Sensul creației de Nikolei Berdiaev (VIII)

 

Cele trei epoci.

Creație și cultură. Creație și biserică.

Creație și renaștere creștină

Lumea trece prin trei epoci ale revelației divine: revelația legii (Tatălui), revelația ispășirii (Fiului), revelația creației (Duhului). Acestor epoci le corespund diverse semne în ceruri. Nu ne este dat să cunoaștem limitele cronologice precise ale acestor epoci. Toate cele trei epoci coexistă. Nici până astăzi nu este până la capăt depășită legea și nu s-a săvâșit încă ispășirea păcatului, deși lumea intră într-o epocă religioasă. Trei epoci ale revelației divine în lume înseamnă trei epoci ale revelației despre om. În prima epocă este demascat prin lege păcatul omului și se dezvăluie forța proprie divinului; în a doua epocă omul se înfiază Domnului și se dezvăluie izbăvirea de păcat; în a treia epocă dezvăluie deplin divinitatea naturii creatoare a omului și forța divină devine forță umană. Revelația despre om este revelația divină ultimă despre Treime. Taina ultimă este ascunsă în aceea că taina divină și taina umană sânt aceeași taină, că în Dumnezeu este păstrată taina despre om și în om – taina despre Dumnezeu. În om se naște Dumnezeu și în Dumnezeu se naște omul. A descoperi până la capăt omul înseamnă a descoperi pe Dumnezeu. A descoperi până la capăt pe Dumnezeu înseamnă a descoperi omul. Omul este părtaș la taina Treimii Divine. Omul nu este numai un mic cosmos, el este și un mic Dumnezeu. Revelația antropologică, revelația omului în epoca religioasă creatoare este în același timp o revelație cosmică și o revelație divină. Prin creația omului, Dumnezeu se dezvăluie  deplin în lume. Forța creatoare a omului este întoarsă către Hristos Ce Va să Vină, către apariția Lui în slavă. Revelația creatoare a omului este revelația continuă și desăvârșită a lui Hristos – Omul Absolut. Revelația antropolgogică a epocii creatoare este până la capăt umană și până la capăt divină: în ea umanul este adâncit până la divin, iar divinul dezvăluit până la uman.

*

Cultura se află în pragul unei crize lăuntrice extrem de profunde. Toate direcțiile ajung la limitele ultime și transgresează valorile diferențiale. Problema fundamentală a secolelor al XIX-lea și al XX-lea este problema între creație (cultură) și viață (existență). Pe culmile culturii omul este chinuit de contradicția dintre dorința de a crea ceva și dorința de a fi ceva. Geniile au creat fără să fi existat îndeajuns; sfinții au existat, dar au creat prea puțin. Creația se năștea din imperfecțiune și neajuns. Cei prea perfecți încetează să creeze.  Există un antagonism tragic între omul desăvârșit ca operă a creației lui Dumnezeu și reațai umană desăvârșită  ca operă a activității omului însuși. Pășiți pe calea yoghinilor, a sfințeniei ortodoxe sau a tolstoismului, pe calea perfecționării personale și veți înceta să creați. Există o dublă tragedie a creației, dezvăluind bilateral acel adevăr că în lume nu a existat încă o epocă religioasă a creației. Creația este antagonică pe de o parte perfecțiunii omului, pe de alta – perfecțiunii culturii. Creația este strânsă în chingi, ea este strivită de aspirații adverse – aspirația către desăvârșirea sufletului și aspirația către desăvârșirea unei valori culturale. Creația nu este autoedificare și autoperfecționare în sensul yoghin, în sensul sfințeniei sau al tolstoismului, ea nu este nici edificarea unor valori culturale în ”arte și științe”. Creația religioasă trece prin jertfirea propriei desăvârșiri, ca și a desăvârșirii culturii, în numele edificării unei noi existențe, continuării operei creației lui Dumnezeu.. și este deosebit de importantă descoperirea unui triplu antagonism: antagonismul între edificarea valorii culturii și edificarea propriei desăvârșiri, antagonismul între creație și cultură și antagonismul între creație și desăvârșire personală. Doar epoca religioasă creatoare va depăși toate cele trei antagonisme. Creația va ieși din strânsoarea desăvârșirii personale și desăvârșirii valorii culturii. Creația va trece la desăvârșirea cosmică, în care desăvârșirea omului și desăvârșirea operei lui se va transmute într-o desăvârșire unică. Până acum lumea cunoștea cu predilecție două căi: edificarea propriului suflet sau edificarea unei culturi desăvârșite. Criza universală a culturii va permite ieșirea din această contradicție. În experiența creatoare omul va ieși din planul fizic al lumii și legilor ei. Omul în toată plenitudinea vieții sale trebuie să se transmute în act creator. Dar întrucât natura lui este în păcat, el mai trebuie să rămână sub lege și sub ispășire.

