De unde vine intenția?
Vă punem în față două butoane; trebuie să apăsați pe unul din ele. Vi se dau doar informații vagi despre consecințele apăsării pe fiecare buton, în afară de faptul că, dacă alegeți butonul greșit, vor muri mii de oameni. Acum alegeți.
Niciun sceptic față de liberul-arbitru nu insistă că uneori îți formezi intenția, înclini să apeși pe butonul potrivit și brusc moleculele din corpul vostru vă reped determinist în direcția contrară, făcându-vă să apăsați pe celălalt buton.
Punem prima versiune a întrebării de unde provine acea intenție: ce informații senzoriale care circulă prin creierul vostru (inclusiv cele de care nu sunteți conștienți) în secundele până la minutele anterioare au contribuit la formarea acelei intenții?
Unele exemple de intenții influențate de stimuli aparent irelevanți au fost studiate deosebit de atent.
Există un studiu amuzant în care subiecții au fost făcuți să se simtă inconfortabil (punându-i să stea cu mâna în apă cu gheață) sau dezgustați (cerându-le să-și afunde mâinile acoperite de niște mănuși subțiti într-o imitație de vomă). Subiecții au recomandat apoi pedepse pentru violarea unor norme de curățenie (de exemplu, ”John a frecat cu periuța cuiva pardoseala dintr-o toaletă publică”) sau a unor norme nelegate de curățenie (de exemplu, ”John a zgârâiat mașina cuiva cu cheia”). Dezgustați de falsa borâtură, dar nederanjați de apa rece ca gheața, subiecții au fost înclinați să propună pedepse mai severe în cazul nesocotirii normelor de curățenie.
Cum poate un miros dezgustător sau o senzație tactilă să modifice niște evaluătri morale fără legătură cu ele? Fenomenul implică o regiune cerebrală numita insula (având și denumirea de cortex insular). La mamifere este activată de mirosul sau gustul unei mâncări râncede, care declanșează automat scuiparea alimentului și versiunea de vomă a speciei. Astfel, insula mediază dezgustul olfactiv și gustativ și previne intoxicația alimentară, un lucru util în procesul de evoluție.
Dar adaptabila insulă umană reacționează totodată la stimuli pe care îi considerăm moralmente dezgustători. Funcția ”mâncarea asta e stricată” a insulei mamiferelor are probabil o vechime de 100 de milioane de ani. Mai târziu, acum câteva zeci de mii de ani, oamenii au inventat constructe precum moralitatea și dezgustul față de încălcarea normelor morale. Este un timp prea scurt ca să fi evoluat o nouă regiune cerebrală care ”să facă” dezgustul moral. În schimb, dezgustul moral a fost adăugat în portofoliul insulei; după cum se spune, în loc să inventeze, evoluția cârpește, improvizând (elegant sua altcumva) cu ceea ce are la îndemână. Neuronii din insula noastră nu deosebesc mirosurile dezgustătoare de comportamentele dezgustătoare, ceea ce implică metafore în care dezgustul moral îți lasă în gură un gust rău, îți face scârbă ori îți provoacă nevoia să verși. Simți ceva dezgustător, câh... și inconștient îți trece prin minte gândul că este dezgustător și rău când acei oameni fac X. Și odată activată în acest fel, insula activează apoi amigdala, o regiune cerebrală cu rol central în frică și agresivitate.
Întrebați un subiect: hei, în chestionarul din săptămâna trecută erai de acord cu comportamentul A, dar acum (în această cameră urât mirositoare) nu mai ești. De ce? Nu vă vor explica cum mirosul le-a derutat insula și i-a făcut să fie mai puțin înclinați spre relativism moral. Ei vor pretinde că au fost influențați de o recentă intuiție, de un fictiv liber-arbitru și de inflamarea intenției conștiente să decidă că acel comportament A nu era, la urma urmei, în regulă.
Nu numai dezgustul senzorial poate să ne modeleze intenția în secunde până la minute; o poate face și frumusețea. Vreme de milenii, înțelepții au proclamat că frumusețea exterioară reflectă bunătatea lăuntrică. Deși nu mai putem afirma deschis acest principiu, ideea că frumusețea este bună ne influențează inconștient; oamenii atrăgători sunt apreciați a fi mai cinstiți, mai inteligenți și mai competenți; au șanse mai mari să fie aleși ca angajați, cu salarii mai mari; este mai puțin probabil să fie condamnați pentru comiterea unei infracțiuni, iar dacă sunt, primesc sentințe mai blânde. Doamne, nu poate creierul să deosebească frumusețea de bunătate? Nu neapărat. În trei studii diferite, în condiții de scanare a creierului, subiecții au alternat între aprecierea frumuseții unui lucru (de exemplu, a fețelor) sau bunătatea unui comportament. Ambele tipuri de evaluare au activat aceeași regiune cerebrală (cortexul orbitofrontal, sau COF); cu cât mai mult frumos sau bine, cu atât o activare mai intensă a COF (și o mai slabă activare a insulei). E ca și cum emoțiile irelevante stârnite de frumos amorțesc contemplarea cerebrală a talerelor justiției. De unde provine intenția din spatele deciziei? Iată sursa: creierul nu a avut timp suficient ca să dezvolte prin evoluție circuite separate de evaluare a moralității și esteticii.
