Ploile amare de Alexandru Vlad

 

Acțiunea din romanul Ploile amare se petrece într-un sat inundat de apele unui potop apocaliptic, unde un profesor tânăr, Pompiliu, încearcă să descifreze enigma unei fete dispărute douăzeci de ani în urmă. Romanul este un exemplu de proză în care forma se potrivește perfect cu conținutul. Lectura te plasează într-un sat inundat de ape, complet separat de lume și va rămâne așa până la ultima pagină. În calitate de cititorul ești prins în atmosfera unor ploi ce nu mai contenesc și care înghit lent oameni și lucruri în ritmul unor fraze echilibrate, a descrierilor poetice, a ironiei subtile, a metaforei potopului – pedeapsa, survenită după douăzeci de ani de colectivizare forțată, pentru o vină din trecut pentru care întreaga comunitate se face complice prin tăcere.

Apele au ascuns unele lucruri şi au scos la iveală altele, mult mai rele.

Intrigat de anumite semne, tânărul profesor, care a ajuns recent aici, va începe un fel de investigație proprie; acesta are destul timp să cerceteze fără să trezească suspiciuni, lecțiile la  școală fiind suspendate, ca de altfel orice activitate, inclusiv comercială. Ploile nu mai contenesc, oamenii sunt preocupați să ridice diguri la inițiativa primarului satului, Alexandru. La marginea satului se găsește un paznic ciudat la ferma de găini (găini care se devorează reciproc) care știe totul despre oamenii din comunitate, mai ales mistere. Intrigat de limbajul și aluziile despre trecutul său, Pompiliu reușește să se apropie de acesta, îi câștigă încrederea și află că acesta a fost închis pentru greșeala de a-și urma vocația de preot în anii terorii comuniste. Acesta știe istoria fetei care a reușit să sucească mințile tuturor bărbaților din sat, o fiică cuvioasă a unei mame impudice. Anca nu scapă de privirile concupiscente ale unei figuri repugnante – activistul venit să tortureze sătenii să intre în cooperativă.

Profesorul Pompiliu află de la Brodea că tânăra fată îl vizita zilnic pentru a-l trata și a-i aduce mâncare când era ascuns și a ajuns să-i mărturisească dragostea și să-i propună să fugă împreună. Ca preot cucernic, Brodea refuză propunerea, chiar încearcă să o facă pe tânăra fată să creadă că nu simte nimic pentru ea și așteaptă, ca un martir, să fie arestat.

Ca și toți cei fără vocație reală mă agățam de strictețe, de respectarea tuturor regulilor cu asupră de măsură. Și profesorii incompetenți sunt cei mai severi, adevărați zbiri uneori, sperând că în felul acesta vor compensa incompetența profesională. M-am speriat de atracția ce-o exercita asupra mea, și pentru această atracție am încercat s-o pedepsesc pe ea cu asprime. Poate am refuzat-o pentru că nu avea pentru mine aceleași sentimente pe care le aveam eu în secret pentru ea. Dar nu le avea oare? Eram prea speriat ca să încerc să aflu. Și am aplicat astfel tocmai jumătate de măsură, cea mai strâmbă și mai jalnică măsură dintre toate. Credeam că mă pedepsesc pe mine și am sacrificat-o pe ea.

 Dar nu știe ce s-a întâmplat cu tânăra fată în continuare. Misterul rămâne nedezlegat din cauza tăcerii generale a sătenilor. Oamenii care sunt de acord să vorbească deschis profesorului sunt rari și neimplicați, deoarece sunt parte a comunității, precum Dănilă - medicul care și-a ratat propria viață - și asistentul său tehnic Kat. Acesta din urmă, caracter solitar, destul de ciudat în acest univers rustic, pare retras de acest loc ca și cum ar păstra intacte facultățile sale intelectuale surprinzătoare, ca un om miop care nu vede decât ceea pe ce se concentrează. În sens simbolic este, fără îndoială, rațiunea nealterată, iar numele său amintește de cel al filosofului de care îl separă doar o consoană, a cărui subțirime sugerează abstractizarea, mintea separată de corp, atât de subțire încât s-ar fi putut spune că a fost întotdeauna văzut din profil.

