Regina Maria. Ultima dorință de Tatiana Niculescu Bran

 

Regina Maria. Ultima dorință de Tatiana Niculescu Bran are drept motiv central inima. Inima care în Evanghelii este sediul emoțiilor, al pasiunilor, al înțelepciunii, al loialității, al dragostei dezinteresate. Cartea relatează povestea inimii Reginei Maria, o femeie fascinantă prin puterea sa lăuntrică, curajul, devotamentul, rafinamentul sufletesc, sensibilitatea. O personalitate istorică cuceritoare.

Inima și mintea acestei femei arată o vie curiozitate intelectuală și o rară dispoziție a spiritului față de orice trăire și gândire a relației omului cu Dumnezeu. Regina își mărturisește religia în cartea De la inima mea la a lor: ”Iubirea mea pentru această țară, pe care am făcut-o a mea prin lacrimi și suspine, a ajuns pentru mine o religie. Mă simt legată de ea prin lanțuri de oțel, legată prin inimă, prin creier și prin sânge.”

 Regina are spiritul curajos și inima generoasă a regelui-cruciat, pe care le manifestă în timpul Primului Război Mondial, prin îndemnuri la stoicism, caritate, devotament și speranță.

Prin naștere și educație, aparține Bisericii Angliei. Tatăl ei, Alfred, fiul reginei Victoria a Marii Britanii, duce de Edinburg, preluând îndatoririle de succesor al ducatului de Saxa-Coburg și Gotha, din Saxonia prusacă, adoptă confesiune locului: protestantismul luteran. Așa se face că fiica lui, Maria, primește confirmarea în biserica luterană. Mama ei, pe de altă parte, Maria Alexandrovna, fiica țarului Alexandru II de Romanov, este ortodoxă. Protrivit tratatului de căsătorie cu ducele de Edinburg însă, copiii ei și ai lui Alfred sunt educați în spirit britanic și anglican. Maria se căsătorește apoi la castelul Sigmaringen, cu Ferdinand și intră în familia catolică de Hohenzollern-Sigmaringen. Devine apoi regina unei țări cu populație majoritar ortodoxă. În Povestea vieții mele, ea își amintește că la plecarea către România, mama îi dă câteva sfaturi utile: să respecte biserica ortodoxă, să sărute crucea și Evanghelia când e invitată de preoți, să imite felul în care își fac cruce localnicii. Urmează întocmai sfaturile ducesei și e susținătoare înfocată a tradiției și a proiectelor de caritate inițiate de biserica ortodoxă. Se cunună, de altfel, de trei ori, cu același Ferdinand: în biserica catolică, în Germania, în biserica anglicană, în Anglia, și a treia oară, la sosirea în România, în biserica ortodoxă. Toți copiii Mariei și ai regelui Ferdinand primesc botezul în biserica ortodoxă, așa cum prevedea legea succesiunii la tron.

Maria e o femeie frumoasă, de os domenesc, cultivată, cu simțul umorului, sigură pe sine și curajoasă, cu tărie de caracter, nu lipsită de vanitate. Bărbații roiesc în jurul ei. Iubirile de oameni frumoași vor fi multe, în cea mai mare parte platonice, biografii reginei  nu pot, de fapt,  documenta nici o legătură trupescă în afara celei cu soțul ei.

Prin ascuțimea spiritului și rafinamentul sufletului, Maria întrece cu mult societatea românească în care trăiește. Prin romantism și nostalgia iubirii perfecte, pe de altă parte, ea rămâne în urma societății europene a vremii, care e din ce în ce mai curioasă în materie de sexualitate.

Descoperirea sexualității în varianta căsniciei cu Ferdinand, la vârsta de 17 ani, e o trauma pentru tânăra prințesă romantică și idealistă după cum mărturisește cu dezarmantă sinceritate: ”Primul șoc a fost căsnicia – nu-mi plăcea. Aveam nevoie de tandrețe, dar am dat peste altceva – mă simțeam rușinată, umilită, nimic din educația mea nu-mi sugera revelația aceasta, nu aveam curiozități, mediul în care trăisem era extrem de cuviincios. Poate că tânărul prinț căruia îi fusesem dată de soție nu era un învățător prea priceput, dar adevărul e că am ajuns la o aversiune aproape fanatică față de toate realitățile cărnii, de care nu am scăpat mulți ani. Mi se părea că o lume în care se puteau petrece astfel de lucruri era de-a dreptul detestabilă, mintea mea refuza să accepte. Aveam un soț care era îndrăgostit de-a dreptul violent de mine din punct de vedere fizic, dar care nu avea cu mine nicio legătură sufletească.”