Mai departe, vreți să măriți probabilitatea ca un ins să aleagă să se spele pe mâini? Cereți-i să descrie un lucru josnic și imoral pe care l-a făcut. Subiecți să spună o minciună evaluează produsele de curățat (nu pe cele fără legătură cu igiena) ca fiind mai dezirabile decât apreciază cei cărora li s-a cerut să fie sinceri. Un alt studiu a arătat o remarcabilă specificitate somatică, când minciuna exprimată oral (prin voice mail) a sporit dorința de apă de gură, în vreme ce minciuna exprimată cu mâinile (pe e-mai) a făcut mai dezirabili dezinfectanții pentru mâini. Un studiu de neuroimagistică a arătat că, atunci când micniuna spusă oral crește preferința pentru apă de gură se activează o parte diferită a cortexului senzorial decât când minciuna este tastată pe e-mail, care intensifică dorința de dezinfectanți pentru mâini. Neuronii cred realmente că gura sau respectiv mâinile voastre sunt murdare.
Așadar sentimentul că suntem moralmente murdari ne stârnește dorința de a ne curăța. Primii oameni de știință care au raportat acest fenoment general l-au numit poetic ”efectul Macbeth”, după Lady Macbeth, care se spăla pe mâini voind să îndepărteze acea imaginară și blestemată pată de sânge cauzată de natura ei criminală.
Descoperiri deosebit de interesante privind introcepția sunt legate de foame. Un studiu des remarcat sugerează că foamea ne face mai puțin iertători. Concret, din peste 1 000 de decizii judecătorești, cu cât a trecut mai mult timp de când au mâncat judecătorii, cu atât a fost mai puțin probabil să le acorde condamnaților eliberarea condiționată. Alte studii arată de asemenea că foamea schimbă comportamentul prosocial. ”Schimbări” – scăderea prosociabilității, ca în cazul judecătorilor, sau aplimificarea ei? Depinde. Foamea pare să aibă efecte diferite asupra subiecților privind cât de miloși vor fi față de cât de miloși sunt efectiv, sau când subiecții au una sau mai multe șanse de a fi obraznici sau amabili într-un joc economic. Dar, ideea esențială, oamenii nu se referă la nivelul glicemiei lor când explică de ce, să zicem, au fost amabili acum, și nu mai devreme?
Judecățile, deciziile și intențiile noastre sunt modelate și de informațiile senzoriale venite din corpurile noastre (de exemplu, senzații interoceptive). Gândiți-vă la un studiu despre confuzia insulei între dezgustul moral și cel visceral. Dacă vă aflați vreodată pe o navă care navighează pe ape agitate și vomați peste balustradă, cu siguranță va apărea cineva clătinându-se care vă va spune sigur de sine că se simte minunat fiindcă a mâncat niște ghimbir, care liniștește stomacul. În acel studiu, subiecții au judecat incorectitudinea încălcării unor norme (de exemplu, un lucrător de la morgă atinge ochii unui cadavru când nu îl vede nimeni; consumul de alcool într-o toaletă nouă); consumul anterior de ghimbir înmoaie dezaprobarea. Interpretarea? În primul rând, auzind despre atingerea nepermisă a ochiului, stomacul vi se chircește, din cauza bizarei voastre insule. Creierul decide apoi sentimentele voastre legate de acel comportament bazându-se parțial pe severitatea reacției stomacale – cu cât se chircește mai puțin, datorită ghimbirului, cu atât gestul mojic al salariatului de la morgă nu mai pare atât de rău.
Cu alte cuvinte, în timp ce stăm acolo pe scaun, hotărând pe care buton să apăsăm cu presupusă intenției liber aleasă, suntem influențați de mediul nostru senzorial – un miros urât, un chip frumos, senzația de vomă, un stomac care chiorăie, un ritm cardiac accelerat. Dezmint toate acestea liberul-arbitru? Nu – efectele sunt de regulă slabe și survin doar la subiectul mediu, cu o mulțime de indivizi care sunt excepții. Aceasta este numai primul pas către înțelegerea sursei din care provin intențiile.
Alegerea pe care ați făcut-o aparent liber în cazul apăsării pe butonul care înseamnă viață-sau-moarte poate fi de asemenea influențată de evenimente din minutele până la zilele precedente. Ca unul din cele mai importante trasee, gândiți-vă la numeroasele tipuri de hormoni din circulațai noastră sangvină – fiecare secretat în moduri diferite și afectând creierul în variate feluri de la un individ la altul, totul petrecându-se fără controlul și conștiința noastră. Să începem cu unul din suspecții de serviciu când vorbim despre hormonii care influențează comportamentul, și anume testeosteronul.
Ei bine, testeosteronul (T) provoacă agresivitate, astfel încât, cu cât este mai ridicat nivelul de T, cu atât mai probabil să luați decizia mai agresivă.
Creșteți nivelul de T la un maimuțoi și el devine mai agresiv față de maimuțele deja situate mai jos în ierarhia dominației, în vreme ce se poartă la fel de servil față de cei care îi sunt superiori. T face mai reactivă amigdala, dar numai dacă neuronii ei sunt deja stimulați după ce au văzutm să zicem, figura unui străin. În plus, T scade pragul agresivității cel mai spectaculos la indivizii deja predispuși la agresivitate.
Hormonul tulbură și judecata, sporind probabilitatea să interpretați o expresie facială neutră ca fiind amenințătoare. T vă predispune spre acțiuni mai riscante și mai impulsive, întărind capacitatea amigdalei de a activa direct comportamentul (și slăbind capacitatea cortexului frontal de a-l țină în frâu). În sfârșit, vă face mai puțin generoși și mai preocupați de propriile interese în, de exemplu, jocuri economice, precum și mai puțin empatic și încrezător față de străini.
