Jung face o analiză a conceptului de Weltanschauung care s-ar traduce ca o atitudine conceptual formulată. Să ai un Weltanschauung însemană să-ți formezi o imagine a lumii și a ta însuți, să știi ce este lumea și cine ești tu. Orice sporire a experineței sau a cunoașterii consitutuie un pas înainte în formarea unui Weltanschauung. O bună cunoaștere presupune să excluzi bănuieli neîntemeiate, informații arbitrare și opinii neîntemeiate; să cauți ipoteza bine întemeiată, fără să uiți că tot ce știi este mărginit și supus erorii.
Orice nouă descoperire, orice nou gând poate să dea înteregii lumi o nouă față și trebuie să ținem seama de acest lucru, căci dacă nu o facem ne pomenim într-o lume vetustă, reminiscență a unor trepte mai joase ale conștienței.
Inconștientul, activitatea inconștientă, apare ca fiind un receptacol al tuturor conținuturilor inoportune pentru conștient, precum și al tuturor impresiilor uitate. Dar el totodată nu e doar un păstrător, dar și obârșia conținuturilor incompatibile, de care conștientul ar vrea să scape. Inconștientul produce chiar conținuturi fundamentale noi, el are un rol creator. Visul este o creație specifică a inconștientului, care poate fi doar denaturată sau distorsionată prin refulări. Scopul metodei lui Freud este să aducă în conștient aceste conținuturi pulsionale și să le ridice refularea prin corectare conștientă. Acesta consideră că ele ar fi doar niște fantezii provocate de dorințe infantile, care pot fi reprimate rațional, sau sublimate. Dacă cineva își închipuie că așa ceva se face la comandă, se înșeală amarnic. Numai o stringentă nevoie poate inhiba efectiv un instinct natural. Dacă o astfel de necesitate implacabilă nu există, ”sublimarea” nu este decât o autoamăgire, în fond, o refulare mai subtilă.
Atitudinea nu poate fi influențată decât în cazuri foarte rare de teorii. Mult mai eficientă este calea simțămintelor.
Nu există vreo formă de tragedie umană pe care să nu o poată provoca lupta eu-lui împotriva inconștientului. Cel ce nu a văzut niciodată grozăviile unei case de corecție, ale unei case de nebuni sau ale unui spital, își va îmbogăți considerabil Weltanschauug-ul prin impresia pe care i-o vor face aceste lucruri. Dacă încerci să cercetezi cu toată conștiinciozitatea și temeinicia necesară structura unei nevroze, rămâi teribil de impresionat de forța cu care acționează inconștientul. În nevroze se ascund acele puternice influențe psihice care fundamentează atiudinea noastră spirituală și principalele ei idei conducătoare.
Inconștientul este un rezervor al lucrurilor deja uitate, deja trecute sau refulate, dar este și acea sferă în care au loc toate procesele sublimale – cum ar fi procesele prea slabe pentru a deveni conștiente, și mai ales solul germinativ al întregului nostru viitor psihic. În legătură cu inconștientul nu ne este dată decât cunoașterea post factum și, mai mult, este apriori imposibil să știm ceva despre starea lucrurilor din inconștient.
Omul se naște cu o structură psihică foarte complicată, care este departe de a fi tabula rasa. Omului îi este dat din naștere un creier rezultat dintr-o nesfârșită evoluție de-a lungul liniei ancestrale. Întreaga anatomie a omului este un sistem moștenit, identic cu constituția sa ancestrală, posibilitatea de a se produce ceva esențial diferit este de-a dreptul infimă. Chiar și celor mai îndrăznețe fantezii le sunt impuse anumite limite prin moștenirea spirituală.
Am denumi sfera moștenirii psihice inconștient colectiv. Astfel, dacă în cazul unui pacient cu nevroză gastrică, de pildă, ce este acel ceva din inconștient care, de dincolo de complexul matern personal, întreține un dor pe cât de nedefinit, pe atât de chinuitor, atunci răspunsul lui Jung ar suna așa: este imaginea colectivă a mamei, nu a unei mame anume, ci a mamei în genere.