Maria este îndrăgostită de frumos și o bună cititoare de suflete. În epocă, ea este prima femeie de rangul ei care vorbește pe șleau despre aspectul fizic al bărbaților pe care îi întâlnește. Privirea ei asupra lor este însă a inimii inteligente care discerne, în trăsăturile fizice, ascunse trăsături de caracter. Chiar într-un bărbat chipeș, bine făcut, elegant și sclipitor la minte, ea poate să intuiască narcisismul, frivolitatea, lipsa de caracter.

În 1925, în primă criză dinastică, provocată de fuga lui Carol cu Elena Lupescu, regele Ferdinand transferă dreptul moștenirii la tron asupra lui Mihai, fiul în vârstă de șase ani al lui Carol cu principesa Elena a Greciei. În 1927, Ferdinand moare. Regina e consultată în treburile politice ale țării, dar apoi e treptat îndepărtată. După moartea lui Ferdinand, Maria scrie: ”Chiar dacă temperamentele noastre erau atât de diferite, trăiam în cea mai bună armonie. Presupun că ne completam. Eu dădeam obstacolele la o parte, credeam în șansa mea. Uneori l-am neliniștit. Era mai puțin sigur pe el, dar ezitările lui aveau nevoie de siguranța mea plină de voiciune. Eram ozonul plămânilor lui slăbiți. Tovarăși, prieteni de lucru, împărtășind aceeași cauză pe care o reprezentam, am mers mână în mână.”

Maria trăiește mai multe drame familiale, în deosebi, legate de comportamentul fiilor ei mai mari. În 1932, de dragul Elenei Lupescu, Carol II o îndepărtează pe soția sa, Elena a Greciei de la tron, de România și de fiul lor, Mihai.

 În același an, Nicolae își leagă destinul de o femeie divorțată cu care se căsătorește pe furiș. Nicolae e șters din linia dinastică și exilat, de acum încolo un simplu domn. Fiul cel mic îi moare de tifos în timpul războiului. Sufletul Mariei e adânc rănit.

La 18 iulie 1938, medicii prezenți la Pelișor constată moartea și întocmesc certificatul de deces. Regina avea vârsta de 62 de ani. Există câteva versiuni privind cauzele morții. Una din acestea este că moartea ar fi survenit din cauza unei plăgi infectate la stomac, ca urmare a unei transfuzii făcute după împușcare. Împușcarea s-a produs într-o ceartă între prințul Nicolae și Carol II, în iunie 1937. Cearta s-ar fi iscat pe tema Elenei Lupescu, evreica roșcată de care Carol era irezistibil atras  și pentru care era în stare să renunțe la tron și la familie.

Conform altei versiuni, accidental soldat cu împușcarea reginei  a avut loc din cauză că Nicolae refuza să renunțe la drepturile lui de cetățean român și la titlurile românești.

Mai circulă și varianta unei ciroze hepatice, versiune favorabilă lui Carol care era de o geozie patologică față de autoritatea politică și popularitatea mamei lui.

 Înainte de autopsie și îmbălsămare, e chemat sculptorul casei regale, Emil Wilhem August von Becker, ca să facă masca mortuară. Chipul reginei, așa cum îl arată masca mortuară, este cel al unei femei frumoase și puternice, cu fruntea înaltă, sprâncene arcuite, nas acvilin, buze bine conturate și maxilar viguros. Seninătatea ei nu e un dat natural, ci un exercițiu de viață de a-și păstra cumpătul în orice situație, oricât de grea, căci Maria e o amazoană a inimii neînfricate, după cum scrie undeva: ”Credința lăutrică cu a cărei reazăm pășesc înainte e mai puternică decât orice; neștirbită, neînvinsă, a ajuns armura care mă ferește de capcanele vieții.”

După îmbălsămare, inima reginei e depusă într-o casetă octogonală de argint. Împachetată  într-un drapel cu două fețe: pe o parte, cel englezesc, și pe cealaltă parte, cel românesc, inima reginei e pusă într-o altă casetă, din argint aurit, gravată și ornată cu pietre prețioase. Această a doua casetă e opera bijutierului parizian Maurice Fromment. Cele două casete sunt un dublu sicriu al unei inimi ”neclintite în mijlocul oricărei nenorociri, destul de mare ca să îi poată iubi și pe cei pe care nimeni nu-i iubește, destul de dreaptă ca niciodată să nu osândească în grabă și destul de milostivă ca să poată ierta de 70 de ori câte 7”, cum îi cere Maria lui Dumnezeu în Rugăciunea unei Regine.

