”O excelentă lucrare de istorie, atent cercetată și minunat scrisă, în același timp un studiu profund al unei probleme centrale a timpului nostru. Trebuie citită de toți cei care caută o perspectiv asupra tutror minciunilor războiului și a tutror războaielor minciunii.”
Timothy Snyder
Ce poți face atunci când cei pe care îi iubești – familia, regiunea, țara – sunt măturați de un vortex al teoriilor conspiraționiste și al fricilor fabricate și dispar de lângă tine înghițiți de un nisip mișcător al minciunii, pentru a se muta mental într-o realitate alternativă în care negrul este alb și albul este negru?
Persoane curajoase, care vin cu dovezi clare și care de multe ori își pun viața în pericol, încearcă să stabilească adevărul, dar nu reușesc să atragă atenția milioanelor de oameni care nu vor să audă adevărul. Jurnalism de calitate, bine documentat nu resistă în fața suspiciunii inoculate anume, de-a lungul deceniilor, referitoare la mass-media care este ”dușmanul poporului”. Propagandiștii consideră asta drept un război în care informația este o armă pe care o folosești nu ca să câștigi o dispută abstractă, ci ca să mistifici, să alarmezi, să demoralizezi, să neliniștești -, un instrument cu care stârnești fricile umane, vulnerabilitățile și pornirile ascunse, uneori violente și crude, folosind toate acestea în beneficiul forțelor puternice pe care le slujesc informația verificată nu are nicio șansă.
Proapagandistul, asemenea artistului și psihanalistului, caută să înțeleagă ce mecanism e la baza reacțiilor noastre, ce imagine avem despre noi înșine și despre cei din jurul nostru – și cum ne plasăm în cadrul acestui proces. În cele din urmă, propaganda și influența acesteiea asupra noastră ridică problema dacă putem fi cu adevărat liberi. Când ești tu și când ești o ființă manipulată de alții?
În 1962, la un an după ce Delmer lansase primul volum al memoriilor sale, socialogul, istoricul și filosoful francez Jacqes Ellul a publicat volumul Propaganda, una dintre cele mai seducătoare cărți pe această temă. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, Ellul a ajutat evrei din Burgundia să scape de naziști, fapt pentru care, ulterior, i se va acorda distincția ”Drept între popoare”. Descifrarea atracției pe care o exercita propaganda nazistă a fost principala sa activitate, dar el și-a extins căutarea mai mult, încercând să înțeleagă rolul pe care propaganda îl joacă în orice societate modernă. La fel ca Delmer, Ellul se referă la mai multe tipuri de propagandă, pe care însă, spre deosebire de Delmer, el le definește foarte atent.
Propaganda politică înseamnă toate campaniile din jurul nostru: campanii electorale, sloganuri de război, afișe și banere. Propaganda sociologică taie însă și mai adânc, în emisiunile de televiziune și filme, artă și literatura care ajută oamenii să se integreze în miturile comune care mențin societatea unită. Statele Unite, de exemplu, au fost un experiment aproape imposibil al diferitelor credințe, limbi și religii care trebuiau să fie adunate împreună prin intermediul filmelor și serialelor, în jurul unor ”mituri” primare, precum ”stilul de viață american”, ”căutarea fericirii” sau ”progresul”. Orice propagandă care s-ar fi opus acestor mituri era puțin probabil să se dovedească eficientă, pentru că ar fi mers împotriva modului în care înțelegeau lumea. Când aceste mituri sunt înghițite pe nemestecate, fără ca oamenii să aibă o abordare critică, ele pot deveni toxice, declarându-i dușmani pe toți cei care încearcă să le pună la îndoială.
Dar propaganda, spune Ellul, este ceea ce oamenii și-au dorit, au jinduit. Nu a fost impusă de sus. A fost un produs aș unei schimbări în care legăturile dintre comunitățile rurale și locale au fost rupte de masele de oameni care s-au mutat în marile orașe industriale, unde au devenit doar o rotiță într-o mașinărie pe care nu o puteau înțlelege sau controla – o schimbare atât de drastică, încât oamenii începeau acum să simtă „o nevoie extrem de violentă de a fi integrați într-o cominitate„. Cum a conchis Ellul: ”Propaganda este adevăratul remediu al singurătății”.
În timpul Primului Război Mondial, presa și cinematografia germană au ajutata la consolidarea acestei națiuni care se industrializa rapid, spre a da naștere unei comunități bazate pe propagandă. Ceea ce Ellul expune ca teorie, Delmer spune prin povești și simboluri. El arată cum idila rurală din munții Harz, în care el se putea juca împreună cu alți colegi germani, a fost tulburată de sosirea noii tehnologii de comunicații sub forma unor aparate de radio militare, și de știrile pline de ură din cortul cinematografului de la târgul din sat, el arată cum poveștile și educația despre eroismul militar și chiar modul militarizat în care familiile mergeau la plimbare au întărit mitul conform căruia Germania era o mare națiune militară, neîndoielnic coerentă, caracterizată prin militarism și menită să devină imperiu. El pune în constrast lumea caldă din mediul rural cu comunitatea în care crescuse la Berlin, cu stereotipurile reduse la ”noi” și ”dușmanii noștri”, din ziarele belicoase, cu strada lui care izbucnește în urale când oamenilor li se citesc noutățile din ziar. În zilele noastre asistăm la ”rupturi” din cauza cărora oamenii își doresc să aibă parte de propagandă ”ca un remediu al singurătății”. Ascensiunea politicienilor, fie ei din America sau Europa, care susțin că reprezintă ”poporul adevărat” împotriva unor outsideri reali sau adesea imaginari, poate fi extrem de rapidă, în ceea ce sociologii numesc ”deșerturile civice”: de multe ori, zonele rurale erau locuri în care, de regulă, se sudau comunități, cluburi locale și alte spații publice dispăruseră între timp, iar angajamentul civic era extrem de scăzut.
Propaganda kaizerului avea succes deoarece oferea germanilor un sentiment de apartenență, aveau pe cine iubi și pe cine urî, cineva pe care să-l includă sau excludă așa cum era Sefton Delmer.
Pe la jumătatea celei de-a doua luni de război, tatăl lui Sefton, Frederick Delmer, a fost arestat. La începutul războiului, domnul Rektor i-a oferit profesorului Delmer șansa de a se naturaliza și de a deveni supus loial Kaizerului. Delmer a refuzat. Acest gest l-a transformat în ”dușman al națiunii”, iar acum era arestat.