Testeosteronul nu este singurul hormon care poate să influențeze intențiile voastre de a apăsa pe buton. Mai este oxitocina care intensifică atașamentul mamei față de pui (și intensifică legătură dintre om și câine). Hormonul înrudit numit vasopresină îi face pe masculi mai paterni la rarele specii în care masculii contribuie la creșterea puilor. Aceste specii au de asemenea tendința să formeze cupluri monogame; oxitocina și vasopresina întăresc atașamentul atât la femele, cât și la masculi. Speciile monogame sunt genetic predispuse spre concentrații mai mari ale receptorilor de vasopresină din partea dopaminergică de ”recompensă” din creier (nucleul accumbens).
Oxitocina și vasopresina au efecte care sunt în opoziție totală cu cele cauzate de T. Ele scad excitabilitatea din nucleul amigdalian, făcând rozătoarele mai puțin agresive și oamenii, mai calmi. Amplificați experimental nivelurile voastre de oxitocină și cresc șansele să fiți generoși și încrezători într-un joc competitiv.
Ca o chichiță enorm de mișto, oxitocina nu ne face afectuași, calmi și prosociali față de oricine. Numai față de membrii grupului din care facem parte, oameni care sunt considerați ca Noi. Într-un studiu, în vreme ce oxitocina i-a făcut pe membrii unei echipe mai cooperanți într-un joc competitiv, după cum era de așteptat, i-a făcut preventiv mai agresivi față de adversari. Hormonul poate chiar să amplifice bucuria răutăcioasă stârnită de ghinionul străinilor.
Astfel, hormonul ne face mai cordiali, mai generoși, empatici, încrezători, iubitori... față de oamenii care îi socotim ca alcătuind comunitatea din care facem parte – Noi. Dar, dacă avem de-a face cu unul dintre Ei, care arată, vorbește, mănâncă, se roagă, iubește altfel decât noi, nu ne mai arde de cântece frățești.
O ultimă categorie de hormoni. Când organismul este stresat, fie că este mamifer, pește, pasăre, reptilă sau amfibian, secretă din glanda suprarenală niște hormoni, numiți glucocorticoizi, care, în linii mari, fac corpului aceleași lucruri în toate cazurile. Ei mobilizează energia din locurile în care este înmagazinată în corp, precum ficatul sau celulele grase, care alimentează mușchii solicitați – foarte utili dacă sunteți stresați pentru că, să zicem, un leu încearcă să vă mănânce sau dacă sunteți acel leu și veți muri de foame dacă nu prindeți nicio pradă. Urmând aceeași logică, glucocorticoizii ridică tensiunea arterială și măresc pulsul, furnizând energie acelor mușchi care, mișcându-se mult mai repede, vă salvează viața. Ei suprimă fiziologia reproductivă – nu irosiți energie, să zicem, declanșând ovulația, dacă fugiți ca să scăpați cu viață.
În condiții de stres, glucocorticoizii aduc modificări în creier. Neuronii din amigdale devin excitabili, activând mai viguros ganglionii bazali și perturbând cortexul frontal – toate conducând la reacții rapide, habituale, de redusă acuratețe a estimării lucrurilor care se întâmplă. Glucocordicoizii au efecte previzibile asupra comportamentului în condiții de stres. Judecățile devin mai impulsive. Dacă aveți o reacție agresivă, deveniți și mai agresivi, dacă sunteți anxioși, anxietatea voastră să accentuează, idem dacă sunteți depresivi. Deveniți mai puțin empatici, mai egoiști în luarea deciziilor morale.
Așadar trei clase diferite de hormoni lucrează preț de câteva minute până la câteva ore să modifice decizia pe care o luați. Acest fapt doar zgârâie suprafața; căutați pe Google ”lista hormonilor umani” și veți găsi mai bine de 75, majoritatea influențând comportamentul.
Din punct de vedere structural și funcțional, creierul este maleabil. Sinapsele pot să devină permanent mai excitabile, sporind șansele de a transmite un mesaj de la un neuron la următorul. Perechi de neuroni pot să formeze sinapse cu totul noi sau să le decupleze pe cele deja existente. Ramificațiile dentritelor și axonilor se pot extinde sau se pot restrânge. Neuronii pot să moară; alții se nasc. Regiuni cerebrale particulare se pot lărgi sau atrofia atât de spectaculos încât se pot vedea schimbări la o scanare a creierului.
Există neuroplasticitate relevantă pentru liberul-arbitru. Dezvoltarea unor tulburări de stres posttraumatic în urma unor traume transformă amigdala. Numărul sinapselor crește odată cu extinderea circuitelor prin care amigdala influențează restul creierului. Mărimea totală a corpului amigdalian crește și acesta devine mai excitabil, cu un prag mai înalt de declanșare a fricii, anxietății și agresivității.
Avem apoi hipocampusul, o regiune cerebrală cu rol central pentru învățare și memorie. Dacă suferiți decenii de depresie, hipocampusul se atrofiază, perturbând învățarea și memoria. Din contra, experimentați două săptămâni de creștere a nivelurilor de estrogen (de exemplu când sunteți în faza foliculară a ciclului vostru de ovulație), și hipocampusul se va întări. La fel, dacă vă place să faceți cu regularitate exerciții fizice ori dacă sunteți stimulat de un mediu incitant.