Potrivit esenței profunde și potrivit sensului ei religios cultura este un măreț eșec. Filosofia și știința constituie eșecuri în cunoașterea creatoare a adevărului; arta și literatura sunt eșecuri în creația frumuseții; familia și viața sexuală sânt eșcuri în creația iubirii; morala și dreptul sânt eșecuri în creația relațiilor umane; economia și tehnica sânt eșecuri  în stăpânirea creatoare a natuii de către om. Cultura este, în toate manifestările ei, un eșec al.creației, ea este imposibilitatea de a realiza tranfigurarea creatoare a existenței. Cultura cristalizează eșecurile umane. Toate realizările culturale sânt simbolice, iar nu realiste. Prin cultură se realizează nu cunoașterea, ci simboluri ale cunoașterii, nu frumusețea, ci simboluri ale frumuseții, nu iubirea, ci simboluri ale iubirii, nu uniunea între oameni, ci simboluri ale uniunii, nu dominația asupra naturii, ci simboluri ale dominației. Cultura este la fel de simbolică pe cât de simbolic este cultul care i-a dat naștere. Cultul este un eșec religios, eșecul în comuniunea cu Dumnezeu. Cultul n-a fost decât expresia simbolică a tainelor ultime. Biserica are, în întrupările ei vizibile, o natură culturală și împărtășește soarta culturii în toate eșecurile ei tragice. Cultul este sursa religioasă a culturii și i-a transmis simbolismul său. Și tot ce a fost măreț în cultură a fost simbolic-cultural.  În cultură există o veșnică chinuitoare insatisfacție. Criza culturii reprezintă voința ultimă a omului de a trece de la realizări simbolic-convenționale la realizări real-absolute. Omul nu a dorit simboluri ale adevărului, ci adevărul însuși, nu simboluri ale frumeseții, ci frumusețea însăși, nu simboluri ale iubirii, ci iubirea însăși, nu simboluri ale puterii, ci puterea însăși, nu simboluri ale comuniunii cu divinul, ci comuniunea cu divinul însuși. Eșecul și caracterul nesatisfăcător al culturii sânt legate de faptul că ea consolidează în toate privințele infinitatea rea, nu atinge niciodată veșnicia. Cultura nu este decât creația infinității rele, a mijlociului infinit. De aceea cultura este, din punct de vedere metafizic, burgheză. Creația veșniciei înseamnă aducerea oricărei culturi la capătul ei, la limită, adică depășirea infinității rele. Or, în însăși natura științei, filosofiei, moralei, artei, statului, economiei și chiar bisericii exterioare se ascunde infinitatea rea, multiplicitatea proastă. Creația noii epoci va depăși cultura din interior, nu din afară. Epoaca universală creatoare poate fi numai supraculturală, iar nu preculturală și nici extraculturală – ea preia sensul religios pozitiv al culturii, recunoaște marele adevăr al oricărei culturi împotriva oricărui nihilism. Cultura are întodeauna dreptate împotriva nihilismului și anarhiei, împotriva sălbăticiei și barbariei. Însuși eșecul culturii este un eșec sfânt și prin acest eșec trece drumul către o existență superioară. Dar până la transmutarea culturii în existență superioară, ea trebuie să treacă prin secularizare. Statul, familia, știința trebuie să devină extrabisericești, ele nu pot fi menținute prin constrângere în ograda bisericii. Și în fond, adevărata biserică nu are ogradă. Secularizarea înseamnă distrugerea minciunii și constrângerii. Cultura profană trebuie să ajungă în mod liber, imanent la o nouă viață religioasă. Nu se poate interzice accesul la Nietzsche – Nietzsche trabuie trăit și depășit din interior. Ieșirea de sub tutela religioasă înseamnă intrarea în maturitatea religioasă, apariția unei vieți religioase libere. În creația culturii s-a petrecut trecerea prin părăsirea de Dumnezeu, prin dezintegrarea subiectului și obiectului. Religia însăși a fost o depășire, o ruptură cu Dumnezeu, un patos al distanțării.

