Cel care are un motiv pentru care să trăiască de Viktor E. Frankl

Viktor E. Frankl (1905-1997), psihiatru vienez, doctor în neurologie și filozofie, este fondatorul logoterapiei și analizei existențiale pe care le-a propus ca o completare la metodele pe larg practicate în psihoterapie în acea perioadă: psihanaliza și psihologia individuală. Acesta găsea că acestor abordări le lipsește poziția următoare, ultimă și decisivă – găsirea sensului vieții.

Atfel, acesta a scris numeroase articole și a susținut prelegeri în care și-a expus tezele și ideile privind metoda sa de tratament psihoterapeutic, adunate în cartea Cel care are un motiv pentru care să trăiască. Un detaliu important în biografia sa este că Viktor E. Frankl a trecut prin mai multe  lagăre de concentrare (inclusiv, Auschwitz) și și-a pierdut în diverse lagăre de concentrare: prima soție, tatăl, mama, fratele. Iar cugetările sale privind găsirea sensului vieții se conturează în perioada propriului experimentum crucis.

Analiza comparată a celor două metode terapeutice

metodă terapeutică caracteristici	Psihanaliza	Psihologia individuală
esența atribuită lui Ich (Eu)	a-fi-conștient	a-fi- responsabil
mobilul evenimentele general-mentale	libido	aspirații
cauza evenimentelor nevrotice	impulsuri sexuale	mijloc al împlinirii scopului
tipul de orientare	spre trecut și cauzalitate	spre viitor și finalitate
zona de voință	voința de plăcere	voința de validare

Frankl propune o altă abordare care vine să completeze aceste două metode, analiza existențială, care depășește domeniul psihicului, se bazează pe ansamblul existenței umane în întreaga adâncime și înălțime.

Autorul explică într-un limbaj colocvial responsabilitatea ca trăsătură de bază a existenței umane. Psihoterapeuții au rolul să-i susțină pe pacienți în a-și asuma deplina resposabilitate pentru ceea ce întreprind zi de zi, să conștientizeze că destinul lor este unic, că nimeni nu poate să le îndeplinească misiunea care le aparține în exclusivitate. Psihoterapeuților nu le este permis să influențeze angajamentele pacienților ce țin concepția despre lume, valorile pe care le aleg; dar este necesar să-i facă pe pacienți să aibă concepții despre viață și să se simtă responsabili, în general, față de valorile alese.

 Frankl consideră că ființa umană trebuie privită în ansamblul eu, urmărind fiecare nevroză, conflict nu doar în planul psihic sau cel fiziologic, ci în sfera mentală a deciziilor care țin de concepția de viață. Abia atunci psihoterapia devine analiză existențială, când în spatele pacientului îl vedem pe omul care luptă în cautarea unui sprijin mental, ca pe o ființă integrată într-o lume a necesităților și posibilităților, supus tensiunii dintre A Fi și A Trebui și aici cuvintele lui Goethe ar putea alcătui cel mai bun principiu al psihoterapeutului: ”Dacă îi luăm pe oameni așa cum sunt, îi facem să fie mai răi; dar dacă îi luăm așa cum ar trebui să fie, atunci îi facem ceea ce ar putea fi.”

Ținând cont că nevroza își are rădăcinile în plan spiritual, fiind întreținută  prin anumite atitudini ce țin de concepția de viață, Frankl forțează trecerea psihoterapiei din plan psihic în plan spiritual, făcând un îndemn: esența existenței umane – a fi responsabil, a avea misiune – trebuie pusă în centrul psihoterapiei.

Adevărul ne eliberează – de nevroză -, ne face să fim autentici – face din noi oameni care recunosc adevărul sau chiar se hotărăsc să se dedice adevărului; adevărul este în schimb acela care ne lasă să triumfăm asupra destinului nostru tragic, în sensul că adevărul ne eliberează de suferință – în timp ce simplul fapt de a fi lipsiți de suferință nu ne apropie nici pe departe de adevăr.

De asemene, acesta face referință la cele trei dimensiuni prin care se exprimă libertatea oamnilor: 1) în raport cu instictele, omul are insticte – animalul ”este” suma instictelor sale. În raport cu animalele, omul își poate exprima libertatea: ceva ce ”am” pot să și pierd. 2)  în raport cu ereditatea, studiile pe gemeni sunt foste relevante în acest sens. 3) în raport cu mediul, se arată odată în plus că nici acesta nu-l face pe om, ci mai degrabă ține ne modul de raportare la el.

Deci omul se decide singur pe sine: prin orice decizie, hotărăște felul în care este propria persoană, iar când decizi singur cine vrei să fii, te modelezi singur.

De asemnea, se face referire la criticile tot mai virulente aduse părinților privind  educația copiilor, ceea ce îi face pe aceștia extrem de nesiguri și, astfel, fac greșeli pe care altfel nu le-ar fi făcut. Tinerii pasează prea ușor vina asupra părinților reducând astfel conștiința responsabilității pentru ceea ce întreprind. Dar, de fapt, traumele din copilărie sunt cu mult supraestimate. Nici măcar traumele spectaculoase, precum pierderea mamei, abuzul parental cras, divorțul sau incestul, nu au practic vreo valoare anticipativă pentru dezvoltarea mentală mai târziu în viață.

