Străinul de Albert Camus

Străinul de Albert Camus este un roman compus din două părți. Prima, surprinde câteva crâmpeie din viața lui Meursault, nu foarte multe, dar suficiente pentru a contura  portretul psihologic al acuzatului de omucidere din partea a doua.

Meursault, un funcționart din suburbia Alger, primește vestea morții mamei sale. Trei ani în urmă, din cauza salariului modest și faptului că aceasta avea nevoie de îngrijire specială, acesta o plasează într-un azil. Imediat merge la azil și petrece noaptea de veghe lângă sicriul mamei sale, dar refuză să fie ridicat capacul pentru a o vedea pentru ultima dată. Poatră discuții lungi cu portarul, bea cafea cu lapte, fumează, ațipește, iar când se trezește vede în sală câțiva bătrâni așezați pe scaune, crezând că au venit să-l judece. A doua zi, își petrece mama pe ultimul drum, fără să afișeze vreun semn de durere și se întoarce în Alger.

După ce a dormit cel puțin doisprezece ore, Meursault decide să meargă la mare pentru a înota și întâlnește accidental pe o fostă dactilografă din biroul său, Marie Cardona. În aceeași seară, ea devine amanta lui. Petrecându-și a doua zi la fereastra camerei sale, cu vedere la strada principală, Meursault constată că în viața sa,  în esență, nimic nu s-a schimbat.

A doua zi, întorcându-se acasă de la serviciu, Meursault se întâlnește cu vecinii de palier: bătrânul Salamano, ca întotdeauna, cu câinele său, și Raymond Sintes, un depozitar, cunoscut  proxenet. Acesta îl roagă pe protagonist să-i scrie o scrisoare prin care să facă posibilă răzbunarea pe amanta lui, o femeie arabă care l-a înșelat, acesta acceptă cu indiferență. Curând, Meursault este martor la cearta violentă a lui Raymond cu amanta sa, în care intervine poliția, și este de acord să depună mărturie în favoarea sa.

Patronul îi propune un proiect la Paris, acesta refuză din convingerea că în viață nimic nu poate fi schimbat. Marie îi propune căsătorie, acesta îi acceptă propunerea, deși îi declară că nu o iubește.

Meursault își petrece duminica pe malul mării cu Marie și Raymond, în vizită la prietenul său Masson. Ajungând la stația de autobuz, Raymond și Meursault observă doi arabi, dintre care unul este fratele amantei lui Raymond. Această întâlnire îi îngrijorează.

După înot și un mic dejun copios, Masson își invită prietenii să facă o plimbare de-a lungul litoralului. La capătul plajei îi văd pe cei doi arabi din stație. Se iscă o încăierare cu arabii în care Raymond este înjunghiat cu un cuțit. Curând toți se retrag și fug.

După un timp, Meursault și prietenii lui vin din nou pe plajă și văd aceiași arabi în spatele unei stânci. Raymond îi oferă lui Meursault revolverul, dar nu există niciun motiv aparent pentru o ceartă. Prietenii îl lasă pe Meursault în pace. O căldură înfiorătoare îl apasă, o stupoare beată îl prinde. La pârâul din spatele stâncii, îl observă din nou pe arab. Scoate revolverul și îndreaptă patru gloanțe asupra acestuia.

Meursault este arestat și interogat de mai multe ori. El consideră cazul său foarte simplu, dar anchetatorul și avocatul au o altă opinie, nu pot înțelege motivele crimei sale. El începe o discuție cu el despre Dumnezeu, dar Meursault își mărturisește necredința. Propria crimă îi provoacă doar furie.

Ancheta continuă timp de unsprezece luni. Meursault realizează că celula închisorii a devenit casa lui și viața sa s-a oprit. La început, mental se credea în libertate, dar după întâlnirea cu Mari, apare o schimbare în sufletul său. Obosit de plictiseală, își amintește trecutul și își dă seama că o persoană care a trăit cel puțin o zi, are destule amintiri pentru o sută de ani în închisoare. Treptat Meursault pierde conceptul timpului.

Cazul Meursault este programat să fie audiat la ultimul proces al juraților. Sala este plină de oameni, dar Meursault nu distinge niciun chip. Are o impresie ciudată că este de prisos, un intrus. După o audiere îndelungată a martorilor: directorul și portarul azilului, Raymond, Masson, Salamano și Marie, procurorul pronunță concluzia: Meursault, nu a plâns deloc la înmormântarea mamei sale, a refuzat să o vadă pe defunctă, a doua zi intră într-o relație cu o femeie și, fiind amicul unui proxenet, comite o crimă dintr-un motiv banal. Potrivit procurorului, Meursault nu are suflet, este lipsit de sentimente, nu are principii morale. Procurorul cere pedeapsa cu moartea pentru inculpat.

În discursul său de apărare, avocatul lui Meursault, îl numește, dimpotrivă, un muncitor cinstit și un fiu exemplar, care și-a susținut mama cât timp a fost posibil, dar fapta sa a reprezentat un moment de orbire.

După pauză, președintele instanței anunță verdictul: „În numele poporului francez” Meursault va fi decapitat public în piață. Meursault începe să se întrebe dacă va putea să evite cursul evenimentelor. El nu poate fi de acord cu sentința. Curând, însă, se resemnează singur la gândul morții, întrucât nu merită să se agațe de viață din moment ce trebuie să moară, nu contează când și cum se întâmplă asta.

Înainte de executare, un preot vine în celula lui Meursault. Dar în zadar încearcă să-i vorbească de Dumnezeu. Meursault nu dorește să piardă timpul rămas pentru Dumnezeu, așa că își revarsă pe preot toată indignarea acumulată.

În pragul morții, Meursault simte că respirația întunericului se ridică spre el din prăpastia viitorului. Ultimul lucru pe care și-l dorește este să aibă cât mai mulți spectatori la executarea sa, care să-l întâmpine cu strigăte de ură.