*

Criza creației și criza culturii sunt trăite cu deosebită intensitate de geniul rus. În structura sufletului rus există o împotrivire față de acea creație care produce cultura infinității rele, cultura mijlociu-burgheză, există o sete de creație care produce o nouă viață și o altă lume. Sufletul rus vrea să prezerve într-un act unitar identitatea unitară a subiectului și obiectului. Pe terenul culturii diferențiate Rusia poate fi doar o țară secundară, prea puțin cultivată și prea puțin aptă de cultură. Sufletul rus s-a obișnuit subordoneze fiecare elan creator al său unei probleme existențiale esențiale – când adevărul religios, când moral sau social. Rușilor nu le este propriu cultul valorilor pure. E greu de întâlnit la artistul rus cultul frumuseții pure, așa cum e greu de întâlnit la filosoful rus cultul adevărului pur. Și aceasta în toate domeniile. Iubitorul de adevăr rus dorește nimic mai puțin decât transfigurarea vieții, salvarea lumii. Este o trăsătură a rasei. De această trăsătură se leagă tot ce este măreț și cu adevărat original în cultura rusă, dar tot ea generează ceva apăsător și întunecat în viața rusă. Sufletul rus ia asupra sa povara responsabilității universale și de aceea el nu poate crea valori ale culturii, așa cum creează sufletul latin sau german. Tragedia creației și criza culturii au atins acuitate maximă la marii scriitori ruși: la Gogol, la Dostoievski, la Tolstoi. Această tragedie și această criză sânt perceptibile oricărui suflet rus autentic și nu ne permit o viață culturală senină. În Europa apuseană mulți presimt că viitorul aparține rasei slave, că ea este astăzi chemată să spună lumii cuvântul său nou, în timp ce bătrânele rase ale Europei și l-au spus deja pe al lor. Mesianismul rus poate fi acceptat și de omul apusean, respectuos față de marea și sfânta sa cultură, și este chiar acceptat de unii apuseni cu înclinație profetică. Mesianismul rus oficial, legat de biserica dominatoare și statul domnitor, a putrezit și s-a descompus. Dar este viu un alt mesianism, legat de pelerinii ruși și căutătorii Cetății Domnului și adevărului Domnului. Rusia este, în toate privințele și dintodeauna, țara marilor contraste și a opozițiilor polare. Josnicie și slugărnicie a spiritului și înălțimi amețitoare! Rusia este cel mai puțin țara stărilor mijlocii, a culturii mijlocii. La ruși, întodeauna și în toate domeniile, nivelul mediu este foarte jos. În sensul strict European al cuvântului, în Rusia aproape că nu există cultură, nu există mediu cultural și tradiție culturală. În staturile ei de jos Rusia este plină de sălbăticie și barbarie, ea se află într-o stare preculturală, în ea se agită haosul primordial. Această orientalpă, tătărească lipsă de cultură, această sălbăticie haotică reprezintă o imensă primejdie pentru Rusia și viitorul ei. Dar la vârfurile ei Rusia este supraculturală: acolo se ascute criza mondială a culturii. Marea și rafinata cultură a Apusului nu știe ceea ce știe Rusia. Conștiința națională rusă este încă tulbure și haotică și de aceea ea nu deosebește întodeauna adevărul supracultural al Rusiei de haosul precultural al Rusiei. Sarcina istorică a conștiinței de sine ruse este de a deosebi și despărți supracultura rusă de precultura rusă, logosul crizei culturiii la vârfurile ruse de haosul sălbatic în adâncimile ruse. Conștiința slavofilă amestecă încă logosul cu haosul, supracultura cu precultura și restaurarea conștiinței slavofile este imposibilă și indezirabilă. În filosofia slavofilă există un sentimentalism admisibil doar înaintea crizei culturii: conștiința slavofilă nu a ajuns încă la conștiința acută a tragediei cunoașterii. Istoricește, în Rusia este inevitabilă nu numai criza mondială a culturii, ci și supunerea față de cultura mondială. Căci în Rusia revolta împotriva culturii burgheze capătă cel mai lesne forma nihilismului și anarhiei. Dar pe terenul culturii burgheze Rusia nu va fi niciodată talentată. Genialitatea ei este altundeva. Rusia nu poate rămâne numai Răsărit și nu trebuie să devină numai Apus. Misiunea Rusiei este de a fi Răsărit-Apus., unificatoarea a două lumi. Și Rusia este chemată să pună cu acuitate extremă problema ultimă a atitudinii conștiinței religioase față de creație și cultură. În Apus imensitatea și rafinamentul culturii maschează această problemă. Dar și în Apus se produce criza creației și criza culturii. Apusul este copleșit de măreția străvechii sale culturi. Zborul liber este dificil pentru omul apusean. Omul apusean se întoarce mereu către bogățiile trecutului său măreț și noile lui căutări capătă cu ușurință forma restaurării și reususcitării trecutului. În curentele catolice din Franța, în simbolismul francez apărea o căutare nouă, creatoare. Dar catolicii și simboliștii francezi erau copleșiți de măreața și imensa cultură veche și erau romantic întorși către restaurarea și resuscitarea ei. Ei compuneau, cu dreptate, noblețea vechii culturi spiritului culturii contamporane burgheze. Ei voiau să se reîntoarcă de la spiritul mic-burghez la spiritual cavaleresc. Dar rafinamentul extrem al măreței și vechii culturi i-a făcut neputincioși din punct de vedere creator. Romantismul, mereu recurent, al Apusului poartă pecetea neputinței creatoare. Iar ruptura spasmodică naște urâciunea futurismului. Omul rus, chiar cel de înaltă cultură, este infinit mai liber în căutările sale și mai puternic în elanurile sale creatoare.