Bolile mentale, spre tristețea psihanalistului, se bazează pe o deficiență biologico-medicală, ci nu e asociată vreunei deficiențe de dezvoltare psihologică. În schimb, tulburările de compartement din copilărie, precum izbucnirile de furie, chiulul de la școală, fuga te acasă anticipează riscul unui viitor adult atras de delicvență, adicții sau alte comportamente problematice.

Frankl formulează trei răspunsuri prin care omul își poate găsi sensul: 1) Fapta, opera. Viața poate căpăta sens prin faptul că fac o faptă, zămislesc o creație. 2) Trăiesc pentru ceva sau pentru cineva, iar a cunoaște pe cineva în întrega lui unicitate și particularizare înseamnă a-l iubi. 3) Iar în cazul în care ne confruntăm cu un destin care nu poate fi schimbat, de exemplu, o boală incurabilă, când ne aflăm într-o situație disperată, chiar și atunci, ba tocmai atunci, viața se poate organiza într-un mod care să-i dea un sens, deoarece atunci putem ajunge la esența din om, iar aceasta este capacitatea sa de a transforma suferințele într-o realizare umană.

    Fiecare sens este unul ad personam și ad situationem.

     Omul devine de-adevărateale om în măsura în care, atunci când se dedică unei misiuni sau unui semen, uită de sine și se trece cu vederea. În schimb, discuția psihologico-pseudoumanistă referitor la ”dezvoltarea personală” derapează, inducându-ne în eroare; nu se ajunge la dezvoltare personală pe un drum direct, ci acest scop este fixat mereu doar ca un efect secundar, neintenționat, al autotranscendenței. Abraham Maslow afirma în ultima lui lucrare: ”Experiența mea concordă cu cea a lui Frankl, anume oamenii care caută direct descoperirea de sine, nu reușesc să o obțină.  Sunt de acord cu Frankl că principala preocupare a omului e voința de a afla rostul vieții.”

Dacă societatea industrială își stabilește necontenit ca obiectiv să satisfacă pe cât posibil toate nevoile umane și efectele lor secundare, societatea de consum are ca scop să creeze nevoi, pentru a le putea mai apoi satisface. Dar cea mai omenească dintre nevoile umane, nevoia unui sens în viață, nu este satisfăcută de nici una dintre acestea. Astfel, asistăm la un sindrom al nevrozei în masă, care este alcătuit din triada ”dependență, agresivitate și depresie” și care stă la baza sentimentului de inutilitate.

Frankl enunță necesitatea unui dialog dintre religie și psihiatrie, făcând referire la declarațiile lui Albert Enstein care spunea: ”Să fii religios înseamnă să fi găsit răspunsul la întrebarea: care este sensul vieții?” și a lui Ludwing Wittgenstein: ”Să crezi în Dumnezeu înseamnă să vezi că viața are sens.”

În cadrul unei analiza fenomenologice se arată că: cu cât e mai cuprinzător sensul, cu atât e mai puțin palpabil. Ceea ce este de-ne-știut nu trebuie să fie obligatoriu de-ne-crezut.

Autorul face profilul persoanelor în funcție de sensurile pe care le găsesc în viață.

Homo faber își îndeplinește sensul existenței muncind. Este cel mai apropiat de ceea ce numim un om de succes; el nu cunoaște decât două categorii și nu gândește de cât în ele: succes și eșec.

Homo amans își îmbogățește viața având experiențe și iubind.

Homo patiens, care prin capacitatea de a suferi, găsește și în suferință sens. Categoriile sale sunt împlinirea și disperarea, care stau perpendicular pe linia eticii succesului, iar din această deosebire dimensională rezultă superioritatea dimensională, deoarece Homo patiens se poate împlini chiar și în eșecul extrem, în ratare.

Astfel s-ar arăta că împlinirea este compatibilă cu eșecul, la fel cum este succesul cu disperarea.

Mulți oameni își ratează viața din cauza supraestimării unei singure valori, a lui să-fac-așa-și-nu-altfel, de parcă asta ar fi singura și unica valoare. Astfel că se pun în umbră celelalte, care nu le mai văd.

Frankl în decursul activității sale profesionale aplică două metode care au dat rezultate în tratarea tulburărilor nevrotice. Pentru anxietatea anitcipativă (tremuratul mâinilor în tremurofobie, hiperhidroză în hidrofobie, spălatul repetitiv în frica de bacterii) metoda terapeutică este intenția paradoxală, care constă în faptul că pacientul învață să privească teama în față  și să o ironizeze sau să râdă de ea.

Iar pentru obsesia introspectivă (pacienții caută o cunoaștere sigură de sută la sută și o decizie corectă de sută la sută în activități în care nu se cere intenție și atenție excesivă, ceea ce tulbură desfășurarea normală a activității), dereflexia este corectivul necesar, care constă nu doar a ignora simptomul, dar a-l determina pe pacient să facă altceva, să existe în altceva. ”Pe măsură ce concentarea trece spre scopuri altruiste, viața în ansamblu devine mai sănătoasă chiar dacă e posibil ca nevroza să nu dispară niciodată.” (Allport, 1955)

Concluzia lui Frankl este că nu toți pacienții reacționează la fel la toate metodele și nu toți medicii reușesc cu toate metodele. Psihoterapia este o ecuație din două necunoascute: personalitatea medicului, pe de o parte, și individualitatea bolnavului, pe de altă parte. De aceea e bine să nu supraestimăm tehnica psihoterapiei, astfel încât să vedem în om o mașină, Homme machine, ci să vedem în bolnav omul, Homo patiens.