Inconștientul colectiv nu este nicidecum un biet colțișor întunecat al sufletului nostru, ci sedimentul a-toate-dominator al experienței strămoșești milenare, ecou al marilor evenimente preistorice. Acesta reprezintă, în totalitatea sa, un fel de imagine atemporală, eternă a lumii, care se contrapune imaginii noastre conștiente, momentane, despre lume. Reprezintă a altă lume pur și simplu, o lume în oglindă. Dar spre deosebire de o simplă imagine în oglindă, imaginea inconștinetă are energia sa proprie, independentă de conștient și datorită acestei energii poate exercita puternice influențe psihice, care nu se manifestă la suprafața lumii, ci acționează din interior asupra noastră, fiind invizibile pentru cel care nu supune îndeajuns criticii imaginea sa momentană asupra lumii, rămânându-și astfel, chiar sieși, ascuns.
Nu avem un Weltanschauung pentru lume, ci pentru noi. Căci dacă nu ne formăm o imagine a lumii în întregul ei, atunci nu ne vedem nici pe noi înșine, noi înșine nefiind altceva decât o copie fidelă a acestei lumi. Numai în imaginea pe care ne-o facem, apărem și noi.
Psiholologia analitică deschide noi posibilități în acest sens. Aceasta este o reacție împotriva exacerbării raționalității conștientului care, în ambiția sa de a produce procese dirijate, se izolează de natură, plasându-l pe om într-un prezent rațional mărginit, suspendat în răstimpul dintre naștere și moarte. Această îngrădire ne dă simțământul că existența noastră este cu totul întâmplătoare și lipsită de sens, simțământ ce ne împiedică să ne trăim viața cu acea adâncă încărcătură de sensuri. În felul acesta, o bună parte din viață, rămasă netrăită, cade în seama inconștientului. Trăim de parcă am umbla cu încălțări prea strâmte. Încojurați cum suntem de zidurile raționalității, rămânem izolați de veșnicia naturii. Psihologia analitică încearcă să străpungă aceste ziduri, scoțând iar la lumină acele imagini ale fanteziei provenite din inconștient, pe care înțelegerea rațională le-a repudiat demult. Aceste imagini sunt dincolo de ziduri, ele aparțin naturii din noi, care zace îngropată undeva în adânc, împotriva căreia ne-am baricadat după zidurile rațiunii. De aici a apărut conflictul cu natura, pe care psihologia analitică se străduiește să-l rezolve, dar nu prin ”reîntoarcerea la natură” a lui Rousseau, ci să îmbogățească conștientul nostru prin cunoașterea spiritului natural. Cei care au reușit vreodată să privească dincolo, vorbesc de impresii copleșitoare.
Structura psihicului
Singurile lucruri nemijlocit perceptibile din lume sunt conținuturile conștientului. Dacă ne propunem să facem o grupare a conținuturilor conștiente, începem, conform regulii tradiționale, cu propoziția: ”Nihil este in intelectu, quod non autea fuerit in sensu” (În intelect nu este nimic care să nu fi fost mai întâi în simțuri).
Se știe că intențiile și acțiunile noastre conștiente sunt adesea zădărnicite de procesele inconștiente, de a căror existență suntem noi înșine deosebit de surprinși. Avem câte o scăpare în ceea ce spunem ori scriem sau facem înconștient câte un lucru care trădează tocmai ce voiam să tăinuim sau ceea ce nici noi înșine nu știam dinainte. Pe apariția acestor fenomene se bazează și experimentul de asociere folosit cu mult succes în diagnosticarea acelor cazuri în care pacientul nu vrea sau nu poate să spună ceva [Pacientului i se cere să spună ce cuvinte (asociații) îi vin în minte la auzul unui cuvânt spus de medic. Se cronometrează timpul de reacție. Timpii prelungiți sunt indicii unei rezistențe.]
Exemple clasice de activitate psihică inconștientă ne sunt furnizate însă de stările patologice. Am putea spune că întreaga simptomologie a isteriei, a nevrozei obsesionale, a fobiilor și, în mare parte, cea de dementia praecox sau din schizofrenie, cea mai răspândită boală psihică, se bazează pe activitatea psihică inconștientă.