În plus, schimbările induse de experiență nu se limitează doar la creier. Stresul cronic lărgește glandele suprarenale, care pompează apoi mai mulți glucocorticoizi, chiar dacă nu sunteți stresat. Paternitatea reduce nivelurile de testeosteron; cu cât sunteți mai grijuliu cu copilul, cu atât scăderea este mai mare.
Ca să vedeți cum stau lucrurile privind cât de improbabil este ca forțele biologice subterane să vă influențeze comportamentul timp de săptămâni până la câteva luni – intestinul vostru este plin de bacterii, majoritatea ajutându-vă să digerați hrana. ”Plin de” este o subestimare – există în intestinul vostru mai multe bacterii decât toate celulele din propriul corp, de sute de tipuri diferite, la un loc cântărind mai mult decât creierul vostru. Ca domeniu de dezvoltare rapidă, compoziția diferitor specii de bacterii din intestinul vostru din săptămânile precedente vor influența lucruri precum apetitul și poftele alimentare... și modelele de exprimare ale genelor din neuronii voștri... și înclinația spre anxietate și ferocitatea cu care se răspândesc în creierul vostru unele boli neurologice. Eliminați (cu antibiotice) bacteriile intestinale ale unui mamifer și transferați în el bacteriile dintr-un alt individ și îi veți fi transferat aceste efecte comportamentale. Acestea sunt în cea mai mare parte efecte subtile, dar cine s-ar fi gândit că bacteriile din intestinul vostru influențează ceea ce voi confundați cu liberul-arbitru?
Adolescența
La începutul adolescenței, creierul este o aproximație destul de exactă a versiunii adulte, având densitățile adulte de neuroni și de sinapse și procesul de mielinizare a creierului aproape încheiat. Cu excepția unei regiuni cerebrale care, uimitor, nu se va maturiza timp de un deceniu. Regiunea? Cortexul frontal, bineînțeles. Maturizarea acestei regiuni rămâne mult în urma restului cortexului – într-o oarecare măsură la mamifere și spectaculos la primate.
O parte din maturizarea întârziată este simplă. Începând cu formarea fetală a creirului, are loc o constantă creștere a mielinizării spre nivelurile adulte, inclusiv cortexului frontal, dar cu o enormă întârziere. Dar tabloul prezintă diferențe majore când avem în vedere neuronii și sinapsele. La începutul adolescenței, cortexul prefrontal are mai multe sinapse decât la un adult. Adolescența și tinerețea precedează la tăierea sinapselor din cortexul frontal care se dovedesc de prisos, prăpădite sau de-a dreptul greșite, astfel încât regiunea devine progresiv mai curată și mai eficientă.
Așadar cortexul frontal – cu rolurile sale în funcția executivă, planificarea pe termen lung, amânarea satisfacției, controlul impulsurilor și reglarea emoțională – nu este pe deplin funcțional la adolescenți. Hm, ce resupuneți că explică acest fapt? Aproape tot ceea ce este specific adolescenței, mai ales dacă se adaugă tsunamiurile de estrogen, progesteron și testeosteron care inundă atunci creierul. Un cumul colosal de pofte și activări, constrânse de cele mai fragile frâne ale cortexului frontal.
Dacă sunteți adult, experiențele voastre din adolescență de traume, stimulare, iubire, eșec, respingere, fericire, disperare, acnee – tot tacâmul – vor juca un rol neobișnuit de important în construcția cortexului frontal. Bineînțeles, enorma varietate de experiențe din adolescență va contribui la producerea unor cortexuri frontale enorm de variate la vârsta adultă.
Este imprtant să ținem minte o implicație fascinantă a maturizării întârziate. Prin urmare, odată ce cortexul frontal este ultima parte a creierului care se dezvoltă, este o regiune cel mai puțin modelată de gene și cel mai mult modelată de mediu. Este în mod intrinsec un proiect de construcție mai dificil decât restul cortexului? Sunt acolo neuroni specializați, neurotransmițători unici în acea regiune mai dificil de sintetizat, sinapse deosebite atât de sofisticate încât necesită manuale groase de contrucție? Nu, practic nimic din toate acestea.
Cortexul frontal s-ar dezvolta mai rapid dacă ar putea. În schimb, întârzierea a evoluat activ, a fost selectată de evoluție. Decă această regiune cerebrală cu rol central în a face lucrul corect când acesta este lucrul cel mai greu de făcut, nicio genă nu poate să precizeze care este lucrul corect. Asta trebuie să se învețe pe calea lungă și grea a experienței.
Trebuie să învățăm raționalizările și ipocriziile culturii noastre. În vreme ce maturizarea frontocorticală se încheie odată cu pubertatea la alte primate, noi avem nevoie de încă un deceniu. Acest fapt sugerează ceva remarcabil – programul genetic al creierului uman a evoluat să elibereze pe cât de mult cu putință cortexul frontal de gene.