Casetele și coșciugul închis se despart. Cortegiul pornește spre Curtea de Argeș, regina Maria este înmormântată lângă soțul ei, regale Ferdinand.

Regina pregătise totul cu grijă: testamentul pentru țară, testamentul pentru copii, un caiet cu instrucțiuni despre diferite obiecte care trebuie date. Scrierile reginei sunt în siguranță, depozitate în lăzi la ambasada Marii Britanii. Castelul Bran îi revine principesei Ileana, domeniul reginei de la Copăceni, principesei Elisabeta, iar castelul de la Balcic, cu o suprafață de 24 de hectare, lui Carol.

Dorința reginei este ca inima ei să fie depusă în bisericuța Stella Maris de pe domeniul Balcic. Construindu-și capela, regina combină stilul ortodox și oriental al Balcicului cu o Lady Chapel. Arhitectura este inspirată  de o biserică bizantină din sec. XV-lea din Cipru. Iar domeniul per ansamblu are drept model grădinile castelului San Antonio din Malta.

De altfel, Balcicul a fost, pentru o bucată de vreme, un loc în care femeile din jurul Reginei, artiste, scriitoare, arhitecte, militante feministe, se simțeau ca pe o insulă a libertății, descătușate de convențiile la care le supuneau îndeobște societatea României contemporane lor și mentalitatea rural-patriarhală.

Cum dorește ca aici să-i fie îngropată inima, își construiește cripta funerară ca pe o bisericuță ortodoxă închinată Fecioarei, dar the lady, our lady este ea însăși. Și pe bună dreptate. În timpurile de restriște ale țării, când blajinul și timidul ei soț se temea să ia decizii ferme, când România avusese de dus un război, când poporul trebuia sprijinit și îmbărbătat, iar țara întregită, când fiul ei cel mai mare umbla din femeie-n femeie, lăsând de izbeliște partidele politice, guvernul și cauza națiunii lui, cine fusese farul în bezna atâtor îndoieli și trădări? Cine stătuse la căpătâiul răniților de pe front dându-le o rază de speranță? Cine luminase drumul negocierilor către Conferința de la Pace de la Versailles și către România Mare? Ea, Maria a României.

Micul mausoleum nu are nimic însă dintr-un templu ridicat spre slava propriei persoane. E, mai curând, un locaș care inspiră modestie.

Întregul domeniu de la Balcic e organizat în jurul unor mari grădini. Maria prăsește la Balcic o specie englezească de crin înalt, Madonna Lily, floarea cea mai des asociată Fecioarei Maria. Va scrie în Povestea vieții mele: ”E o istorie întreagă în mirosul crinului Maicii Domnului, ceva biblic, ceva legendar, ireal de frumos aproape. Afară de aceasta, e atât de înalt și mlădios, atât de strălucitor, încât pare că din petalele lui izvorăște lumina.”

În septembrie 1940, cu puțin timp ca România să cedeze Bulgariei Cadrilaterul și, odată cu el, și Balcicul, generalul Zwiendineck se grăbește să ia inima reginei din cripta capelei Stella Maris și s-o adăpostească la Bran.

În 1974, se ordonă tranferarea ”unor bunuri” din custodia Muzeului Cetății Bran, la București, în administrarea Muzeului de Istorie. După căderea comunismului, vor mai trece ani buni până când cele două casete  să fie expuse publicului în Sala Tezaurului. În 2010, inima este supusă unor proceduri de conservare și apoi este închisă într-o cutie plexiglas vidată asemănătoare celei în care se află inima lui Richard Inimă de leu.

După o lungă peregrinare, de la Pelișor la Balcic, de la Balcic la Bran, de la Bran la București, inima reginei se întoarce la locul morții, Pelișor, prin decizia nepotului ei, regale Mihai.

De-a lungul vieții și al scrierilor reginei, inima i se umple de nădejde, se învolburează, se îndurerează, se frânge, doare, se zbate, se frământă, se rupe, se macină, are cicatrici, moare, tremură, se topește, e spintecată, e sfâșiată de gânduri, e apăsată, e plină, e ușoară, e grea, e sângerândă, e tare, alinată, e curajoasă, e de aur, e tulburată. Nu e niciodată împietrită. Niciodată pustie.

Recenzie publicată în revista Webcultura