În 1915, după șase luni, Delmer a fost eliberat din închisore și a început să caute sprijin pentru a obține viza de plecare din țară pentru el și familia lui.
Frederick a descris părăsirea Germaniei ca pe o ieșire dintr-un fel de ceață a propagandei.
Revenirea în Anglia pentru Sefton a fost mai puțin entuziasmantă. În loc să se simtă acasă, așa cum se aștepta, Sefton se simțea ca un refugiat. Era tachinat de colegii de clasă pentru șosetele sale până la glezne, șosetele copiilor englezi erau până la genunchi. În scurta lui viață, el își închipuise că era un mic englez. Dar acum șosetele îl trădau.
Încercările sale de integrare eșuau una după alta. La ora de latină, profesorul râdea de accentul său german. În Corpul de pregătire a ofițerilor, instructrul îl tachina de fiecare dată când scăpa arma: ”Credeam că făceau soldați buni din voi, în Germania.”
În cele din urmă, Delmer a ajuns la concluzia că ”m-am simțit mai bine ca englez”, în școala mea din Berlin, în primii ani de război, decât în ultimii doi ani în Londra, unde a fost tratat ca un fel de străin.
Războiul s-a sfârșit când Sefton împlinea paisprezece ani. Și în cele din urmă reușise să arate aproape ca un englez. La școală, s-a alăturat echipei de canotaj și a primit o bursă pentru Oxford, ajungând în cele din urmă, să arate foarte britanic.
În ciuda sentimentului de rușine de a se fi născut la Berlin, de îndată ce a absolvit universitatea, în 1928, s-a mutat imediat înapoi. Poate părea o decizie ciudată, doar n-a vrut ele să plece de acolo? În memoriile sale, Delmer pare să considere această mutare rezultatul unei întâmplări.
În 1917, Sefton Delmer părăsise o Germanie dominată de ordine ș de ierarhie socială. S-a întors într-un oraș aflat în tumult politic și în care toată vechea ordine socială se prăbușise. Monarhia dispăruse. Experimentul Germaniei cu democrația a fost pus la încercare de către polarizarea politică extremă din partea unor grupuri care credeau că țara avea nevoie de o guvernare mai autoritară. Republica de la Weimar era marcată de tentative de puci și bătălii de stradă sângeroase între comuniști și naționaliștii de extremă dreapta. Așa cum avea să scrie în memoriile sale, Berlinul ”avea tot ceea ce își dorește editorul unui cotidian popular – sex, crime, intrigi politice, bani, mister și vărsare de sânge. Mai ales vărsee de sânge.
În fiecare dimineață, Delmer, corespondent-șef, în vârstă de douăzeci și patru de ani, a lui Daily Express la Berlin, dădea fuga la biroul său de o persoană către chioșcul de ziare ca să-și ridice cele mai noi ediții ale ziarelor berlineze.
Chioșcurile de ziare erau pline de tot felul de tabloide noi, care relatau despr ecluburi de adolescenți ale căror orgii sexuale se terminau cu crime sau sinucideri, cu povești despre escroci și scandaluri de corupție politică (unde, nota Delmer, imigranții evrei-polonezi i se părea că jucau întodeauna un rol principal).
Vânzarea tabloidelor crescuse de cinci ori. Night Edition, ziar naționalist de dreapta, a crescut de la 38.000, în 1925, până la 202.000, în 1930. Publicația de extremă stânga, World in the Evening, a urcat de la 12.000, până la 220.000 de exemplare În afara tabloidelor, mai existau și alte publicații politice de partid. Multe din publicațiile – cum ar fi tabliodele de stânga și de dreapta, ziarele de partid – aveau ceva comun: urau partidele democratice liberale de centru, titlurile lor concetrându-se pe povești despre corupția și competența acestora. Toate menite să arate că democrația nu funcționa. Ziarele liberale de un nivel intelectual mai înalt nu puteau rivaliza cu aceste apariții noi, cu amestecul lor de circ și furie. Acestea livrau publicului mai mult decât pură inflormație. Ele ofereau oamenilor nume pe care să le iubească și altele pe care să dea vina, într-o societate plină de schimbare, în care vechile reguli sociale dispăruseră brusc odată cu vechea ordine aristocratică, un sentiment al proprei existențe pe care mulți îl căutau cu disperare, chiar dacă experimentau frenetic aceste noi roluri.
În 1960, Delmer scria: ”Privind în urmă, văd vârtejul aiuritor al Berlinului din 1928-1929 ca pe un fel de petrecere pompeiană în ajunul erupției vulcanului. I-am găsit pe berlinezii mei încercând să stea la suprafață în apele agitate ale ultramodernismului și ale isteriei de îmbogățire rapidă. Berlinul era un oraș plin de ”entuziasmul intelectualismului avangardist al pictorilor, muzicienilor și producătorilor de teatru care explorau cu toții lumi estetice necunoscute”, în care Max Reinhardt și Arthur Kahane montau piese care foloseau întregul oraș drept scenă, cu spectacole ținute în gări și catedrale, astfel încât granița între viața reală și teatru, dintre real și ireal, devenau tot mia neclare. Aceasta, scria Delmer, era ”lumea fantasticului și improbabilului” în care tabuurile erau dărâmate. La chioșcurile de ziare puteai găsi reviste pornografice, atât heterosexuale, cât și gay. Directorul Institutului de Sexologie de lângă Tiergarden, susținea că homosexualii trebuie să aibă aceleași drepturi ca heterosexualii.
Oamenii superbogați organizau petreceri la care recipiente cu caviar pluteau în piscină, iar oaspeții se aruncau în apă pentru a lua cu lingura din ele.
După petreceri, invitații se îngrămădeau în cabarete, ”unde un orb cânta la pian sau un bărbat-femeie cânta arii de operă în falsetto.” Cabaretul berlinez era întodeauna și gestul de a te costuma pentru a scăpa de ceva malefic.
Criticul de film și de teatru Siegried Kracauer a lăudat capacitatea cabaretului de a reda ”foarte precis și dechis haosul societății, pe străzile Berlinului, nu de puține ori ai revelația că dintr-odată, totul se poate dărâma într-o zi.”
Mascarada berlineză masca vechile porniri dominatoare care zăceau ascunse foarte aproape la suprafață, gata să se lase seduse de un spectacol mult mai periculos și mai descreierat.