Сopilăria
Mergând mai departe în copilărie, sunt elemente ample de construcție a tot ceea ce se găsește în creier, un proces de creștere lină a complexității circuitelor neuronale și mielinizării. În mod firesc, în paralel se constată o creștere a complexității comportamentale. Are loc maturizarea capacităților de raționament, a cogniției, a afectelor relevante deciziilor morale. Se maturizează empatia (crescând capacitatea de empatizare cu starea emoțională mai degrabă decât cu cea fizică a cuiva, suferința abstractă, cu ceea ce copilul nu a trăit el însuși). Se matrizează și stăpânirea impulsurilor. Vorbind despre ceea ce ne interesează, trebuie să vă întrebați de unde provin diferențele individuale de maturizare, cât de mult putem controla acest proces și cum contribuie la geneza persoanei voastre, în timp ce priviți butoanele. Ce fel de influențe afectează maturizarea? O listă cu suprapuneri a celor mai obișnuiți suspecți, formulate incredibil de sumar
1. Stilul parental, desigur. Există stilul parental autoritativ, care supune copilul unor înalte cerințe și așteptări, asociat cu multă flexibilitate în satisfacea nevoilor copilului; acesta este de obicei stilul spre care aspiră părinții nevrotici din clasa de mijloc. Există apoi stilul parental autoritar (cerințe mari, receptivitate scăzută – ”Fă așa pentru că am spus eu”), stilul permisiv (cerințe joase, receptivitate înaltă) și stilul parental neglijent (cerințe joase, receptivitate redusă). Și fiecare tinde să producăă un tip diferit de adult.
2. Socializarea în anturajul celor de-o seamă, diferiți camarazi modelând diferite comportamente cu o forță de atracție variabilă. Oamenii au inventat un mod inedit de transmitere a informației de la o generație la următoarea, în care un expert adult – adică un profesor – direcționează cu intenție informația spre cei tineri. Din contra, în rândul primatelor se obișnuiește ca puii să învețe urmărind ce fac semenii lor un pic mai mari.
3. Influențe ambientale. Este sigur parcul din vecinătate? Sunt în cartier multe librării sau baruri? Este ușor să cumperi mâncare sănătoasă? Care este rata infracționalității? Toate cele obișnuite.
4. Credințe și valori culturale, care influențează toate celelalte categorii. Variabilitatea culturală a riturilor de trecere fățișe ori tainice, felul lăcașelor de cult, dacă puștii aspiră să câștige o mulțime de medalii de merit sau, dimpotrivă, să devină dibaci în hărțuirea membrilor altor grupuri.
O listă cât se poate de simplă. Și, bineînțeles, există o grămadă de diferențe individuale între tiparele infantile de expunere hormonală, nutriție, sarcină patogenă și așa mai departe. Toate converg spre producerea unui creier care trebuie să fie unic. Întrebarea colosală devine atunci cum se face că niște copilării diferite produc niște adulți diferiți? De exemplu, un studiu care a examinat peste un milion de indivizi din China și Statele Unite a arătat efectele creșterii în condiții de vrem blândă (adică mici fluctuații în jurul temperaturi de 23 de grade Celsius). Acești copii sunt în medie mai individualiști, extravertiți, deschiși față de experinețe noi. Explicația probabilă: lumea este un loc mai sigur, mai ușor de exploarat în copilărie, când nu ești nevoit să petreci perioade din an apăsat de teama că ai putea să mori de frig ori să fii lovit de arșiță când ieși afară, când venitul mediu este mai mare, ca și stabilitatea alimentară. Iar magnitudinea efectului nu este neglijabilă, fiind egală sau mai mare decât efectele cauzate de vârstă, gen, PIB-ul țării, densității populației și mijloacelor de producție.
Legătura dintre clima blândă din copilărie și personalitatea adultă poate fi încadrată biologic în modul cel mai instructiv – prima influențează tipul de creier pe care odată ce l-ați construit îl veți duce cu voi la maturitate. De exemplu, un stres accentuat în copilărie, prin intermediul glucocorticoizilor, construcția cortexului frontal, producând un adult mai puțin capabil se lucruri utile precum controlul impulsurilor. Expunerea masivă la testeosteron la o vârstă fragedă determină formarea unei amigdale foarte reactive, producând un adult care este mai puțin probabil să reacționeze agresiv la provocări.
Elementele de bază ale modului în care se întâmplă acest lucru gravitează în jurul domeniului foarte la modă al ”epigeneticii”, care dezvăluie cum experința timpurie din viață cauzează modificări de durată în manifestarea genelor în anumite zone particulare ale creierului. Cunoștințele despre bazele epigeneticii ale acestui fenomen s-au acumulat cu o viteză amețitoare, arătând, de exemplu, cum unele schimbări epigenetice din creier au consecințe multigeneraționale (de exemplu, ajutându-ne să explicăm de ce faptul că ai fost o rozătoare, o maimuță sau o ființă umană abuzată în copilărie sporește șansele de a fi un părinte abuziv). Doar ca să arătăm scara complexității epigenetice în peste 1 000 de gene care se manifestă în cortexul frontal la progeniturilor.
Dacă doriți să comprimați variabilitatea tuturor acestor fațete ale influențelor din copilărie pe o singură axă, ar fi ușor de făcut – cât de norocoasă a fost copilăria de care ați avut parte? Acest fapt colosal de important a fost formalizat într-un scor de Experință Infantilă Adversă (ACE). Ce contează ca experiențe adverse în această măsură? O listă logică:
Pentru fiecare din aceste experințe primești un punct pe listă, cei mai nenorocoși având scoruri de inimaginabil zece, iar cei ma norocoși jubilând în jurul scorului zero.
Pentru fiecare pas în sus în scorul ACE al unui individ, are loc o creștere de aproximativ 35 % a probabilității comportamentului antisocial al adultului, inclusiv cu forme de violență; cogniție precară la nivel frontocortical; probleme de control al impulsurilor; consum de droguri; graviditate în adolescență, sex neprotejat și alte comportamente riscante; și o sporită vulnerabilitate față de depresie și tulburări anxioase. A, pe deasupra o sănătate șubredă și o moarte timpurie.