Inconștientul colectiv este acea imensă zestre spirituală ereditară, rezultată din evoluția omenirii, care renaște mereu în fiecare structură cerebrală individuală. Conștientul, în schimb, este un fenomen efemer, care produce toate adaptările și orientările noastre momentane, drept care activitatea sa poate fi comparată cu orientarea în spațiu. Inconștientul conține însă sursa forțelor sufletești ce ne impulsionează, precum și formele și categoriile ce reglează pe acestea, adică tocmai arhetipurile. Toate ideile și reprezentările de mare forță ale omenirii provin din arhetipuri. Acest lucru este deosebit de limpede în cazul reprezentărilor religioase.
Rolul conștientului nu e numai să recepteze pe calea simțurilor lumea celor exterioare, ci să traducă în mod creator lumea celor interioare în cele exterioare.
Considerații generale privind teoria complexelor
Un ”complex afectiv” este imaginea unei anumite situații psihice, care e încărcată cu vii accente emoționale și care, tocmai de aceea, se dovedește a fi incompatibilă cu atmosfera sau atitudinea inconștientă obișnuită. Cu oarecare eforturi de voință, complexul se lasă de obicei reprimat, dar nu și anihilat, reapărând ori de câte ori are prilejul, în deplinătatea forțelor sale inițiale. În ziua de azi, oricine știe că poți ”să ai complexe”. Dar că un complex te poate avea este mai puțin cunoascut. Prin orice constelare de complexe se instalează o stare de perturbare a conștientului. Unitatea conștientului este astfel compromisă, iar voința este pusă în dificultate sau chiar contracarată. De fapt, complexul activ ne duce pentru moment în acea stare în care suntem lipsiți de liberate. Complexele aduc pe buzele cuiva cuvântul cel mai nepotrivit, îi sustrag alteia tocmai numele persoanei pe care trebuie să o prezinte sau îi declanșează accesul de tuse tocmai în timpul celui mai frumos piano din concert, îl fac pe cel ce a întârziat și vrea să treacă neobservat să se împiedice cu zgomot de un scaun. Te fac să prezinți, la o înmormântare, în loc de condoleanțe, felicitări.
Psihologia visului arată cu claritate că atunci când nu sunt reprimate de un conștient inhibator, complexele apar personificate. Același fenomen se observă și în anumite psihoze, unde compexele prin glas și se manifestă ca ”voci” având caracterele lor extrem de personale.
Etiologia originii complexelor, bunăoară, este foarte frecvent o așa-numită traumă, un șoc emoțional sau altceva asemănător, care a determinat desprinderea unui fragment din psihic. Orice complex este o fracțiune desprinsă din psihic.
Trebuie să fii medic ca să știi cât de cumplit de devastator poate fi un complex. Trebuie să fi văzut cum poate distruge moral și fizic familii întregi în câteva decenii și ce tragedii extraordinare și ce disperare mizerabilă poate lăsa în urma lui un compex pentru ca să rămâi pe deplin convins de realitatea lui.
Frica de complexe e o călăuză proastă căci ne îndepărtează mereu de inconștient, aducându-ne înapoi spre cele conștiente. Complexele sunt ceva atât de neplăcut încât nici un om cu mintea sănătoasă nu se lasă prea ușor convins că forțele instinctuale ce întrețin complexele ar putea juca un rol pozitiv. Conștientul are întodeauna convingerea că compexul este ceva nelalocul lui, ceva ce trebuie, într-un fel sau altul, eliminat. În ciuda mulțimii covârșitoare a dovezilor de tot felul că pretutindeni și întodeauna au existat complexe, nu ne putem hotărî să le luăm drept manifestări normale ale vieții. Această frică opune în continuare studiul complexelor o importantă rezistență, a cărei înfrângere necesită oarecare fermitate.
Despre natura viselor
Visul este o fracțiune de activitate psihică involuntară, care implică exact atâta conștiență încât să devină reproductibilă în stare de veghe. De regulă, visul este o plăsmuire destul de stranie, remarcându-se prin multe ”trăsături negative”, ca lipsa de logică, morala îndoielnică, forma inestetică și vădita absurditate sau lipsa de sens. De aceea e înlăturat, de obicei, ca o inepție lipsită de sens și de valoare.
Fără subiectul care a avut visul nu poate fi întreprinsă nicio analiză a visului. Cuvintele din care e compusă relatarea unui vis nu au doar un singur sens, ci mai multe. Dacă cineva visează, de pildă, o masă, nu se știe niciodată ce poate să însemne ”masa” pentru el, deși cuvântul pare destul de neechivoc. Nu știm, bunăoară, un lucru, și anume că acea masă este tocmai masa la care stătea tatăl subiectului când i-a refuzat orice suport financiar ulterior, alungându-l din casă ca pe un netrebnic.