*

Cultura apuseană este prin, sursele ei, o cultură întâi de toate catolică și latină. În cultura latino-catolică, cea mai veche și cea mai rafinată, s-a păstrat o legătură de preemțiune cu antichitatea – sursa eternă a întregii culturi umane. În această cultură se văd semnele sacrei ei proveniențe de cult. Rasa latină, popoarele romanice sânt în mod înnăscut cultivate. Căci este cultură numai ceea ce este legat prin relație de sânge de lumea greco-romană, de sursele antice și de biserica apuseană sau răsăriteană care a preluat moștenirea culturii antice. În sensul strict al cuvântului nu poate exista nicio altă cultură decât cea greco-romană. Cultura ortodox-catolică preia moștenirea celei greco-romane. Intrarea rasei germanice în arena istoriei europene a însemnat iruperea unui curent de sânge nordic barbar în cultivatul sânge latin al Apusului. Rasa germanică este o rasă barbară care nu are legături de sânge cu moștenirea culturală a lumii antice. Individualismul Reformei germane a fost un individualism barbar, în contrast cu individualismul cultivat al Renașterii italiene. Luther și Kant sânt niște mari barbari. Criticismul gândirii germane este un produs al barbariei, care nu vrea să știe de moștenirea de sânge, organică, suprapersonală a oricărei culturi și oricărei gândiri. În înseși adevărurile culturii germane protestantismul a respins nu numai tradiția sacră a bisericii, dar și tradiția sacră a culturii. Individualismul german și criticismul german rup cu orice tradiție, încep prin revolta barbară împotriva tradiției, atunci când orice cultură se bizuie pe tradiție. Temeritatea barbară, onestă și genială a spiritului german a fost eliberatoare și a contribuit la aprofundarea culturii europene, cu sângele ei latin stătut. Introducerea unei spiritualități sporite într-o cultură predominant sufletesc-trupească a fost misiunea germanismului. Liberă de orice cătușe, barbara gândire germană creează forme profunde ale criticismului religios și filosofic, în care lumea obiectivă se reedifică prin adâncire în subiect, în profunzimile spiritului. Dar solaritatea și limpezimea firească a gândrii latine este complet străină cețoasei gândiri germane. Germanismul însemnă nordul metafizic, cultura germană se edifică într-un întuneric privat de soare. Chiar geniala aptitudine pentru filosofare a germanilor s-a născut din ruptura cu solaritatea și nu din uniunea cu izvorul firesc al luminii. Măreața și curata, dar barbara cultură germană rămâne în mod predominant o cultură a spiritualității abstracte, străină de orice plasticitate, de orice întrupare, concretețe. Rasa germanică a primit și creștinismul doar ca pe o religie a purei spiritualități, fără plastica religioasă și fără datina religioasă. Misiunea religioasă a germanismului a fost să lupte împotriva neadevărului degenerării creștinismului în plan sufletesc-trupesc, împotriva putreziciunii catolicismului, evidențiind în mod unilateral principiul spiritualității pure în viața religioasă. A înțelege măreția și particularitatea germanismului devine posibil prin mistica profundă a lui Eckhart. Spiritul german este strain de spiritul antichității și în mod straniu înrudit cu spiritual Indiei: același idealism, aceeași spiritualitate, aceeași îndepărtare de carnea concretă a existenței, aceeași înțelegere a individualității ca decădere păcătoasă. Germanismul dorește să fie un arianism pur și