E tentant să respingem liderii și mișcările care ni se par că au ”idei trăsnite”. Teoria purității rasei ariene nu putea reprezenta opiniile a șaizeci și cinci de milioane de germani cunoscuți pentru ”normalitatea lor sănătoasă”.
Revendicarea acestei ”purități” poate fi seducătoare într-o perioadă de schimbări greu de înțeles. În Germania Republicii de la Weimar, în care rolurile și normele sociale se transformau la fe lde rapid ca noile numere dintr-un show de cabaret, ți se promitea o cale foarte simplă de a afla cine ești.
Astăzi în întreaga lume, industrii întregi, moduri de viață, mass-media și profesorii dispar; însăși noțiunea ”uman” este pusă în discuție. Acest tip de propagandă care face apel ”la o identitate mai pură” – cum este și cea a ”americanului adevărat” – poate fi populară. Moscova din primii ani ai secolului XXI-lea se afla, de a semenea, într-un vârtej de schimbări. Rușii au supraviețuit atâtor sisteme politice și sociale care s-au succedat într-un ritm amețitor, trecând de la comunism la perestroika, la terapia de șoc, la penurie, la oligarhie, la statul mafiot, încât mulți ruși au rămas cu sentimentul că viața este doar un cabaret politic, în care fiecare rol, poziție sau credință sunt schimbătoare.
Propagandei rusești contemporane îi place să posteze imagini cu președintele său comportându-se aproape ironic hipermasculin: călărind prin sălbăticie, gol până la brâu, înotând în râuri vijelioase. Un mod de a slăvi Rusia ca fiind ultima patrie a ”bărbatului adevărat”.
***
”Herr Hitler vorbește pentru Daily Express” era titlul de pagina întâi din 4 mai 1931. Transmitea publicului britanic oferta lui Hitler pentru o alianță englezo-germană. De asmenea, mesajul lui Dermer era foarte limpede cum că Hitler avea să reușească lucruri mărețe: el prezicea că ascensiunea lui Hitler însemna că Germania avea să se alăture în curând celorlalte puteri fasciste din Europa. ”Nu vreau în mișcarea mea oameni slabi. Vreau fanatici și idealiști”. Îl cita Delmer pe Hitler.
Se pare că articolul le-a plăcut celor din conducerea partidului: mai târziu, în același an, Delmer a obținut un interviu în exclusivitate. Delmer și-a dat seama care era secretul puterii sale. ”În discursul său despre dezastrul economic nu era nimic deosebit față de ceea ce spuseseră vreme de doisprezece ani ceilalți politicieni și oameni de stat germani. Dar din personalitatea sa se desprindea o aură de fanatism.. În ochii săi albaștri ușor proeminenți se ivea privirea fixă, posedată care hipotiza milioane de bărbați și femei într-o loialitate fanatică.”
Impresionant la propaganda lui Hitler era ura sălbatică pe care o inocula mulțimii împotriva presupușilor dușmani. El a făcut apel sau a schimbat trăirile maselor de parcă acestea ar fi fost clapele unei orgi gigantice. În discursul său timp de zece minute vorbea despre suferințele Gemaniei din ultimii treisprezece, paisprezece ani. Monstrul se complăcea într-o autocompătimire orgiastică. Apoi, următoarele zece minute au constat în acuzații furibunde la adresa evreilor și social-democraților ca fiind singurii provocatori ai acestor suferințe. Autocompătimirea a făcut loc urii.
Dar tonul a fost schimbat; de data asta, timp de zece minute, a vorbit despre creșterea partidului nazist și despre cum, de la începuturile timide, devenise o forță atotputernică. Monstrul devenea conștient de dimensiunea sa, îmbătat la gândul puterii sale fără margini.
Hitler a terminat făcând un apel la unirea tuturor germanilor. Monstrul devenea sentimental și mult mai uman decât la început. Dar tonul sentimental se termina într-o notă aproape masochistă. Hitler s-a oprit și a strigat o singură frază ca un fel de Amin: ”Germania trebuie să trăiască; chiar dacă noi trebuie să murim pentru ea.” Nimeni nu a întrebat cine amenința Germania; și de ce era nevoie de sacrificiul suprem. Acest lucru părea dincolo de orice dispută.
Psihanalistul britanic, Roger Money-Kyrle, a oferit o explicație psihanalitică a discursurilor lui Hitler. ”Trebuie să exite ceva în noi care ne face în mod special sensibili la orice sugestie că am fi tratați prost. Cei mai mulți, deși încearcă să nege acest fapt, poartă în sinea lor un dușman imaginar; și din acest motiv sunt adeseori mai mult decât gata să creadă într-o suferință cu origini externe. Suntem cu toții gata să adoptăm limbajul suferinței pentru că ne dă prilejul să dăm vina pe forțele externe pentru toate lucrurile care nu ne plac în legătură cu noi înșine. Oratori precum Hitler ne fac să credem că putem distruge acești dușmani.
Privită dintr-un unghi nefavorabil, propaganda pare a fi adeseori o metodă de a induce o serie de psihoze temporare, care trec la început prin depresie, ajungând apoi via paranoia la o stare de fericire maniacală.
Aruncați o privire peste discursurile președinților din SUA, China și Rusia din ziua de azi, și veți vedea că toate apelează la tema umilinței. În America, discursurie prezidențiale ale lui Donald Trump au început cu povestea ”măcelului american”, cum America este exploatată de imigranți și stoarsă de străini, și despre cum cu ajutorul său poporul are ocazia să se răzbune.
China, ne vorbesc liderii ei, trebuie să-și revină din ”secolul umilirii” – secolul al XIX-lea, când puterile occidentale au fost dominante – și acum are ea dreptul să-i domine pe alții.
În Rusia, președintele Putin a devenit popular când a susținut că va vindeca Rusia de ”umilințele” anilor ’90, o va ”ridica din genunchi„ și îi va zâștiga statutul de ”mare putere”. La începutul anilor 2000 a devenit popular, zdrobind o rebeliune din Cecenia. Anexarea ilegală a Crimeei, din 2014, a umplut de bucurie Rusia. A repurtat victorii militare în Siria și Georgia, toate cu pagube minime pentru Rusia și cu efect maxim în mass-media.