Dacă am reușit să stabilim că masa din vis este tocmai acea masă fatală cu toate cele aferente ei, înseamnă că am interpretat, în esență, dacă nu întregul vis, atunci măcar acest unic motiv, adică am găsit care e contextul subiectiv al cuvântului masă.
Pe baza cunoașterii faptelor, Jung a pus la punct o procedură de stabilire a sensului unui vis, procedură denumită înregistrarea contextului, și care constă în a stabili, cu ajutorul asociațiilor subiectului, în ce nuanță a semnificației îi apare lui fiecare amănunt marcant al visului.
Deoarece visul este o exteriorizare normală extrem de frecventă a psihicului inconștient, el ne oferă cea mai mare parte a materialului experimental necesar studiului inconștient.
Nu toate visele sunt de aceeași importanță, sunt vise ”mari” și vise „mici”. Visele ”mari” provin din stratul mai profund care include inconștientul personal, cât și cel colectiv, acesta din urmă fiind mai aproape de conștient. Acestea sunt impresionante, nu arareori de o mare forță expresivă și de mare frumusețe. Asemenea vise apar mai cu seamă în perioadele hotărâtoare pentru destinul omului, adică în prima tinerețe, la vârsta pubertății, pe la mijlocul vieții (între 36-40 de ani) și în conspectu mortis. Interpretarea lor întâmpină adeseori mari dificultăți deoarece materialul cu care poate contribui subiectul e prea sărac.
Un om aflat la jumătatea vieții se simte încă tânăr, pe la treizeci și șase de ani însă, omul depășește zenitul vieții sale, fără să fie conștient de însemnătatea acestui fapt. Atunci recunoașterea acestui moment i se impune, poate, sub forma unui vis arhetipal. Acesta e exprimat prin forme mitologice stranii, neobișnuite pentru subiect, găsim dragoni, animale binevoitoare, demoni, bătrânul înțelept, omul zoomorf, comoara tăinuită, pomul dorințelor, fântâna, peștera, grădina împrejmuită de ziduri, procesele de transmutare și substanțele alchimiei - numai lucruri ce nu privesc banalități contidiene. Visul utilizează figuri colective, deoarece are de exprimat o problemă umană veșnică, indefinit repetată și nu o tulburare momentană a echilibrului personal.
Visul conține patru faze: precizarea locului, dezvoltarea, culminația (peripeția) și soluția. Acestă împărțire poate fi aplicată majorității viselor, ceea ce atestă că visul are îndeobște o structură ”dramatică”.
Visul poate discredita în modul cel mai penibil sau poate acorda, cu vădită binevoință, sprijin moral. Primul survine de preferință la oamenii care au o părere prea bună despre ei înșiși, pe când al doilea la cei ce se apreciază pre puțin. Uneori însă, înfumuratul nu e pur și simplu umilit în vis, ci ridicat la rang extraordinar, de-a dreptul ridicol și, în mod similar, cel mult prea umil e supus unei înjosiri extraordinare.
Eu-l, umbra, anima, animus, sinele
Eu-l se bazează pe întregul câmp al conștientului, iar pe de alta pe totalitatea conținuturilor inconștiente (conținuturi temporar sublimate, reproductibile voluntar, adică memoria; conținuturi inconștiente nereproductibile voluntar; conținuturi neconștientizate). Sinele este personalitatea totală care, deși nu e în întregime sesizabilă, este totuși prezentă. Eu-l este prin definiție subordonat sinelui, are libertate de voință și se raportează la sine ca partea la întreg. Și sinele se raportează la eu: ca la un dat obiectiv, pe care libertatea voinței nostre nu poate să-l schimbe, în mod direct, cu nimic. Ca punct de referință al câmpului conștient, eu-l este subiectul tuturor proceselor de adaptare, în măsura în care acestea sunt realizate preponderent de voință.
Umbra
Umbra este o problemă morală care pune la încercare întreaga personalitate a eu-lui, deoarece nimeni nu-și poate realiza umbra fără să dea dovadă cu prisosință de voință morală.