nu acceptă inocularea religioazității semitice. Spiritul german se străduiește să recreeze din propriile adâncimi o existență care în ultimă instanță nu este acceptată ca realitate. În cultura germană există o adâncime barbară și o puritate aparte (onestitate și fidelitate), dar lipsesc rafinamentul și eleganța. Chiar și la cel mai mare dintre cei mai mari germani – Goethe – există o lipsă de gust și o doză de grosolănie. Rafinamentul și eleganța sânt proprietăți exclusive ale cultrurii franceze. Dar rafinamentul și eleganța sânt tocmai ceea ce înseamnă cultură prin excelență. Spiritual german creează ceva măreț, dar nu cultural în sensul strict al termenului. Și nu degeaba spunea Nietzsche că nu există cultură în Germania, ci doar în Franța. Spiritul german nu face decât să gândească critic despre cultură, să reflecteze asupra culturii, să pună cu acuitate în conștiință problema culturii, dar nu are cultură. Cultura nu poate fi critică și individualistă – ea este întodeauna organică și sobornicească. Rasa germană are, desigur, o misiune măreață și providențială în lumea apuseană. Măreață și providențială este misiunea misticii germane, a muzicii germane, a filosofiei germane.  Dar această misiunea nu constă în crearea culturii celei mai general-valabile și mondiale, demnă de a fi imitată de toate popoarele lumii. Spiritul german nu creează norme general-valabile pentru orice cultură, așa cum ne asigură Kulturträger-ii germani. Se pot învăța și trebuie învățate multe de la filosofia și mistica germană, dar a imita cultura germană e imposibil. Cultura latină mondială, cultură prin excelență, a atins rafinamentul ultim – ea s-a apropiat de beznă. În cultura germană există încă prea multă sănătate barbară și de Bürger, și ea vrea să rețină la mijlocul drumului, în mijlocul goetheano-kantian. Cultura spiritualității abstracte este lipsită de simțul sfârșitului, al limitei. Spiritul german este cel mai puțin apocaliptic. Nietzsche nu se trage din spiritul german, în el există o mare doză de spirit slav și el este educat în spiritul culturii franceze. Filosofia germană face o operă universală măreață, ea slujește soluționării crizei universale a culturii, dar în mod indirect și prin opoziție. Iar marea mistică germană, care era un cuvânt nou spus lumii de rasa germană, va fi, fără îndoială, ultima contribuție a germanilor la opera de dezlegare a istoriei universale. Există în mistica germanilor un adevăr veșnic, dar ea nu poate fi izvorul unic și universal nici pentru cultura normală, nici pentru ieșirea către supracultură. Există și izvorul antic ebraic și cel antic grecesc, spiritul lor de concretețe și întrupare. Mistica slavă este predominant apocaliptică, legată de vremile și soroacele istoriei universale, de întrupare concretă, de eshatologie. Cultura slavă este, în sensul curent al acestui cuvânt, mult inferioară culturii germane. Dar rasa slavă a primit în carnea și în sângele său moștenirea culturii grecești și bizantine. Prin opoziția sa istorică, rasa slavă este antagonică rasei germane.  Ea poate învăța de la aceasta, dar nu o poate imita și nu se poate contopi cu ea.  Rasei slave îi este mai aproape rasa latină, atât de diferită de sine, atât de puțin dispusă să-i dea lecții, dar care nu amenință să o înghită. Supunerea față de cultura rasei germane frânează rasa slavă în realizarea sarcinilor sale supraculturale, apocaliptice.