Ați obține aceeași poveste dacă ați inversa abordarea cu 180 de grade. În copilărie, v-ați simțit iubit și în siguranță în sânul familiei? Ați avut parte de o bună modelare a sexualității? Era cartierul vostru ferit de infracționalitate, membrii familiei erau mintal sănătoși, având un statut socioeconomic stabil și solid? Ei bine, v-ați îndrepta spre un scor înalt de RLCE (Experineță Infantilă Ridicol de Norocoasă), prevestind tot felul de importante rezultate bune.
Așadar, în esență, fiecare aspect din copilăria voastră – bun, rău sau intermediar – factori asupra cărora nu exercitați niciun control au sculptat creierul adult pe care îl aveți. Iată un alt factor pe care nu îl puteți controla: dat fiind caracterul aleatoriu al lunii de naștere, unii copii pot să fie cu până la șase luni mai mici decât media grupului de seama lor. În mod tipic, țâncii de grădiniță născuți mai devreme, de exemplu, sunt mai avansați din punct de vedere cognitiv. Consecința: primesc mai multă atenție și laude din partea educatoarelor, astfel în cât, ajunși în clasa întâi, vantajul lor este și mai mare, la fel și în clasa a doua ... În Regatul Unit, unde data limită pentru admitere este 31 august, acest ”efect relativ al vârstei” produce o asimetrie majoră a realizărilor educaționale.
Invalidează rolul copilăriei liberul-arbitru? Nu – date precum scorurile ACE se referă la potențialul și vulnerabilitățile adultului, nu la un destin inevitabil și există o mulțime de oameni a căror vârstă matură este radical diferită de cea la care v-ați așteptat, dat fiind copilăria lor.
Înapoi în uter
Influențele mediului încep cu mult timp înainte de naștere. Cea mai importantă sursă a acestor influențe se găsește în circulația sangvină maternă, care conține ceea ce conține fătul – nivelurile unei enorme diversități de hormoni, factori imunitari, molecule inflamatorii, patogeni, nutrienți, toxine ambientale, substanțe ilicite, toate reglând funcția cerebrală la vârsta adultă. Nu e surprinzător că temele generale le evocă pe cele din copilărie. O mulțime de glucocorticoizi de la Mami vă îmbibă creierul fetal, din cauza stresului matern, și iată-vă pricopsiți cu o sporită vulnerabilitate față de depresie și anxietate la maturitate. Puzderie de androgini în circulația voastră fetală cresc probabilitatea ca la vârsta adultă ambele sexe să manifeste agresivitate spontană și reactivă, o reglare precară a emoțiilor, puțină empatie, alcoolism, infracționalitate, chiar o scriere de mână oribilă. O penurie de nutrienți pentru făt, cauzată de înfometarea mamei, și există un risc sporit de schizofrenie la maturitate, precum și diverse boli metablice și cardiovasculare.
Înapoi spre adevăratul vostru început: genele
În primul rând, ce sunt genele și ce fac ele? Corpurile noastre sunt doldora de mii de diferite tipuri de proteine care fac amețitor de multe lucruri. Unele sunt proteine ”citoscheletale” care dau diferitelor tipuri de celule formele lor distincte. Unele sunt mesageri – numeroși neurotransmițători, hormoni și mesageri imunitari sunt proteine. Proteinle formează enzimele care construiesc acei mesageri și care îi descompun când s-au uzat; practic toți receptorii mesagerilor din întregul corp sunt alcătuiți din proteine.
De unde provine toată această versatilitate proteică? Fiecare tip de proteină este construită dintr-o serie distinctivă de diferite tipuri de aminoacizi; secvența determină forma proteinei; forma determină funcția. O ”genă” este secțiunea ADN care specifică secvența/forma/funția unei proteine particulare. Fiecare dintre cele aproximativ 20 000 de gene codifică pentru producția unei proteine unice.
Cum ”decide” o genă când să inițieze construcția unei proteine pe care ocodifică și dacă va face una sau 10 000 de copiii? Implicită în această întrebare este viziunea populară conform căreia genele sunt atotputernice, codul codurilor care reglează ceea ce se petrece în corpul vostru. După cum se dovedește, genele nu decid nimic, plutesc în largul mării. A spune că genă decide când să genereze proteina cu care este asociată e ca și cum am spune că rețeta decide când să se coacă projitura pe care o codifică.
În schimb, genele sunt activate și dezactivate de mediu. Ce înțelegem aici prin mediu? Poate fi mediul dintr-o singură celulă – o celulă are un deficit de energie, ceea ce generează o molelculă mesager, aceasta activează genele care codifică proteinele care sporesc producția de energie. Mediul poate să cuprindă întregul corp – un hormon este secretat și pus în circulația sangvină ținând celulele aflate la cealaltă extremitate a corpului, unde se atașează de receptorii lui distinctivi; în consecință, gene particulare cunt activate sau dezactivate. Sau mediul poate să ia forma limbajului uzual, adică evenimentele care se petrec în lumea din jurul nostru. Aceste versiuni diferite ale mediului sunt legate între ele. De exemplu, viața într-un oraș stresant și periculos va produce niveluri cronic de ridicate de glucoroticoizi secretați de genele suprarenale, care vor activa gene particulare în neuronii din amigdale, făcând ca acele celule să fie mai excitabile.