O cercetare minuțioasă a trăsăturilor de caracter întunecate, respectiv a elementelor de calitate inferioară din care se compune umbra arată că acestea sunt de natură emoțională, respectiv posedă o anumită autonomie și au, ca urmare, un caracter obsedant, mai bine zis posedant. Căci emoția nu este o acțiune a subiectului, ci ceva ce se întâmplă să acționeze asupra lui.
Cu înțelegere și bunăvoință, umbra poate fi integrată personalității conștiente, există totuși, după cum arată experiența, anumite trăsături care opun o rezistență încăpățânată controlului moral și se dovedesc întru totul neinfluențabile. De regulă, această rezistență e corelată cu proiecții (transpunerea în exterior a unui conținut subiectiv). Rezultatul proiecțiilor este o izolare a subiectului de lumea înconjurătoare, nemairămânând prezentă, în locul unei adevărate relații cu lumea, decât una iluzorie. Cu cât mai multe proiecții se insinuează între subiect și lumea din jur, cu atât mai greu îi va fi eu-lui să-și recunoască iluziile.
Anima și animus
Femeia e compensată de un element masculin și de aceea inconștientul ei are, ca să zicem așa, însemne masculine. Asta constituie o deosebire considerabilă în comparație cu bărbatul. Dat fiind situația acesta, Jung a denumit factorul ce formează proiecția la femei, animus (acest cuvând înseamnă intelect sau spirit). După cum anima corespunde erosului matern, animusul corespunde logosului patern. La femei conștientul e caracterizat mai mult de erosul asociativ decât de logosul disociativ, cognitiv. La bărbați, erosul, funcția relației, e de regulă mai puțin dezvoltată decât logosul. La femei, în schimb, erosul constituie o expresie a adevăratei lor naturi, în timp ce logosul lor reprezintă, nu arareaori, un incident regretabil. Provoacă în relațiile cu ceilalți neînțelegeri și răstălmăciri supărătoare, pentru că e constituit nu din reflecții, ci din opinii. Cum animusul are predilecție pentru argumentare, poate fi văzut cel mai ușor în discuții prezumțioase. Desigur, și bărbații pot argumenta cu feminitate, și anume atunci când sunt posedați de anima și transformați astfel în animusul animei lor. La ei e vorba în principal de vanități și suscebilități personale; la femei e vorba însă de forța impusă de veridicitate sau echitate, căci de vanitatea lor a avut grijă croitoreasa sau coaforul.
”Tatăl” (=suma opiniilor personale) joacă un rol mare în argumentarea femeii. Oricât de prietenos și prevenitor i-ar fi erosul, când e mânată de animus, femeia nu se lasă impresionată de nici o logică din lume. În multe cazuri, bărbatul simte că numai ispitirea sau pedepsirea sau impunerea forței mai poate avea puterea de convingere necesară. Bărbatul nu știe că situația extrem de dramatică ar ajunge la un deznodămând banal și plat, dacă el ar părăsi, pur și simplu, câmpul de luptă și ar lăsa continuarea în fața femeii cu pricina. Dar la această idee salutară el nu ajunge decât arareori sau niciodată, deoarece nici un bărbat nu se poate întreține nici cel mai scurt timp cu un animus fără să cadă imediat animei sale.
E mai ușor să înțelegi umbra decât anima și animusul. Nu există nici o educație morală în ceea ce le privește și apoi, oamenii se complac de regulă în neînduplecarea lor și preferă să se calomnieze reciproc decât să-și recunoască proiecția. Mai mult, pare un lucru foarte firesc ca bărbații să aibă toane iraționale, iar femeile opinii deopotrivă iraționale. Natura e conservatoare și nu-i prea permite să-i fie perturbate circuitele. Anima și animusul aparțin zonei naturale protejate, care își apără inviolabilitatea cu cea mai mare îndărătnicie.