*

În esența sa tainică, creația este, desigur, eclezială. În creația religioasă se făurește trupul universal teantropic. Creștinismul a îmbătrânit și s-a umplut de riduri, creștinismul este bătrân de două mii de ani. Dar ceea ce este veșnic nu poate îmbătrâni. Nu poate îmbătrâni nici religia veșnică a lui Hristos. În cosmos se săvârșește veșnic jertfa mântuitoare de pe Golgota și trăiește veșnic corpul tainic a lui Hristos. Și această veritabilă biserică a lui Hristos, care nu cunoaște semne și granițe materiale, nu va fi biruită de porțile iadului. În creștinism a îmbătrânit numai ceea ce este vremelnic, s-a istovit doar o anumită epocă a creștinismului. Epoca prunciei, a educației primare a umanității, epoca tutelei religioase și a fricii religioase a îmbătrânit și s-a umplut de riduri, și-a pierdut vitalitatea. Urâtă în creștinism este tocmai această bătrânețe schimonosită a infantilului. Conștiința religioasă imatură, infantilă a creat o prăpastie între Dumnezeu și lume, între Creator și creație. Biserica a fost nu atât spirituală, cât sufletesc-trupească, evidențiindu-se pe planul fizic al existenței. Iar astăzi omul se adresează nu corpului fizic, ci corpului spiritual al bisericii. Renașterea creștină a umanității noi, materializată în Spirit, care iese din epoca fricii infantile și a tutelei poate sta numai sub semnul unei biserici care este a lui Ioan și a tradiției mistice a lui Ioan. Biserica lui Ioan nu este biserica democratică a tutelei pruncilor, a adaptării la slăbiciunea păcătoasă și mediocritatea omului – ea este biserica tainică și veșnică a lui Hristos, chipul bisercii în ea însăși, care se dezvăluie omului în suișuri pe munte, nu în adaptarea la șesul umanității. Astăzi umanitatea este coaptă pentru o nouă viață religioasă nu pentru că a devenit desăvârșită și neprihănită, nu pentru că a îndeplinit toate poruncile bisericii lui Petru, ci pentru că pe culmile culturii conștiința omului a atins o acuitate matură și finală și natura omului s-a scindat până la dezvăluirea fundamentelor ultime. Omul matur nu este superior pruncilor, dar el este copt. Omul a ieșit complet din starea de pruncie, a devenit matur în viciile și virtuțile sale. Omul contemporan și-a pierdut complet infantilitatea, atât în virtuți, cât și în vicii. Și nu există pentru omul contemporan cale de întoarcere la religiozitatea infantilă, cea a pruncilor, el nu poate fi readus la tutela religioasă. Nu numai oamenii de cultură, ci și poporul aspiră la o viață spirituală superioară. Biserica istorică a lui Petru nu poate face față tragediei religioase a omului contemporan, ea răspunde întodeauna altor întrebări decât cele care i se pun, ea potolește alte chinuri, tămăduiește alte răni, ea ajută omul să se salveze de păcatele prunciei, dar nu are nicio putere asupra păcatelor vârstei mature. Biserica nu poate fi biruită nici de porțile iadului, dar ceea ce este vremelnic, infantile și bătrânesc în biserică este copleșit de noile chinuri ale noului suflet uman. Numai dezvăluirea tainei mature a bisericii lui Ioan, a bisericii veșnice, mistice a lui Hristos poate răspunde acestor chinuri. În acest chip al său biserica va dăzvălui omului matur ce se zvârcolește în chinul religios, libertatea nemăsurată și nemărginită a creației în Duh, multiplicitatea căilor individuale în Dumnezeu. Omului i se va dezvălui taina ascunsă a pruncilor în epoca tutelei – taina despre faptul că supunerea nu este lucrul ultim în experiența religioasă, ci doar o metodă temporară, că siguranța pruncilor trebuie depășită prin inițiativă temerară și sacrificială, că păcatul va fi definitiv înfrânt prin fapta eroică a creației.