Cum activează diferitele gene mesagerii diferit activați de mediu? Nu fiecare secțiune din ADN contribuie la codul dintr-o genă; în schimb secțiunile lungi nu codifică nimic. Dar ele sunt comutatoare deschi/închis care activează genele din apropiere. Acum un fapt bizar – numai 5% din ADN constituie gene. Restul 95%? Amețitorul complex de comutatoare deschis/închis, mijloacele prin care diverse influnețe ambientale reglează rețele unice de gene, cu multiple tipuri de comutatoare pe o singură genă și multiple gene reglate de același tip de comutator. Cu alte cuvinte, cea mai mare parte din ADN este dedicată reglării genelor mai degrabă decât genelor însele. În plus, schimbări evolutive ale ADN au de obicei consecințe mai importante decât aduc modificri ale comutatoarelor deschis/închis decât dacă schimbă genele. Ca altă măsură a importanței reglerării, cu cât un organism este mai complex, cu atât un procent mai mare de ADN-ul său este dedicat reglării genelor.
Ce reiese din această introducere elementară? Genele codifică proteinele cai de povară; genele nu decid când sunt active, dar sunt, în schimb, reglate de semnale din mediu, evoluția moleculeleor de ADN este disproporționată în favoarea reglării genelor față de genele însele.
E vremea butonului: cum va fi influențat creierul vostru în acel moment de nuanțele particulare care le-ați moștenit? Gândiți-vă la neurotransmițătorul serotonină – diferite profiluri de serotonină care transmit semnale în oameni ne ajută să explicăm diferențele individuale privind dispoziția, nivelurile de excitație, tendința spre un comportament compulsiv, gânduri obsesive și agresivitate reactivă. Și cum pot diferențele individuale ale variantelor genetice să contribuie la diferențele de semnalizare a serotoninei? Simplu – diferite nuanțe există în genele care codifică proteinele care sintetizează serotonina, care o îndepărtătează din sinapsă și care o descopun, plus variantele din gene care codifică peste o duzină de tipuri diferite de receptori ai serotoninei.
Aceeași poveste cu neurotransmițătorul dopamină. Zgârâind doar la suprafață, diferențele individuale de semnalizare a dopaminei sunt relevante pentru recompensă, anticipație, motivație, dependență, amânarea satisfacției, planificarea pe termen lung, asumarea de riscuri, căutarea noutății, reliefarea indiciilor și capacitatea de concentrare – știți, lucruri pertinente pentru felul în care judecăm, să zicem, dacă cineva putea să fi depășit niște împrejurări dificile doar dând dovadă de mai multă autodisciplinăă. Și sursele genetice ale diferențelor dopaminergetice dintre oameni? Variantele genetice legate de sinteză, descompunerea și eliminarea din sinapse a dopaminei, la care se adaugă diferențe dintre diverși receptori ai dopaminei.
Dacă vedem reversul medaliei – o mână de oameni care au toți varinate genetice identice, dar trăiesc în medii diferite? Obțineți efecte spectaculos de diferite ale variantei genetice în funcție de mediu. De exemplu, o variantă a genei a cărei proteină descompune serotonina va spori riscul comportamentului social... dar numai dacă ați fost abuzați sever în copilărie. O variantă a unui receptor de dopamină vă va face să fiți probabil mai mult sau mai puțin generoși, după cum ați fost crescuți cu sau fără un atașament parental care să vă dea un sentiment de siguranță. Aceeași variantă este asociată cu o precară amânare a recompensei ... dacă ați crescut în sărăcie. O variantă a genei care dirijează sinteza dopaminei este asociată cu furia... dar numai dacă ați fost abuzat sexual în copilărie. O versiunea a genei pentru receptorul oxitocinei este asociată cu un stil parental mai puțin sensibil... dar numai când se cuplează cu abuzuri suferite în copilărie.
În urmă cu secole. Din ce fel de oameni vă trageți
Culturile produc comportamente spectaculos de diferite, având niște tipare durabile. Unul din cele mai studiate contraste opune culturile ”individualiste” celor ”colectiviste”. Primele accentuează autonomia, reușita personală, unicitatea, nevoile și drepturile individului; caută să fii numărul unu, acțiunile fiind ”ale tale”. Dimpotrivă, culturile colectiviste promovează armonia, interdependența și conformarea, comportamenutl fiind călăuzit de nevoile comunității; prioritară este dorința ca acțiunile să fie motivate de mândria pentru comunitate, fiindcă voi sunteți ”ai lor”. Majoritatea studiilor privind aceste contraste compară indivizii emblematici din culturile individualiste, reprezentate de Statele Unite, și imaginile de manual ale culturilor colectiviste din estul Asiei. Diferența este semnificativă. Este mai probabil ca locuitorii Statelor Unite să folosească pronumele la persoana întâi singular, să se definească mai degrabă în termeni personali decât relaționali (”Sunt avocat” versus ”Sunt părinte”), să își organizeze memoria în jurul evenimentelor mai degrabă decât în jurul relațiilor sociale (”vara în care am învțat să înot” versus ”vara în care ne-am împrietenit”). Cereți subiecților să deseneze o sociogramă – o schemă de cercuri reprezentându-i pe ei și oamenii importanți din viața lor, legate prin linii – și, în mod tipic, americanii se plasează pe ei în cercul cel mai mare, situat în centru. În acest timp, un cerc este-asiatic nu este de regulă mai mare decât celelalte și nu este plasat în față sau în centru. Pentru americani contează să te distingi depășindu-i pe toți ceilalți; pentru est-asiatic contează să eviți să ieși în evidență. Și din aceste diferențe rezultă diferențe majore în ceea ce privește semnificația nerespectării normelor și tratamentul actelor de nesocotire a lor.