Dacă pretindem ca proiecțiile să fie neapărat soluționate, căci acest lucru ar fi sănătos și avantajos din toate punctele de vedere, pășim pe un nou tărâm. Toți erau convinși până acum că reprezentări ca ”tatăl meu, ”mama mea” ș.a.m.d., nu sunt decât copii perfecte corespunzătoare modelului tatălui real. Reprezentarea pe care o are X despre tatăl său e o entitate complexă de care tatăl real e numai în parte răspunzător; o parte nedeterminat de mare îi revine fiului, o parte atât de mare încât ori de câte ori își critică sau își laudă tatăl, se referă, inconștient, la sine însuși. Dar dacă X și-ar compara cu mai multă atenție reacțiile cu realitatea, ar avea ocazia să remarce că undeva greșește, de vreme ce nu și-a dat seama demult din comportamentul tatălui său că își face o idee greșită despre el. Dar, de regulă, X e convins că dreptatea e de partea lui, iar dacă cineva nu are dreptate, acela trebuie să fie de fiecare dată celălalt. Dacă erosul lui X este slab dezvoltat, atunci ori raportul nesatisfăcător cu cu tatăl lui îi este indiferent, ori se supără pe inconsecvența și lipsa de înțelegere a tatălui, care nu se comportă niciodată așa cum ar cere-o, propriu-zis, imaginea pe care X o are despre el. Iată de ce X are toate motivele să se simtă jugnit, neînțeles sau chiar înșelat. Ne închipuim cât de bine ar fi într-un asemenea caz ca proiecția să fie rezolvată.
Una din prescripțiile cele mai importante ale igienei sufletești este tocmai aceea de a acorda conținuturilor și proceselor inconștiente o anumită atenție continuă, deoarece conștientul e mereu amenințat să cadă în unilateralitate, să frecventeze doar căile bătute și să se împotmolească în fundături. Însă cu cât mai civilizat, mai conștient devine omul, iar condițiile sale complicate de viață și influența anturajului sunt tot mai răspicate, vocea timidă a naturii este acoperită. Iar atunci locul naturii e luat de opinii și convingeri, de teorii și tendințe colective, care acordă tot sprijinul rătăcirii conștientului. De aceea e deosebit de important să nu ne reprezentăm arhetipurile inconștiente ca pe niște improvizații fugitive ale fanteziei, ci ca pe niște factori constanți, autonomi, așa cum și sunt în realitate.
Sinele
Cu cât mai multe și mai importante sunt conținuturile inconștientului asimilate de eu, cu atât mai mult se apropie eu-l de sine, chiar dacă această apropiere nu poate fi decât nesfârșită. De aici rezultă însă inevitabil e inflație a eu-lui (”sunteți umflați (...) și nici măcar întristați. Cor. 5.2), dacă nu are loc o diferențiere critică între eu și figurile inconștiente. Inflația mărește, bunăoară, pata oarbă din fundul ochiului și cu cât mai mult suntem asimilați de factorul care produce proiecții, cu atât avem tendința să ne identificăm cu el. Un simptom clar al acestei situații este dezinteresul ce intervine față de reacțiile celor din jur, refuzul de a le percepe și de a ține seama de ele.
Asimilarea eu-lui de către sine echivalează cu o catastrofă psihică. Dacă eu-l cade pentru un timp sub controlul vreunui factor inconștient, adaptarea sa e perturbată și calea e lăsată liberă tuturor accidentelor cu putință.
Ancorarea eu-lui în lumea conștientului și întărirea conștientului printr-o adaptare cât mai precisă posibil sunt, de aceea, de cea mai mare importanță. Pentru asta sunt extrem de necesare, pe latura morală: anumite virtuți, ca atenția, conștiinciozitatea, toleranța etc., iar pe cea intelectuală: observarea precisă a simptomaticii inconștientului și autocritica obiectivă.
Se poate lesne întâmpla ca accentuarea personalității eu-lui și a lumii conștientului să ia o atât de mare amploare încât figurile inconștientului să fie psihologizate, iar sinele să fie asimilat de eu. Deși procesul acesta este invers celui descris mai sus, intervine însă aceeași consecință, adică inflația. În acest caz, lumea conștientului ar trebui deconstruită în favoarea realității inconștientului. În primul caz, realitatea trebuie apărată de o stare de vis arhaică, ”veșnică”, ”ubicuitară”; în ultimul, dimpotrivă, trebuie să acordăm visului spațiu vital, în detrimentul lumii conștiente. În acel prim caz se cere mobilizarea tuturor virtuților; în cazul acesta din urmă, aroganța eu-lui nu poate fi domolită decât de înfrângeri morale. Acest lucru e necesar, pentru că altfel nu poate fi atins acel grad mediu de modestie indispensabil pentru menținerea unei stări echilibrate.