Marele paradox este că tocmai Kremlinul este, pentru mulți ruși, cauza umilințelor istorice și contemporane, la fel cum Partidul Comunist Chinez este pentru chinezi. Să trăiești în Rusia lui Putin înseamnă să suporți nenumărate înjosiri. Fie că e vorba de birocrați sau poliție, care amenință și mituiesc cetățenii și întreprinderile, sau de farsa de a participa la alegeri truncate, sau de teama că ai putea fi arestat dacă îndrăznești să vorbești impotriva Kremlinului sau că vreun ștab ar putea pur și simplu să-ți ia afacerea. Cultura umilirii a pătruns adânc în societate.
Succesul propagandei lui Putin ca președinte al Rusiei s-a bazat pe faptul că zilnic i-a umilit pe ruși, iar apoi s-a comportat de parcă numai el le înțelege furia și numai el știa în ce directive s-o îndrume – înspre Vest, înspre Ucraina, oriunde, numai spre Kremlin nu.
***
În 1933, expulzat din Germania, Delmer dorea să ajungă în culise și să dirijeze strategia de propaganda. În transmisiunile sale radio, Delmer vorbea germană și îi plăcea să se identifice cu Anglia. Începea cu propozițile ”Noi aici, în Anglia” și ”Noi englezii”. Și totuși guvernul nu avea încredere în el. Încă din copilărie, pe când era un element dușmănos la școala din Berlin, visa să primească misiuni secrete în slujba guvernului Majestății Sale.
Pe la sfârșitul anilor ’30, politica oficială a propagandei britanice era să-i atragă pe ”germanii cumsecade”. În fond, un astfel de public existase și în timpul Primului Război Mondial, când, în cele din urmă, o revoluție îl dăduse jos pe kaizer.
După opinia sa, toată încercarea de a-i convinge pe germani să se revolte împotriva lui Hitler prin argumente și îndemnuri nu era decât consum de vorbe și electricitate. Germanii, Delmer era convins, vor începe să asculte și să reacționeze la așa ceva doar când vor înțelege că războiul e pierdut și că ar fi mai bine pentru ei să-l abandoneze pe Hitler decât să lupte mai departe”.
Legătura cetățenilor cu naziștii trebuia abordată de la rădăcină: nevoia de apartenență, sadismul și identitatea simplificată pe care naziștii le ofereau. Trebuia pătruns în relația germanilor cu nazismul, nu să ții discursuri din exterior.
***
Când Rusia a demarat invazia pe scară largă a Ucrainei, în februarie 2022, ultimele vestigii ale mass-mediei rusești independente au dispărut. Până și secția rusă a BBC. Televiziunea independentă fusese demult alungată, acuzată fiind de media de stat că ar fi plină de ”trădători”, ”liberaliști” (pederaști liberali) și ”demschiza” (schizofrenici democrați). Faptul că foloseai termenul de ”război” pentru ceea ce Kremlinul numea ”operațiune militară specială” se considera o infracțiune și se pedepsea cu închisoarea.
În Statele Unite, unele mijoace de informare în masă se bazează pe aceleași nevoi, temeri și dorințe pe care s-a bazat cea mai puternică propaganda din istorie. Daniel Kreiss a cocluzionat că, în SUA, ”mass-media se ocupă de identitate, nu de informații. Rețelele precum Fox News, care a promovat povestea alegerilor furate, mai mult decât majoritatea mass-mediei, comunică telespectatorilor lor că ei sunt victimele ”elitelor liberale” și ale ”presei mainstream”, care vor să-i umilească pe ”americanii adevărați” și le oferă speranța că vor fi ”readuși la locul lor de drept în centrul națiunii”. Aceasta este o categorie de media care îți oferă un sentiment al propriei identități – cine ești și cine nu ești. Încrederea, într-un astfel de context, devine partizană: audiența are încrederea în acea mass-media care îi reprezintă propra identitate politică, și nu are încredere în ceilalți
Între timp, dușmanii democrațiilor se adaptează tot timpul la diferitele tipuri de public. Ani la rând, canalele străine de propaganda rusească au tot spus celor de dreapta din America și din întreaga lume că Rusia luptă împotriva drepturilor LGBT în Ucraina – și apoi celor de stânga că Rusia luptă împotriva ”imperalismului occidental”. Suprematiștilor albi le vor spune că Rusia este ultimul bastion al ”adevăratelor” valori europene și al „puterii albe”, iar apoi vor propovădui țărilor africane că rușii sunt prietenii popoarelor de culoare colonizate.
***
Rapoartele lui Delmer despre viața în Germania, pline de numele oficialilor corupți și coruptibili, relatările despre nemulțumirea față de condițiile în fabrici, puteau fi folosite în multe scopuri.
Lui Delmer i se sugerează să-și dea deminia de la Express, propunându-i-se un job important la RU. Era numele codificat pentru ”radiouri libere”: francez, italian, danez și alte stații de radio antinaziste, care, aparent, transmiteau din teritoriile ocupate, când, de fapt, erau coordonate de emigranți stabiliți în Anglia, sub auspiciile serviciilor secrete. ”Vrem ca tu să deschizi o RU de dreapta și să preiei întreg controlul, atât editorial, cât și politic. Ministrul pentru ”războiul economic”, Hugh Dalton consideră că un post de radio de dreapta ar fi cel mai potrivit pentru a transmite toată mizeria. Este o șansă mare pentru tine să-ți arăți creativitatea. Nu există limite. Nu există bariere.”
***
Când Hitler își începuse ascensiunea, pe la 1920, discursurile lui puteau fi auzite doar de cei care participau fizic la întrunirile din berării. Acum, de pe canapeau ta din salon, erai la fel de aproape de Hitler ca orice participant la un mars din Nurenberg. Naziștii au produs un aparat de radio ieftin și elegant, un Volksempfanger, pentru a-și trezi la viață Volksgemeischaft. Pe la 1945, 65% din germani dețineau unul din aceste ”aparte de recepție populare”.
În fiecare seară, la ora 19:15, ora cinei pentru majoritatea germanilor, se difuza ”Reportajul de pe front”. Când Wuhrmachtul invada o țară nouă, o echipă radio dotată cu arsenalul său de microfoane călătorea alături de cele mai avansate trupe. Erai alături de soldați când tancurile intrau în Praga, Amsterdam și Paris. Erai lângă pilotul care zbura deasupra Londrei și dădea drumul bombelor. Blitzkrieg după blitzkrieg, toate căștigate aproape fără vărsare de sânge, și tu, care puteai trăi toate acestea aievea, imaginându-și că ești eroul viteaz, din adăpostul sufrageriei tale încălzite de Volksempfanger.