Firește, acest fapt reflectă diferite funcții ale creierului și ale corpului. În medie, indivizii din Extremul Orient sistemul ”recompensei” bazate pe dopamină se activează mai mult când aceștia văd o expresie facială calmă mai degrabă decât una excitată; pentru americani, se întâmplă invers. Forțați un american să vorbească despre situațiile în care a fost influențat de alții și subiectul secretă glucocorticoizi; un ins din Extremul Orient va secreta hormoni de stres când este forțat să vorbească despre situațiile în care el i-a influențat pe alții.
De unde provin aceste diferențe? Explicațile standard ale individualismului american includ (a) pe lângă faptul că sunt o națiune de emigranți (în 2017, circa 37% emigranți sau copiii lor), nu este aleatoriu cine emigrează; în schimb, emigrarea este un proces de filtrare care selectează oameni dornici să lase în urmă lumea și cultura lor, fac o călătorie grea spre un loc cu bariere care le blochează intrarea și fac cele mai nenorocite munci după ce li se permite intrarea; și (b) cea mai mare parte din istoria Americii s-a petrecut odată cu extinderea granițelor de vest, spre ținuturile colonizate de pioneri la fel de duri și individualiști. În același timp, explicația standard a colectivismului extrem-oriental este ecologia care dictează mijloacele de producție – zece milenii de cultură a orezului, care solicită volume uriașe de muncă efectuată colectiv penturu tranformarea munților în orezării terestre, plantarea și recoltarea pe rând a recoltei fiecărei persoane, construcția și mentenanța unor masive și străvechi sisteme de irigații.
O excepție fascinantă care confirmă regula la părțile nordice ale Chinei, unde ecosistemul face imposibilă cultura orezului, producând milenii de cultură mai individualistă a grâului. Fermierii din această regiune și chiar nepoții lor care studiază la universitate sunt la fel de individualiști ca occidentalii. O descoperire super cool arată că mai toți chinezii din regiunile cultivatoare de orez evită obstacolele (în acest caz, ocolind două scaune plasate experimental ca să blocheze accesul la cafeanea Starbucks); oamenii din regiunile cultivatoare de grâne înlătură obstacolele (adică dau scaunele la o parte).
Păstorii generează o altă dieferență culturală. În istoria tradițională, oamenii și-au dus traiul ca agricultori, vânători-culegători sau păstori. Ultimii locuiesc în deșerturi, pășuni sau tundră, cutreierând cu turmele lor de capre, cămile, oi, vaci, lame iaci sau reni. Acești păstori sunt deosebit de vulnerabili. Este greu să te furișezi noaptea și să furi de pe câmpul de orez ori din pădurea tropicală a cuiva. Dar poți să fii un hoțoman viclean și să șterpelești turma sau cireada altuia, lăsând păgubașul fără laptele sau carnea cu care supraviețuiește. Această vulnerabilitate pastorală a generat ”culturi ale onoarei”, având următoarel trăsături: (a) extremă, dar temporară ospitalitate față de străinii în trecere – la urma urmei, majoritatea păstorilor sunt ei înșiși rătăcitori cu animalele lor; (b) adoptarea unor coduri stricte de comportament, nesocotirea normelor fiind interpretată de regulă ca insultă la adresa cuiva; (c) astfel de insulte necesită o răzbunare violentă – feude și vendete care durează generații; (d) existența valorilor și claselor războinice, care conferă bravurii în luptă un statut înalt și o glorioasă viață de apoi. S-a vorbit mult despre ospitalitatea, conservatorismul (ca respectare strictă a normelor culturale) și violența culturii tradiționale a onoarei din Sud. Modelul de violență spune enorm de multe: omuciderile din Sud, care în mod tipic sunt cel mai frecvente în mediul rural, nu sunt jafuri care s-au sfârșit prost dintr-un mare oraș; e vorba de uciderea celui care ți-a pătat serios oanoarea (vorbindu-te de rău, uitând să își plătească o datorie, atacând o persoană importantă pentru tine...), îndeosebi dacă locuiești într-o zonă rurală. De unde vine cultura sudistă a onoarei? O teorie larg acceptată de istorici susține perfect ideea acestui paragraf – în vreme ce Noua Anglie colonială a fost populată de puritani englezi, iar în zona atlantică mediană s-au așezat populații mercantile precum quakerii, Sudul a fost disproporționat populat de păstori vajnici din nordul Angliei, din Scoția și Irlanda.
O ultimă comparație culturală, între cultruile ”rigide” (cu numeroase norme de comportament impuse cu strictețe) și cele mai ”lejere”. Care sunt unii dintre predicatorii unei societăți rigide? O istorie care abundă în crize culturale, perioade de secetă, foamete și cutremure, precum și rate înalte de boli infecțioase. Și când spun ”istorie” nu e vorbă goală – într-un studiu care a vizat 33 de țări, rigiditatea era mai probabilă în culturile cu mare densitate a populației încă din 1500.
Demonstrează influența culturii inexistența liberului-arbitru? Evident, nu. Ca de obicei, acestea sunt tendințe, pe fondul unui mare număr de variații individuale.