Rezidenți în casa visurilor de Radu Aldulescu

 

Am ajuns la romanul ”Rezidenți în casa visurilor” de  Radu Aldulescu după ce am urmărit un interviu întins cu autorul. Mi-a suscitat interesul biografia sa atipică și impresionantă prin multitudinea vicisitudinilor. Am ales unul din cele mai recente romane ale sale pentru că am presupus că a fost scris la o etapă de maturitate scriitoricească și îl reprezintă cel mai bine pe Aldulescu, cel de acum.

Am regăsit în acest roman câteva elemente autobiografice, iar subiectul mi s-a părut mai demoralizator decât m-aș fi așteptat, mai ales că autorul își povestea dezastrele existențiale cu o anumită seninătate și împăcare. Totuși, scriitura e antrenantă, are accente de umor și ironie. Romanul are meritul de a-ți crea impresia că personajele de acolo sunt indivizi reali, iar lectura m-a provocat să găsesc corespondențe cu oameni pe care i-am cunoscut la un moment dat, chiar dacă într-un spațiu diferit geografic, dar marcat de o situație asemănătoare din punct de vedere politic, social, economic, moral. Deci tiparele de gândire și de comportament, problemele, preocupările, tabieturile acestor personaje sunt ușor de înțeles și integrat într-o realitate concretă, în cazul acestui roman e vorba de România postdecembristă, a ”haosului Năstase șapte case”.

Dacă analizezi viața în ansamblu a personajului principal, Grigore, ziarist de 49 de ani, realizezi că e una ratată la toate capitolele și nici măcar nu-i poți imputa vina pentru această stare de fapt, deoarece e lesne să găsești pentru fiecare rateu o justificare exterioară. Ai zice că e un ghinionist incurabil. Dar se pare că și personajele care au poziții mai avantajoase (afaceriști, senatori), care deși sunt scutiți de privațiunile oamenilor de rând, sunt afectați de vicii pe potrivă de degradante. E o lume în derută sau așa cum remarcă O. Saviany – ”un muzeu al tumorilor sufletești, o post-umanitate”.

Grigore e prins într-un cerc vicios din care nu poate ieși și nici nu prea are alternative mai fericite, așa că acceptă să slujească unui șef alcoolic care întârzie să-i achite salariul; să stea într-o cameră neîncălzită din apartamentul părinților bătrâni cu un câine orb de bătrânețe; să lege relații cu femei care, în loc să-i fericească existența, i-o nenorocesc și mai mult. 

Și când realizezi că ar trebui să apară o speranță, o rezolvare a acestei încurcături, soarta personajelor indică că lucrurile întodeauna se pot complica și mai mult. Râvnita casă a visurilor se dovedește o casă a morților, a căror locatari sunt expulzați în cel mai barbar mod.

”Noul proprietar va găsi o casă plină de lucruri emanând ceva din căldura sufletelor care s-au perindat aici. E de presupus că spațiul va trebui decongestionat și curățat pentru o nouă punere-n scenă. Va fi aruncat la gunoi tot bălegarul ăsta încărcat de valoare sentimentală, o corvoadă de la care Grigore s-a sustras, deh, nu-mi mai aparține, nu mă mai interesează. Trase după el ușa neîncuiată, pe care n-o va mai deschide decât poate-n vis.”

Numele pe care le-a găsit autorul pentru personajele din roman sunt originale, caraghioase, s-ar putea spune chiar amuzante dacă nu ar fi purtate de niște indivizi condamnați la un destin dramatic.  

Rezidenți în casa visurilor este un roman despre niște oameni care trăiesc pe orizontală, blocați într-o existență lipsită de orizonturi, care caută căi ușoare și iluzorii pentru a-și depăși condiția deplorabilă, dar pe care o adâncesc din ce în ce mai mult.