Naziștii cereau ca germanii să se denunțe unii pe alții chiar și pentru comentariile cele mai nevinovate, ceea ce au făcut cu asupra de măsură. Însă naziștii înșiși declarau că doar 24% dintre denunțuri aveau motive ideologice – majoritatea se foloseau de acest pretext pentru a-și ataca vecinii sau colegii care nu le plăceau sau ale căror case și posturi le invidiau. Unii lideri SS erau dezamăgiți. Voiai ca oamenii să se denunțe în numele ideologiei, nu al propriului interes.
Cu trecerea timpului, Gobbels, ministrul propagandei și cancelar al Germaniei în anii 1933-1945, definea succesul propagandei mai puțin în termeni de entuziasm și mai mult în termeni de rezolvare. Făcea diferența între Stimmung (”dispoziție”, care era schimbătoare) și Haltung (”comportament”). Acesta din urmă era pus la grea încercare cu cât veștile proaste se înmulțeau.
În jurnalul său a recunoscut că ”Rapoartele cu privire la moralul din interiorul Reichului nu sunt deloc îmbucurătoare”. Concluzia serviciilor secrete era că țara era obsedată de două întrebări: ”Cât avea să mai dureze războiul? Cum se va termina?”
La minister era stârnită frica față de apropierea armatei roșii. Atrocitățile sovietice erau mai mult decât adevărate, dar treaba ministerului propagandei era să le umfle și mai tare.
Odată cu frica față de amenințarea externă, în interiorul țării disciplina era impusă cu și mai multă cruzime. Condamnările la moarte în tribunalele civile au crescut de la 1.109 în 1941, la 4.438 în 1943. Pomsel menționează cum scriitori și artiști celebri, care îi criticau în corespondența lor private pe Hitler și pe Goebbels, erau imediat arestați și executați. Denunțurile deveniseră și mai obișnuite, vecini și colegi se trimiteau unii pe alții la moarte pentru comerț pe piața neagră, încălcarea legii rasiale și ascultarea posturilor de radio străine.
Jurnalele lui Klemperer de la începutul lui 1943 sunt dominate de frică. Discursul despre războiul total ”conține amenințarea de a se aplica evreilor, care sunt vinovați de orice, cele mai radicale și draconice măsuri.” Dar discursul, era de părere Klemperer, nu punea presiunea doar asupra evreilor, ci și asupra arienilor: ”guvernul amenință și terorizează pe ceilalți oameni… orcine nu e de acord cu necesitatea războiului își va pierde capul”. Tirania, chiar și în cazul arienilor, devenise de nesuportat. Întrebarea ”ce-o să se întâmple cu națiunea” devenise acum una secundară, dat fiind că acum fiecare se întreba ”dacă va supraviețui.”
Delmer reușise să facă ceva fără precedent cu postul său de radio Sender. Un program de radio care susținea că este nazist, dar care înțelegea că ascultătorii săi știu că ei nu sunt naziști și care îl ascultau deoarece aveau nevoie de acea siguranță emoțională și fizică de a se preface că îi credeau naziști. Gimnastica mentală pe care oamenii o efectuau atunci când se conectau la Sender îi scotea din starea de pasivitate în care Goebbels dorea să-i mențină.
Delmer începuse un post de radio experimental și un singur angajat. În 1943, fusese avansat drept ”Director a lOperațiunilor Împotriva Inamicului și a Sateliților.” Numai că răspundea de toate acțiunile sub acoperire din Germania, dar și de operațiunile din celelalte țări ale naziștilor: ”Imperiul său de Trucuri” se întindea de la Berlin până la Budapesta și București.
”În barăcile ridicate la repezeală s-au instalat angajați ai serviciilor secrete, echipe editorial, crainici și asistenți din Italia, Ungaria, Bulgaria și România”, își amintește Delmer.
Delmer nu vorbea limbile nou-intrate sub comanda sa, drept care nu le putea domina din punct de vedere editorial așa cum făcea cu germana. Dar sub îndrumarea sa programele deveneau tot mai ”Delmer-ești”. Prezentatorul roman oferea sfaturi practice despre cum puteau sabota prețurile de petrol: ”Dacă mergeți pe câmp și vedeți o valvă sau orice tip de robinet, dați-i pur și simplu drumul.” Postul bulgar ”Noua Europă” pretindea că este un post german care transmite pentru bulgari – dar o făcea într-un astfel de mod, încât reușea să-I antagonizeze pe ascultătorii bulgari. Spuneau despre armata bulgară că nu este decât o biată ”forță de poliție”, povesteau întâmplări horror legate de soarta muncitorilor bulgari din Germania, și, în general, îi asmunțeau tot mai mult pe bulgari împotriva nemților.
***
Cât de des ne plângem astăzi că oamenii nu mai au încredere în jurnalism sau că încrederea a devenit politizată: oamenii au încredere în mass-media care le reprezintă tribul social, dar consideră cealaltă parte complet nedemnă de încredere. Soldatensender era difuzată de partea britanică, cea mare voia să ucidă germani, și în care totuși germanii aveau încredere. Delmer dovedise că poți dezvolta încrederea atunci când ești util ascultătorilor, când ei simt că le cunoști lumea îndeaproape și că te adresezi provocărilor cu care ei se confruntă zilnic. Chiar și cele mai profunde și autentice prejudecăți ”partizane” pot fi depășite.
Încă pe la jumătatea războiului, Henry Dicks, un psihiatru care lucra pentru Military Inteligence, a exploarat starea mintală a soldaților germani. A condus și analizat peste șase sute de interviuri cu prizonieri de război și a ajuns la concluzia că ”psihologia naziștilor, așa cum a fost dezvăluită prin investigarea individuală detaliată a unui număr mare dintre ei, precum și prin validarea statistică ulterioară, nu reușește să demonstreze tulburări mintale grave. Ea este marcată de o inconștientă amprentă a autorității paterne, de evitarea responsabilizării prin acuzarea unor țapi ispășitori, precum și de o supraevaluare a masculinității și disprețului față de influențele feminine sau fragile.”