Creștinismul nu s-a dezvăluit încă până la capăt ca religie a iubirii. Creștinismul a fost religia salvării celor mici și a tutelei asupra pruncilor sperioași. În istoria ei umanitatea creștină nu realiza iubirea, viața binecuvântată în Duh, ea trăia sub legea  lumii naturale și marii martiri o învățau să-și încrânceneze inima pentru a înfrânge patimile păcătoase. Apostolul Ioan propovăduia iubirea mistică, iar sfântul Francisc realiza iubirea în viața sa. Dar acestea sânt flori rare mistice. Religia democratică, ecumnică și universal-istorică a fost o religie a supunerii, a purtării poverii consecințelor păcatului. Chiar și în viața sfinților florile iubirii mistice sânt atât de rare și este atât de puternic patosul supunerii și al mântuirii personale. În întreaga existență de zi cu zi a biserici nu există iubire, nu există iubire în tipul de ierarh creștin, nu există iubire în tutela preoțească și în ascultare mireană, nu există iubire în alcătuirea creștinească a sufletului. Iubirea a rămas taina ezoterică, nemanifestată a religiei lui Hristos, tradiția ei mistică, întrezărită doar în viața câtorva aleși. Iubirea este ireconciliabilă cu frica și tutela. Iubirea s-a dezvăluit în biserică doar simbolic, nu real, doar liturgic, nu vital. În cultul bisericesc se dezvăluie taina iubirii, dar acest cult este un eșec al iubirii mistice, așa cum întreaga cultură este un eșec în realizarea noii existențe. Iar biserica sclerozată și osificată până la ură este vrăjmașă spiritului însuși al iubirii, este gata să vadă în chiar setea de iubire un păcat. Iubirea este o nouă viață creatoare, viața binecuvântată în Duh. Ea nu poate fi obiectul dăscălelilor și discursurilor moralizatoare.  Iubirea nu este lege, nimeni nu poate fi constrâns la ea. Religia iubirii încă va să vină în lume, ea este religia libertății nemăsurate a Spiritului. Biserica iubirii este biserica lui Ioan, biserica veșnică, mistică, ascunzând în sine întrega plenitudine a adevărului despre Hristos și om.

*

De a treia epocă religioasă creatoare este legat un sentiment al sfâritului, o perspectivă eshatologică asupra vieții. În a treia epocă, cea a creației religioase, trebuie să iasă la iveală toate capetele și limitele vieții și cultrurii universal. Creația acestei epoci este, în esența ei, îndepărtată către ultim, nu către penultim, toate realizările ei nu mai trebuie să fie simbolice, ci realiste, să nu mia fie culturale, ci existențiale. Centull de greutate religios se va muta din sfera sacerdotal-protectoare în cea profetic-creatoare. Nu numai sacerdoțiul creștin, ci și profeția creștină trebuie să devină vață. Nu principiul angelic (sacerdoțiul), ci principiul uman trebuie să domine. Dar experiența religioasă a profeției nu poate fi o experiență a așteptării passive, ea este o experiență a aspirației active, creatoare, a unei mari încordări și a unui mare effort anthropologic. Hristos Cel ce Va că vină nu poate fi așteptat pasiv, trebuie mers active către El. Starea de spirit apocaliptică va duce la o nouă viață religioasă abia atunci când va devein activ-creatoare, când nu va mai fi așteptare pasivă. Ivirea lui Hristos ce Va să Vină, în care se dezvăluie deplin Omul absolut în puterea și slava sa, este legată de actul creator al omului, de revelația antropologică activă. Natura hristologică a omului se va dezvălui în actul creator al omului.

Concluzia întregii vieți universale și a culturii unversale este punerea problemei creației, a problemei revelației antropologice. Toate firele converg în acest punct, totul se ascunde în acest punct. Filosofia noastră nu este decât o introducere în filosofiaa creației și nu o filosofie a creației în sens porpriu. Iar viața noastră este încă o viață de tranziție către viața creatoare, nu viața creatoare. Este inexprimabil ce înseamnă creație. Dar inițiativa în conștientizarea vieții creatoare presimțite trebuie să fie temerară și curățirea căii către ea trebuie să fie nemiloasă. Viața spirituală creatoare nu este o mișcare în plan, ea este o mișcare verticală, în sus și în profunzime. Conștiința profundă vede mișcarea verticală. Astăzi, la răscrucea cosmică, mișcarea verticală transformă atât de mult lumea, încât are loc o deplasare de planuri, o despicare și dezintegrare a lumii, o trecere într-o altă dimensiune. În profunzimea crizei cosmice se săvârșește depășirea sexului născător, a maternității ca principiu universal, adică o eliberare de materie, o eliberare de viața genetică prin dezvăluirea fecioriei, a chipului androgin al omului, a vieții, iar nu născătoare a antroposului. Adevărul și frumusețea nu pot triumfa la suprafața lumii, pe întinsul șes al vieții genetice, ele sânt înălțate pe cruce și numai prin misterul răstignirii renaște roza vieții universale.