a individului de realitatea tangibilă, în așa fel încât el însuși devine o enigmă pentru cei din imediata lui apropiere. Dacă este artist, atunci arta lui anunță lucruri extraorinare, rupte de realitate, scânteind în luciri multicolore, semnificative și banale, frumoase și grotești, sublime și bizare în același timp. Dacă nu e artist, atunci e adesea un geniu neînțeles, un mare talent decăzut, un fel de înțelept pe jumătate smintit, un personaj de roman ”psihologic”.

El se face pe sine și își face din viață un simbol, adaptat la sensul interior și etern al deveniri, neadaptat însă la realitatea efectivă a momentului. Rămânînd incomprehensibil, el se lipsește și de efectul pe care l-ar fi putut avea supra realității. Limbajul lui nu este cel utilizat de toți, ci unul prea subiectiv. Argumentele sale sunt lipsite de acea ratio care convinge. El nu poate decât să mărturisească și să vestească. Este glasul profetului în deșert.

Deoarece activitatea lor principală se îndreptează spre interior, în afară nu se văd decât reticență, ascundere, lipsă de participare sau nesiguranță și jenă aparent neîntemeiată. Dacă se exteriorizează totuși ceva, este vorba mai ales de manifestări indirecte ale funcțiilor slab diferențiate și relativ inconștiente. Manifestări de acest fel provoacă firește prejudecățile mediului îndreptate împotriva acestui tip. Drept urmare, acești oameni sunt de cele mai mult ori subapreciați sau cel puțin neînțeleși. Ei nu-și dau seama că prestația lor îndreptată către exterior este într-adevăr de calitate inferioară. Tot ce li se întâmplă este atât de captivant și are un farmec atât de inepuizabil, încât nici nu observă că ceea ce împărtășesc mediului lor nu conțin, de regulă, decât foarte puțin din ceea ce trăiesc ei înșiși. Caracterul fragmentar și de cele mai multe ori doar episodic al comunicării lor pretinde prea mult de la înțelegerea celor din jur; în plus, comunicarea lor este lipsită de acea căldură care ar trebui să învăluie obiectul și care ar putea să aibă forță de convingere. Dimpotrivă, ei arată foarte adesea către exterior o atitudine brutală de respingere, deși o fac fără să-și dea seama și fără intenția de a se manifesta astfel. Destinul le pregătește, poate mai mult decât altor oameni, dificultăți exterioare compleșitoare, susceptibile să-i scoată din beția provocată de intuițiile interioare. E nevoie de multă stăruință pentru a le stoarce, în fine, o comunicare omenească.

Dintr-un punct de vedre superior, ei sunt dovada vie a faptului că lumea bogată, plină, în nesfârșită mișcare, și viața ei debordantă, amețitoare nu există doar în afară, ci și înăuntru. Viața acestor oameni intruiește mai mult decât spusele lor. Din ea, și nu mai puțin din marea lor greșeală, din incapacitatea de a comunica, înțeleg că una din cele mai grave erori ale culturii noastre constă în superstiția reprezentării, în supraestimarea nemăsurată a transmiterii prin cuvinte și metode ale învățării. Unui copil, firește, cuvintele mari ale părinților săi îi impun; se nutrește chiar convingerea că el ar putea fi astfel educat. În realitate, educația o face viața părinților, iar cuvintele și gesturile pe care ei le adaugă nu fac decât să-l zăpăcească pe copil.

 Firește, tipurile iraționale introvertite nu sunt propovăduitorii unei umanități desăvârșite. Le lipsește rațiunea și etica rațiunii, dar viața lor instruiește asupra celeilalte posibilități, aceea a cărei lipsă cultura noastră o resimte în chip dureros.

În concluzie, descripția de mai sus nu ar trebui să lase impresia că aceste tipuri se întâlnesc des în practica zilnică, sub acestă formă pură. Ele nu sunt, în realitate, decât fotografii de tip galtonian care cumulează și, în consecință, scot exacerbat în exterior trăsăturile tipice, estompându-le tot atât de disproporționat, pe cele individuale.