Dicks argumenta că adepții nazismului aveau figure paterne autoritare, abuzive și adeseori absente, copii fiind în același timp umiliți, dar dornici de acceptare. De aici și slăbiciunile individului aflat în căutarea unor lideri puternici și identificarea cu noțiunea abstractă, dar atotcuprinzătoare de națiune/familie. Venerația unor figure materne imposibil de perfecte și apoi agresarea oricărei femei care nu reușea să se ridice la acel nivel ideal era un fenomen obișnuit. Izbucnirile iraționale de violență erau una din reacțiile la astfel de sentimente de inadecvare. Dick a văzut în această insistență a naziștilor cu care revendicau teritorii vaste parțial o recompensare pentru acest ciclu al frustrării dintre recunoaștere și umilință: o revendicare geopolitică născută nici măcar dintr-un ”interes personal rațional”, ci dintr-un irațional ”narcisim secundar”.
”Dacă narcisismul primar este structurat și necesar”, explică Josh Cohen, ”și este, de fapt, o investiție în propriul nostru instinct de conservare, narcisismul secundar implică un anume tip de trăsături de caracter și obiceiuri – vanitate, egoism, superioritate, toate, firește, denotând și subliniind frica de propria inadecvare.”
Deși unii germani se potriveau perfect cu propaganda nazistă, din punct de vedere psihologic, nu se putea spune asta despre toți. Dicks calculase că 10% dintre soldații germani erai naziști ”fanatici” și încă 25% ”credeau în nazism, însă cu rezerve”. Cel mai mare segment – de 40% - era format din soldați germani care se declarau ”bărbați apolitici”. Nu îi interesa vreun guvern anume, atâta vreme cât acesta le oferea ”ordine și siguranță”. 15% erau antinaziști pasivi; 10% erau antinaziști activi.
În ”Câteva principii ale politicii psihologice de război”, Dicks sugerează cum se poate folosi analiza sa pentru subminarea efortului de război al germanilor. Deși unor soldați le convenea că armata le permitea să renunțe la povara de a lua singuri decizii, alții erau nemulțumiți de ”anihilarea intereselor personale, prejudicierea stimei de sine”, care pot ”duce la o reactivare a nevoilor personale”. Într-adevăr cu cât armata punea mai multă presiune pe umilirea oamenilor, cu atât ei puteau deveni tot mai individualiști. Chiar și cei care tânjeau după o ”mână forte” o respingeau automat.
Rolul ”rebelului latent” trebuia jucat cu mare atenție, ”cu empatia și înțelegere pătrunzătoare a nemulțumirilor soldatului”, subliniind în același timp cum yesmenii și cinicii de serviciu erau promovați de sistem. Soldatului trebuia să i se reamintească adevăratele legături emoționale pe care le împărășea cu cei dragi, cu familia, care erau mai puternice decât conexiunile cu abstractul ”das Volk”.
Delmer a făcut și el în mare parte același lucru (și multe altele). Der Chef a pătruns adânc în resentimentele și durerea germanilor, pe care le-a redirecționa împotriva naziștilor, convingând audiența să vadă cât de artificiale erau atât identitatea nazistă cât și efectivul de partid. Pe cei deja înclinați spre lideri puternici, autoritari și carismatici, era mai difcil să încerci să-i forțezi să asculte o personalitate complet opusă. Der Chef era un erzaț de lider puternic, unul care era mai nerușinat și mai distractiv decât liderii naziști, și care îți dădea noie să te dezlănțui.
Echipa lui Delmer reușise să facă emisiuni naziste false, în care îi imitau perfect pe nemți. Piratau apoi undele de transmisie ale naziștilor, când acestea se întrerupeau din cauza raidurilor aeriene și le ”preluau” ei transmiterea.
RAF îi dăduse lui Delmer ora exactă a raidului asupra orașului Koln, moment în care filiala locală a radioului Reichului urma să iasă din emisie, lăsând lungimea de undă deschisă. Exact atunci, trupa lui Delmer le-a piratat lungimea de undă și le-au lansat propriul conținut. Un prizonier de război care lucrase intern la un post de radio german și o actriță germană interpretau la Woburn rolurile prezentatorilor naziști; repetau zile întregi pentru a obține vocile perfecte. Imitația era perfectă. Deși stilul era același, mesajul era totuși diferit, menit să creeze haos în localitatea germană: în numele gauleiterului din Koln, șefii locali naziști erau obligați să încoloneze toate femeile și copiii din oraș, cu nu mai mult de 15 kilograme de bagaj, și să-i mâne în afara orașului, dincolo de Rin, preferabil pe biciclete.
În Germania, cu fiecare raid aerian, confuzia creștea tot mai mult.
Un raport secret al serviciilor secrete din ultimele zile ale lunii februarie ale anului 1944 recunoștea că localnicii își puneau speranța în promisiunile Aliaților că vr fi tratați bine. Soseau raportări că americanii se comportau ”mult mia bine decât trupele germane” și că civilii scoteau steaguri albe, ardeau carnete de partid și refuzau să primească trupele germane în retragere. Pe 3 martie, orașul Koln a căzut, primindu-i pe ocupanți ”cu batiste albe și vin de pe valea Rinului”.
În zona de est, Goebbels s-a bazat pe frica oamenilor de atrocitățile sovieticilor, pentru a-i mobiliza să reziste, în Vest însă efectul a fost contrar – nu era oare capitularea în fața Aliaților preferabilă unei ocupații a armatei roșii?
Pe 13 martie, a fost lovit Ministerul Propagandei. ”Clădirea frumoasă de pe Wilhelmstrasse a fost complet distrusă de o bombă.”
La sfârșitul lunii, serviciile secrete raportau că ”Das Volk nu mai avea nicio încredere în conducători, și este extrem de critic la adresa partidului și a propagandei.”
Pe 13 aprilie, Viena a capitulat. Armata americană a intrat în Nurenberg, cea roșie în Berlin. Pe 14 aprilie, ziarul Das Rich tipărea ultimul articol al lui Goebbels. Aborda tema sinuciderii. Sub titlul ”Să-ți iei viața”, el comenta că, în cazul unei înfrângeri, ”cum ai putea să-ți imaginezi să vrei să mai trăiești într-o astfel de situație.”
Pe 15 mai 1945, Klemperer, care încă mai umbla prin provincia germană, a notat în jurnalul său despre un nou zvon care circula:
”Frietsche, ajuns prizonier la ruși, anunțase la radio: Hitler și Goebbels s-a sinucis, rușii îi ajută pe locuitorii orașului să stingă focurile, războiul s-a terminat definitiv.” Mi-a fost imposibil să găsesc o altă sursă de încredere, de o săptămână nu avem electricitate. Mereu se spune că cineva a auzit la radio, undeva.”