Ploile ajung să dezintegreze elemente materiale și morale; din cauza atâtor ape se produce o alunecare de teren care mută cimitirul și, de asemenea, monumentul de război din centrul satului. Postamentul se desprinde de pe suprafața gropii și acolo se deschid vederii două schelete: cea a torționarului zelos care nu obținuse favorurile frumoasei adolescente, Anca, și cadavrul mai mic, purtând încă un colier de perle roșii, al acesteia din urmă.

Alexandru constată că și astăzi era senin, a treia zi la rând. Asta, trebuia să recunoască nu fără o oarecare uimire, îl deprima, la doar o săptămână după încetarea definitivă a ploilor. Ca atunci când te trezești din somn și constați cât e de târziu, soarele fiind deja sus de-o suliță pe cer. Norii dispăruseră noaptea, o demobilizare secretă cu ordin de sus, cum s-ar spune. Pur și simplu parcă cineva a aprins lumina, și în lumina puternică se vedea mai bine tot dezastrul.

absorbită de lectura unor vieți de înfrângeri

pierderi definitive de valori și realități

căderi în resemnare

experiențe degradante și umilitoare: trădări de prieteni, batjocură de călăi

o conștiință chinuită, o rană, un țipăt reținut,

un viitor ratat timpuriu și îngropat sub mâl și cenușă

cineva mi se plânge de o lamelă lipsă de la pat și de un televizor defect

ca despre cele mai urgente probleme existențiale

Ce flori frumoase cresc acolo unde cândva a durut!

 

Nu-mi amintesc un timp mai frumos pe care să îl fi trăit! Ce transformări  interioare, ce întâlniri, ce trăiri, ce prilejuri! E viață în cel mai intens sens al cuvântului. Bucuria asta e despre cum să împarți și să primești lumină. Despre cum să lași oamenii să intre prin porțile larg deschis în viața ta. Despre cum să-i lași să plece, având inima împăcată. Despre cum să pleci tu cu grație și recunoștință.

Ce flori frumoase cresc acolo unde cândva a durut! Ce strălucire apare în ochii care au plâns îndelung! Ce larg e sufletul celui care a fost respins de nenumărate ori! Ce liber e cel care nu mai poftește nimic! Ce curajos e cel care a trăit cea mai insuportabilă frică! Ce înțelept devine cel cercat din plin!

Să poți să te desparți de oameni când întâlnirea nu s-a deteriorat încă. Să intuiești momentul când deși ați putea să continuați pe același drum, asta ar înseamna să ratezi un alt drum, propriul drum.

E un timp în care am învățat, dar lecțiile astea nu au fost ale durerii, ci însoțite de o înțelegere profundă a celuilalt, de o dorință puternică de a-i alina durerea celui care s-a rănit rănindu-i pe alții. Lecția asta e despre cum să renunți la arme, la luptă, la control și să te antrenezi într-un dans cu viața. Să o iei frumos de mâini, s-o apropii, să găsești melodia potrivită, să adaptezi ritmul și să plutești prin raze de soare, petale, brize răcoritoare. Să zâmbești cu tot chipul, căci  găsești nenumărate motive în jur și înăuntru.

Lecția asta despre cum să te oglindești în tăișuri de cuțit, știind că nici unul nu te poate atinge. Despre cum să lași să pierzi toate bătăliile ca să poți ieși învingătoare din ele. Despre cum să tranformi cucuta în cei mai legendari, fantastici și năucitori crini. Lecția asta e despre iertare, despre puterea de a ierta cele mai crunte lovituri de șaptezeci de ori câte șapte. Despre cum să-ți păstrezi credința nezdruncinată când ți-au fost răpite toate speranțele. Despre cum să aștepți răbdător răsăritul într-o noapte nesfârșită, imensă, polară. Despre convingerea fermă că deși împinsă în noroi, vei putea într-o zi să apari și să fii de nerecunoscut așa precum un nufăr.

Lecția asta e despre cum să lași ceva ce nu-ți mai aparține și să pornești spre alte zări. Marțială, imbatabilă, dar niciodată împietrită.

    Text publicat în revista Catchy