Sonata Kreutzer de Lev Tolstoi

 

Primăvară timpurie. Sfârșit de secol. Un tren traversează Rusia. În unul din vagoane are loc o conversație plină de viață; un negustor, un funcționar, un avocat, o doamnă fumătoare și alți pasageri dezbat tema femeii, căsătoriei și iubirii lipsite de angajament. Numai iubirea luminează căsătoria, spune doamna fumătoare. În timpul discursului femeii intervine în conversație un bărbat nu foarte bătrân, dar cu părul cărunt. Până la acest moment, el răspundea tăios și scurt la întrebările vecinilor săi, evitând comunicarea, fuma permanent, se uita pe fereastră sau bea ceai și, în același timp, părea împovărat de singurătatea sa. Deci, ce fel de iubire, întreabă bărbatul, ce vrei să spui prin iubire adevărată? Preferința unei persoane pentru alta? Dar pentru cât timp? Pentru un an, pentru o lună, pentru o oră? La urma urmei, acest lucru se întâmplă doar în romane, niciodată în viață. Afinitate spirituală? Unitate de idealuri? Dar atunci nu este nevoie să dormi împreună. Oh, tu m-ai recunoscut? Cum să nu? Da, eu sunt Pozdnîșev care și-a ucis soția. Toată lumea tace, conversația este distrusă.

Iată adevărata poveste a lui Pozdnîșev, relatată de el însuși  în acea noapte unui coleg de compartiment. Pozdnîșev, moșier și candidat universitar a avut experiențe sexuale înainte de căsătorie, ca toți ceilalți din cercul său. A trăit (în opinia sa actuală) pervers, dar, trăind pervers, a crezut că trăiește așa cum trebuie, chiar moral. El nu era un seducător, nu avea „gusturi nenaturale”, nu-și făcea din desfrâu scopul vieții, ci se preda acestei patimi treptat, decent, mai degrabă pentru sănătate, evitând femeile de care s-ar fi putut atașa emoțional. Între timp, el nu mai putea avea o relație pură cu o femeie de multă vreme, el era, după cum se spune, un „desfrânat”, ca un dependent de morfină, un bețiv, un fumător. Apoi, după cum spunea Pozdnîșev, fără a intra în detalii, s-a dedat la tot felul de abateri. Așa a trăit până la treizeci de ani, fără a abandona dorința de a-și aranja cea mai sublimă, „pură” viață de familie, uitându-se atent la fete în acest scop și, în cele din urmă, a găsit-o pe una dintre cele două fiice ale unui moșier ruinat din Penza, pe care o considera demnă de sine.

Într-o seară cei doi s-au plimbat cu barca. Pozdnîșev i-a admirat silueta subțire, îmbrăcată într-un jerseu (și-o amintea bine) și a decis brusc că era ea. I se părea că în acel moment ea înțelegea tot ce simțea el, se gândea la cele mai sublime lucruri și, de fapt, jerseul o prindea foarte bine, iar după o zi petrecută împreună s-a întors acasă încântat, încrezător că este „culmea perfecțiunii morale” și i-a făcut cererea de căsătorie următoarea zi. Întrucât nu s-a căsătorit pentru bani și relații (ea era săracă) și, în plus, el avea intenția de a respecta „monogamia” după căsătorie, mândria lui nu avea limite. (Eram un porc cumplit și mi-am imaginat că sunt un înger, i-a mărturisit Pozdnîșev colegului său de călătorie.) Totuși, nimic nu funcționa din start. Tot timpul se simțea ceva dezgustător, rușinos și plictisitor. A treia sau a patra zi, Pozdnîșev și-a găsit soția plictisită, a început s-o întrebe, a îmbrățișat-o, aceasta plângea fără să poată explica ceva. Ea se simțea tristă și îi era greu, iar chipul ei exprima o răceală și o ostilitate neașteptată. Cum? Ce? Iubirea este o uniune a sufletelor și, în schimb, iată ce e! Pozdnîșev se cutremură. Este posibil ca îndrăgostirea să fie epuizată de satisfacerea senzualității și ei să rămână complet străini unul față de celălalt? Pozdnîșev nu înțelegea că această ostilitate nu era temporară. Dar apoi a existat o ceartă, apoi alta, iar Pozdnîșev a simțit că este „prins”, că căsătoria nu era ceva plăcut, ci, dimpotrivă, foarte dificil, dar nu voia să o recunoască nici sie însuși, nici altora. (Această amărăciune, a motivat el mai târziu, nu a fost altceva decât un protest al laturii sale umane împotriva instinctului său ”animalic” care îl suprima, dar atunci credea că de vină este caracterul dificil al soției sale.)

În opt ani de căsnicie li s-au născut cinci copii, dar apariția copiilor nu era o bucurie, ci un chin. Soția era credulă și iubitoare de copii, iar viața de familie s-a transformat într-o evadare constantă de pericole imaginare sau reale. Prezența copiilor a dat naștere la noi motive de conflict, relațiile au devenit din ce în ce mai ostile. După patru ani de convețuire, discuțiile lor erau superficiale și la obiect. Și poate că ar fi continuat să trăiască în ceață, dacă nu s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat. Soția lui părea să se ”trezească” de când a încetat să nască (medicii i-au sugerat mijloace de contracepție), iar neliniștea constantă față de copii a început să scadă, ea reîncepea să vadă lumea cu toate bucuriile ei, pe care le uitase. Încă din tinerețe i s-a inoculat ideea că există un singur lucru demn de atenție - dragostea; când s-a căsătorit, a primit o parte din această dragoste, dar nu tot ce a așteptat. Iubirea cu soțul ei nu mai era aceeași, a început să-și imagineze o dragoste nouă, pură și a început să se uite în jur, așteptând ceva, s-a reapucat de pian, pe care-l abandonase.  

Apoi a apărut un bărbat. Era muzician, violonist, care a absolvit conservatorul din Paris și s-a întors în Rusia. Se numea Truhacevski. (Pozdnîșev nici acum nu putea vorbi despre el fără ură: ochi umezi, buze roșii zâmbitoare, mustăți fixe, vorbea cu multe aluzii, fragmentar.) Truhacevski a ajuns în casa lui Pozdnîșev, a început imediat să vorbească despre muzică, învitând-o pe soția acestuia să cânte împreună, ea era încântată și Pozdnîșev s-a prefăcut încântat, astfel încât să nu creadă că este gelos. Pozdnîșev i-a admirat interpretarea, invitându-l la cină și duminica următoare, deși abia se reținea să nu-l omoare.

A fost o masă ca toate mesele: plictisitoare și anostă. Curând veni și rândul muzicii, s-a interpretat Sonata Kreutzer de Beethoven, soția sa la pian, Truhacevski la vioară. Această sonată este un lucru teribil, muzica este un lucru teribil, se gândi Pozdnîșev. O armă atât de groaznică și în mâinile cui? Cum poți juca Sonata Kreutzer  într-un salon unor doamne decoltate? Să cânți, mai apoi să aplauzi, să mănânci înghețată și să comentezi ultimul cancan? Să ascuți o astfel de muzică și să continui să trăiești ca înainte? E înfricoșător, e distructiv. Aceste bucăți ar trebui să se execute numai cu ocazii mari și importante, ca să fie la înălțimea acelei muzici. Dar Pozdnîșev a strâns pentru prima dată mâna lui Truhacevski cu un sentiment sincer și i-a mulțumit pentru interpretare.

Seara s-a încheiat bine, toată lumea a plecat. Și două zile mai târziu, Pozdnîșev a plecat în județ cu cea mai bună dispoziție, avea multe de făcut. Dar într-o noapte, Pozdnîșev s-a trezit gândindu-se la soția sa și Truhacevski. Groaza și furia i-au cuprins inima. Era celibatar și sănătos și în primul rând muzica ce-i lega pe amândoi, cel mai rafinat mod de ațâțare a simțurilor. Ce ar putea să-l oprească? Nimic. Nu dormise toată noapte, porni spre casă, avea de mers treizeci și cinci de mile cu calul și opt ore cu trenul, așteptarea era cumplită. La fereastră ardea lumina, în antreu văzuse paltonul lui Truhacevski atârnat în cui, Pozdnîșev era gata să izbucnească în lacrimi, dar își spuse că nu are voie să fie sentimental. S-a descălțat și a luat din panoplia cu arme un pumnal de Damas, foarte ascuțit, de care nu se folosea nimeni. S-a îndreptat spre odaia unde erau cei doi, pășind încet, a deschis brusc ușa. Pe chipurile celor doi era o expresie a groazei, Pozdnîșev s-a repezit la Truhacevski, dar cineva îl ținea de braț, era soția sa. Pozdnîșev a crezut că ar fi amuzant să-l ajungă pe amantul soției sale în ciorapi și i-a implantat propriei soții adânc sub coaste pumnalul. Abia când i-a văzut chipul neînsuflețit a înțeles ce a comis. Că numai din vina lui corpul ei cald, mlădios și plin de viață, zace galben ca ceara, neînsuflețit și rece, și că nimeni niciodată nu mai putea repara nimic. A petrecut unsprezece luni în închisoare în așteptarea procesului și a fost achitat.