În acest caz, zvonul era adevărat. Pe 30 aprilie, Hitler s-a împușcat. Pe 1 mai, Goebbels și soția lui și-au luat zilele, după ce și-au otrăvit cei șase copii.
Într-una din vizitele sale în Germania, de la sfârșitul anilor ’40 și începutul anilor ’50, Delmer a fost oripilat într-un mod diferit: ”La doar patru ani de la înfrângerea Germaniei și sinuciderea lui Hitler, la numai trei ani de la procesele de la Nurenberg, într-o Germanie care este încă în ruine, naziștii ies din nou la lumină. Și ajung din nou în vârf.”, scria el în Express, în septembrie 1949.
”Atât americanii, cât și noii noștri aliați germani proclamau ca fapt istoric legenda pe care o răspândeam noi pe când eram sub acoperire cum că generalii și corpul ofițerilor de elită germani fuseseră în opoziție față de Furer și partid.” Legenda ”bunilor” soldați germani care înfruntaseră sau fuseseră, cel puțin ideologic, împotriva naziștilor, o legendă pe care Delmer o alimentase atât de insistent, era acum considerată realitate și le permite foștilor ofițeri naziști să acceadă la straturile superioare ale guvernului vest-german, ale serviciilor de securitate și ale industriei.
Delmer se îngrijorase că Germania nu avea să mai fie în stare să-ți învingă trecutul. În cele din urmă, a făcut asta, în cea mai mare parte. În anii ’60 și ’70, o generație de tineri germani s-a revoltat. Pe străzi au avut loc proteste sângeroase împotriva plasării unor foști naziști în poziții de conducere, în guvern și în mediul de afaceri. Programele școlare abordau obsesia Germaniei cu tendințe autoritariste. Filmele germane și europene dezvpluiau relația fascismului cu sadomasochismul. În Germania, în anii ’90, exista un canal TV dedicate filmelor documentare despre lagărele de concentrare și alte părți ale istoriei nazismului. Explorarea sinelui nu este niciodată suficientă, dar este oricum mult mai mult decât ceea ce se întâmplă în alte părți.
În Rusia nu a existat o încercare sistematică de confruntare a trecutului rusesc și sovietic. Modul în care Kremlinul practică din nou colonizarea, epurarea etnică, deportarea, înfometarea și omorârea altor națiuni este ferecat în pivnița mentalului public din Rusia. Nu mai există un muzeu edicat decilor de milioane de cetățeni sovietici uciși în gulagurile lui Stalin, ca să nu mai vorbim de confruntarea cu crimele colonialist ale Rusiei.
Tentația celor mai urâte tipuri de propaganda există mereu în noi. Propaganda se poate ivi de oriunde, este latentă în noi. Propagandiștii din întreaga lume și de-a lungul timpului joacă pe aceleași note emoționale, pe un portativ uzat. Manipulează dorința noastră de apartenență; oferă un sentiment fals al comunității celor care se simt marginalizați de o schimbare bruscă; ne ajută să ne proiectăm cele mai negre sentimente despre noi asupra altora; îți permit să te simți special chiar superior; cultivă sentimental că ești înconjurat de dușmani ascunși care vor să-ți ia ceva, ceva care este doar al tău și numai al tău și pe care numai tu meriți să-l ai; și te face să tânjești după o figură paternă puternică, capabilă să te apere. O propagandă puternică poate construe realități alternative, lumi conspiraționale în care nu ai nicio responsabilitate. Mulți sunt dornici să li se lăture.
În vara lui 2023, în America a avut loc un scandal meiotic. New Corp, proprietarul lui Fox News, a fost obligat să plătească 784 e milioane de dolari din cauză că a răspândit teorii ale conspirației care susțineau că alegerile din Statele Unite au fost ”furate” de o companie de numărare a voturilor. În acest mod, susținea rețeaua de televiziune, rezultatele au fost truncate în favoarea candidatului Partidului Democrat, o teorie a conspirației pe care o cred aproximativ o treime dintre americani. În timpul procesului, a reieșit că prezentatorii, conducerea și editorii au știut cu toții că spun minciuni, dar ei su simțit că trebuie să continue să le spună, pentru că aceastea erau poveștile pe care publicul dorea să le audă.
Cum poate evolua sau măcar supraviețui un sistem care se bazează pe încrederea în procesele comune precum alegerile, dacă atât de mulți nu au încredere în el? Afirmația că alegerile au fost ”fraudate” este cumva un caz de interpretare eronată a faptelor, sau dovada loialității tale față deo identitate politică? Este o insignă a apartenenței? Dacă da, cum putem începe să rupem aceste legături? Miza este dacă putem crea un mediu de comunicare în care democrație să poată funcționa, sau dacă eistă alte sisteme mai eficiente în noua eră a informației. Nu facem decât să repetăm provocarea de acum o sută de ani, când, după propaganda de tip nou a Primului Război Mondial, mulți au crezut că oamenii într-o societate modernă nu ar mai fi în stare să facă față abundenței informatice produse de noile tehnologii, că lumea e prea ușor și prea dornică de manipulate pentru a i se încredința vreo putere. Atunci, la fel ca astăzi, argumentul este că orice speranță a unei piețe publice în care cetățenii să se poată aduna să dezbată și să decidă viitorul este o iluzie. Că, în cel mai bun caz, o castă de experți luminați ar trebui să conducă o societate sau, într-adevăr, că o societate prosper are nevoie de un control centralizat, dictatorial.
În 2021, împlinirea a o sută de ani de la înființarea Partidului Comunist Chinez a fost sărbătorită printr-un spectacol extravagant de muzică, dans și lumini, pe Stadionul Național din Beijing. Mesajul politic din spatele momentelor artistice era unul cunoscut: sistemul nostrum are success atunci când masele sunt conduse de câțiva lideri de la vârful partidului.