Una peste alta, ne e doar avantajos, ci și mai ”corect” din punct de vedere psihologic să interpretăm drept ”voia Domnului” forțele naturale ce apar în noi instincte. Căci ne aflăm astfel în acord cu habitusul vieții psihologice strămoșești, adică funcționăm atunci așa cum a funcționat omul pretutindeni și în toate timpurile. Existența acestui habitus se dovedește că este viabil, căci, dacă nu ar fi, toți cei ce l-au urmat ar fi pierit din pricina proastei adaptări. Iar dacă suntem în acord cu ei, avem, rațional vorbind, o șansă să putem trăi. Adevărurile psihologiei nu sunt cunoștințe metafizice, ci mai degrabă moduri obișnuite de a gândi, de a simți, de a acționa, care în cursul experineței s-au dovedit oportune și prielnice.
Punctul de vedere pur biologic nu e recomandabil în psihologie, întrucât este, în principal, numai intelectual. Fenomenul psihic nu poate fi sesizat în întregime de intelect, pentru că nu constă numai din sens, ci și din valoare, aceasta din urmă bazându-se pe intensitatea tonalităților afective ce-l însoțesc. Căci valoarea afectivă este o măsură a gradului de intensitate a unei reprezentări, iar intensitatea, la rândul ei, exprimă tensiunea energetică a acelei reprezentări, capacitatea de a acționa. Umbara, de pildă, are de regulă o valoare afectivă pronunțat negativă, anima, în schimb, ca și animus, una mai degrabă pozitivă. În timp ce umbra e însoțită îndeobște de tonalități afective evidente și exprimabile, anima și animus prezintă, dimpotrivă, calități afective mai puțin definibile. De cele mai multe ori, sunt înconjurate de o atmosferă de susceptibilitate, intangibilitate, taină, intimitate penibilă ori au un caracter absolut.
Ceea ce e de mare însemnătate pentru viața inconștientului, ocupă în conștient ultimul loc ca valoare și invers. Cel ce se identifică cu jumătatea diurnă a existenței sale psihice, va considera, în consecință, visele nocturne drept nule și neavenite, deși noaptea e la fel de lungă ca ziua și orice conștiență se întemeiază pe inconștiență, își trage rădăcinile din aceasta și dispare în aceasta în fiecare noapte. Căci se știe că ceea ce e ziua mic, noaptea e mare și vice-versa și, de aceea, se mai știe și că lângă orice lucru mărunt al zilei stă întodeauna, chiar dacă e invizibilă, puterea cea mare a nopții.
Cunoașterea acestui fapt consituie condiția preliminară indispensabilă oricărei integrări, un conținut neputând fi integrat decât atunci când aspectul său dublu e conștientientizat și când nu e sesizat numai intelectual, ci e înțeles și potrivit valorii sale afective. Dar intelectul și sentimentul se lasă greu înhămate laolaltă, căci se resping reciproc prin definiție. Celui ce se identifică cu un punct de vedere intelectual, sentimentul, sub forma animei, i se arată ostil și invers, animusul intelectual agresează cu violență punctul de vedere afectiv. Așadar, cel care vrea să atingă performanța, va trebui să se confrunte vrând-nevrând cu animusul sau anima spre a găsi calea către o reunire superioară, către o coniuctio oppositorum. Iar asta consituie condiția preliminară indispensabilă deplinătății.
Unitatea și deplinătatea se află pe treapta cea mai înaltă a scalei valorilor obiective, căci simbolurile lor nu mai pot fi distinse de imago Dei (imaginea lui Dumnezeu).
Dacă în ziua de azi conceptele metafizice nu mai au putere de fascinație, asta nu se datorește în niciun caz lipsei de arhaism și primitivitate a sufletului european, ci exclusiv faptului că simbolurile de până acum nu exprimă acele lucruri rezultate din evoluția creștină multiseculară a conștiinței care, venind din inconștient, își cere acum dreptul de a se exprima. Este un adevărat antispirit de aroganță, isterie, confuzie, amoralitate criminală și îndârjire doctrinară, producătoare de rebuturi spirituale, de surogate de artă, de bâlbâieli filozofice și excrocherii utopice, numai bune să îndopi cu ele en gros pe omul maselor de azi. Așa arată spiritul postcreștin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu