Știau să transforme firele de praf în fire de polen

 

Mi-e dor de zilele în care mă dădeam în scrânciob și mă simțeam legănată de un nor.

În care săream bezmetică având senzația că iată-iată îmi vor slobozi aripi din umeri.

În care mergeam în Văratic, acel loc ca nici altul mai tainic și plin de poezie.

În care mă bucuram ca pentru cel mai important premiu când eram prima la scos sâmburi din vișine.

În care străbăteam dealuri ca să ajung la cișmeaua de care erau legate povești de familie.

În care mergeam la cosit ca să admir cea mai grațioasă muncă pe care o pot face bărbații, apoi să mă culc pe grămada de fân și să mă simt cuprinsă ca de cele mai blânde brațe.

În care înlăturam fiece buruiană din fața casei demult nelocuite ca să dăm impresia că aici mai este viață, că nu e părăsită.

În care noi, copiii, duceam, dintr-un capăt al satului în altul, pepeni galbeni în coșuri de nuiele ca să-i surprindem frumos pe cei de acasă.

În care dădeam oile în strungă (așa de încercare, distracție), dar destul ca să văd pe viu și să mă uimească procesul prin care se face brânza, produsul meu preferat.

În care eram atât de exaltată că vom merge undeva cu căruța trasă de cal, nu conta unde.

În care puneam găleți cu apă la soare ca în amiezile toride să organizăm o stropeală de zile mari.

Mi-e dor de zilele în care hoinăream fără noimă pe ulițele satului, dar de fiecare dată se întâmpla ceva surprinzător, pentru că fiecare bucată din acel loc avea ceva de oferit și fiecare om avea ceva de împărtășit.

Mi-e dor de oamenii care nu aveau bani și comodități, dar aveau totul pentru a-mi face fiecare zi una de basm. Pentru că știau ca nici unii alții să transforme chiar și firele de praf în fire de polen.

Sunt amintiri în care trăiesc zilele mele atât de fericite.

Text publicat în revista Garbo