Dar a existat și un element nou. În momentul culminant al spectacolului, în loc să se celebreze vreun cincinal de tip sovietic, un uriaș ”5G” din neon a coborât deasupra scenei, în semn de omagiu adus tehonogiei digitale, în timp ce deasupra stadionului ploua cu holograme ale cifrelor unu și zero. Gazda show-ului, în mână cu o carte roșie, aarăta cum China va conduce lumea în era internetului, o eră în care controlul maselor va triumfa, odată cu stocarea de tot mai multe date despre fiecare cetățean. Renunțați la spatial vostru privat online, lăsați Partidul Comunist Chinez sp știe mai multe despre voi, iar el va utiliza aceste informații pentru a vă oferi cel mai bun sistem educational; cel mai bun sistem de sănătate; cel mai potrivit job; cel mai sigur și mai modern oraș; și divertismentul suprem. Veți beneficia de o realitate croită anume pentru pentru voi dacă vă veți supune. Democrația liberală este un haos, continuă mesajul; de data aceasta controlul centralizat va triumfa.
Îmbogățite digital, noi versiuni ale vechii propagande sunt emanate de dictaturi, dar și din interiorul democrațiilor. Știm cum operează: amestecul de dezinformare lansat de firmele de trolli, de canale de televiziune care urlă despre conspirații paranoice și lideri care legitimează cruzimea și dezumanizează victimele. În ziua de azi, nici măcar nu mai avem nevoie de un lider în jurul căruia să alcătuim o mulțime. Un algoritm online va face asta: va încuraja oamenii să se urmeze unul pe altul, să dea prioritate pornirilor extremiste, să se încurajeze reciproc online mult mai eficient și pe o scară mult mai largă decât la Sportpalast.
Cum putem ajunge la publicul din interiorul dictaturilor și cel care este sub influența propagandei autoritare din cadrul altor societăți mult mai deschise? Ce putem învăța din trucurile, inovațiile, experimentele și eșecurile lui Sefton Delmer?
După cum a arătat Delmer, putem câștiga chiar și atenția celor mai sceptici spectatori dacă le înțelegem motivațiile. Publicul știa că britanicii, dușmanul lor de moarte, erau în spatele expeditatorului. Cu toate acestea, ei au ascultat postul lui Delmer, intrigați de cât de bine le înțelege lumea lor. Sender le vorea argoul, le dădea sfaturi utile și spunea cu voce tare glumele pe care ei le șopteau în spatele ușilor închise. Le spunea secretele murdare ale șefilor lor, povestea despre epuizarea muncitorilor din fabrică, detalia simptomele soldaților. Te anunțau dacă cei dragi trăiau sau muriseră. Delmer a creat o comunitate de rude, prieteni, camarazi și coregionali mai puternică decât Volk-ul lui Goebbels. Și a funcționat. Deci, dacă propaganda este remediul pentru singurătate, atunci trebuie să oferim un remediu mai bun.
Dar Delmer nu-și făcea iluzii cu privire la ceea ce oamenii își pot dori de la liderii lor. Ca urmare, a fost adesea acuzat că are o viziune cinică asupra naturii umane și este lipsit de iealism. Dar asta însemna și că putea să experimenteze în sala de operați a celor mai întunecate dorințe ale noastre.
Delmer își dădea seama că propaganda îi satisface pe oameni. De multe ori, cu cât este mai urâtă, cu atât este mai eficientă. Cei mai răi lideri câștigă adepți oferindu-le o mdalitate de a se simți puternici prin ei și prin umilirea altora. În același mod, Der Shef a exploatat resentimentele și înjosirea germanilor, rupând monopolul naziștilor asupra exprimării celor mai puternice și mai secrete sentimente ale acestora. El a folosit același limbaj al urii, al superiorității și al sadismului folosit de naziști. Dar apoi a întors propaganda împotriva lor.
Delmer te punea mereu în jocuri în care puteai să preiei controlul și să te definești. Sender te implica într-o mascaradă în care știai că britanicii sunt în spatele stației, iar britanici știau că tu știai, dar toată lumea continua să joace rolul pentru că ajuta la relevarea adevărurilor cenzurate. Nu mai erai pasiv, supus propagandei, un mic membru într-un spectacol de masă, coordonat – în schimb, aveai din nou autoritate.
Delmer s-a concentrat în permanență pe capacitatea oamenilor de a lua măsuri care să fie bune pentru ei și rele pentru naziști. Provocând înghesuieli pentru haine și rații, sau oferind soldaților un manual pentru cum să se prefacă bolnavi și să fie trimiși acasă de pe front, devenise important nu numai pentru impactul lor imediat asupra efortulu ide război germna, dar și a rupt obișnuința de se supune dictatului nazist.
Delmer avea doar radioul și presa scrisă cu care să se joace. Noi avem mult mai multe modalități de a-i implica pe oameni: ședințe online și canale de social media; site-uri web interactive; platforme de streaming; grupuri de mesagerie; reclame pop-up care te conduc pe un traseu online; și șansa de a difuza filme, drame și prelegeri și materiale audio chiar și în cele mai închise societăți. Avem mult mai mute modalități de a analiza publicul, motivațiile și reacțiile lor decât a avut Delmer. Dictatorii și propagandiștii autoritari folosesc aceste instrumente tot timpul – iar noi ar trebui să-i concurăm. Ceea ce noi nu avem întodeauna însă este inteligența lui Delmer, capacitatea sa de a pătrunde în originile puterii propagandei și apoi să o submineze.
Unele dintre cele mai bune intuiții ale lui Delmer au venit din recunoașterea propriei sale vulnerabilități la propagandă. În memoriile sale, el își descria copilăria, când, ca un băiat britanic din Berlin, s-a lăsat pradă febrei războiului, în Primul Război Mondial, reprezentând cuvintele patriotice care îl cuceriseră atât de mult, încât exaltarea lor a devenit a lui și a fost înghițit de propagandă. S-a simțit atât de impulsionat să-i imite pe ceilalți, încât a fost pe punctul de a agăța un steag britanic pentru a sărbători victoriile germane. În timp ce se grăbea să-l atârne pe fereastră, mâna mamei sale a apărut și l-a tras înapoi, și atunci a realizat cu o tresărire cât de ridicole erau pornirile sale.
Mă tot gândesc la acest șoc, la acel moment în care brusc pășești în afaa spectacolului pe care nici măcar nu ți-ai dat seama că îl puneai în scenă. Lupta împotriva propagandei începe cu acest șoc al conștiinței. Poate că Delmer nu a ținut niciodată prelegeri despre democrație, dar atâtea dintre jocurile, deghizările, înșelăciunile și îndrumările sale greșite au fost concepute să te elibereze.