Nicolae Steinhardt s-a născut în 1912, la București, într-o familie de evrei. În anii de liceu, Nicolae Steinhardt se împrietenește cu unele dintre viitoarele mari personalități ale culturii românești: Mircea Eliade, Constantin Noica, Arşavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat. Absolvent al Facultății de Drept al Universiății din București, în 1936, obține doctoratul cu o teză în drept constituțional.
Talentul său pentru scris a fost remarcat prima dată când a intrat în cercul literar Zburatorul. Din 1948 până în 1959, a fost martorul arestărilor ”dușmanilor poporului” de către regimulmul totalitar comunist român. În 1959, în timpul procesului Noica, N. Steinhardt refuză să facă declarații împotriva acestuia. În consecință, este acuzat de „infracțiuni de conspirație împotriva ordinii sociale”, a fost inclus în „lotul intelectualilor mistici garda de fier”, și condamnat la treisprezece ani de muncă silnică. Și-a ispăși pedeapsa la Jilava, Gherla, Aiud și alte închisori comuniste. În închisoare, a fost botezat creștin ortodox, la 15 martie 1960, de către condamnatul Mina Dobzeu, un cunoscut pustnic basarabean, avându-l ca Naș pe Emanuel Vidrascu, fost șef de cabinet și adjudant al lui Antonescu. Prima ediție a Jurnalului Fericirii a fost confiscată de Securitate în 1972, și restituită în 1975, după intervenția cenzurii. Între timp, terminase de scris o a doua versiune a cărții, care la rândul ei a fost confiscată în 1984.
Iată câteva fragmente din această carte monumentală:
Hristos nu ne apare în Evanghelii nmai ca blând, bun, drept, fără păcat, îndurător, puternic ș.a.m.d.
Din relatările Evangheliilor – fără excepție – ne apare și înzestrat cu toate însușirile minunate ale unui gentleman și cavaler.
Mai întâi stă la ușă și bate; e discret. Apoi că are încredere în oamni, nu-i bănuitor. Și încrederea e prima calitate a boierului și cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a șmecherului. Gentlemanul e cel care – până la dirimanta probă contrară – are încredere în oricine și nici nu se grăbește, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La șmecheri și la jigodii reacția e numărul unu e întodeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacție – putința de a ști că semenul lor e atât de întinat ca și ei.
Mai departe. Hristos iartă ușor și deplin pe când șmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (fără ca să ierte), o face greu, în silă, cu țârâita. Pe când Domnul: ”Nici eu nu te osândesc. Mergi și nu mai păcătui.”
E oricând gata să vină în ajutor, atâta aștepată. Îi e milă. Pe văduva din Nain, pe orbi, pe femeia gârbovă, îi milostivește fără caei să fi cerut ceva. Știe să-și gradeze aprecierea, dă fiecăruia ce-i al său. Cnaneancei, care a dat dovadă de stăruință și curaj îi spune mai mult decât altora pe care-i izbăvește, întrebuințează o formulă complementară: O, femeie! mare îți este credința.
E mereu – și cu osebire grijuliu asupra acestui punct – atent și politicos; prietene ăi spune lui Iuda. Niciodată o insultă ori o vorbădisprețuitoare față de păcătos. Nu se vede din nici un text vreu moralism înțepat, vreo pudoare de comandă. Și nici o condiție prealabilă pusă păcătoșilor, nici o discriminare. Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară. Fiului risipitor îi iese în cale (și încă de departe fiind...) Iar ori de câte ori dă, dp, din belșug, mai mult decât s-ar cuveni, boierește. (Ce poate fi mai meschin decât contabila meschinărie și fariseic drămuita socoteală, și mai bună dovadă de mărinimie, decât aceste cuvinte de la Ioan 3, 34: ”Căci Dumnezeu nu dă duhul cu măsură”?) Gospodăreasca, nu, cuvântul e prea frumos, administrativa îngrijorare a lui Iuda pentru banii cheltuiți pe mir arată, pe de o parte, că vânzătorul era lipsit de simțul dărniciei, iar pe de alta că Domnul de la Sine trecea – boierește – peste orice calcul și avariție (fie ele sulemenite în opere de binefacere și patronaj) pentru a gusta bucuria de a risipi (care-i tot una cu a jertfi) în clipe de înălțare sufletească. Și acesta este un gest nobil, nobilul fiind oricând în stare să-și sacrifice viața sau să-și spulbere averea. (Nobilul își va da uneori viața în duel pentru condiții mundane ori își va pierde averea la cărți – dar purtările lui, ca tot ce-i pământesc, nu-s decât stângace imitație a virtuților mărinimoase; dragostea trupescă nu-i oare și ea biată contrafacere a dragoste idivine?)
Încredera în oameni, curaj, detașare, bunăvoință către cei năpăstuiți, de pe urma cărora nu te poți alege cu nici un folos (bolnavi, străini, întemnițați), un simț sigur al măreției, predispoziția pentru iertare, disprețul față de prudenți și agonisitori: toate sunt trăsături ale gentlemanului și cavalerului.
Situația de creștin e tot una cu statutul de aristocrat.
De ce? Pentru că își are temeiul în cele mai ”seniorale” însușiri: libertatea și încrederea (credința).
Ce este nobilul, feudalul? Mai presus de orice un om liber.
Ce înseamnă credința? Încrederea în Domnul deși lumea e rea, în ciuda nedreptății, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative.
Cuvintele lui Tolstoi (în Anna Karenina, scena alegerii mareșalului nobilimii în gubernie): ”D-aia suntem nobili, ca să avem încredere.”
Chesterton: Aventură nu e să urci pe un yacht supra-elegant și să faci înconjorul lumii; aventură (și romantism) este să-ți rodești viața care ți-a picat acolo unde te-ai născut din întâmplare și în condițiile date. Asta e tot ce pote fi mai legat de primejdii, de neprevăzut și de Mister.
(După cum și minunea cea mai mare este că există legi statornicite și că universul funcționează după ele, minunile fiind excepția.)
”Vin unii și-mi spun: aș duce o viață creștină dacă aș putea... dacă aș avea condiții, dacă ar fi... dar așa e imposibil... Și le răspund: asta e viața de care ai parte, ăsta-i lozul pe care l-ai tras; acum trebuie să fii creștin; dacă aștepți să ai confort și timp liber și să fie iar liniște și bunăstare și să se ducă jupâneasa la piață și să găsești brânză în toate băcăniile ai putea pierde prilejul de a fi ceea ce spui că dorești să fii. Trebuie să te poți mărturisi creștin oriunde, în tren, în subsol, printre dobitoci, într-un spațiu locativ comun, pe cruce, într-o cameră de trecere, la coadă.”
Scenă din Spovedaniile unui pelerin rus:
Pelerinul ajunge la cocioaba în care locuiește o pereche sărăcită: le-a ars casa, el și-a pierdut un braț, viața pentru ei nu mai este decât o ruină.
Soții citesc Evaghelia sfântului Ioan și ea izbucnește în plâns. Bărbatul îi înțelege amarul și o consolează spunându-i că nenorocirile îi justifică pe deplin lacrimile.
Ea însă: nu plâng din pricina nenorocirilor noastre, ci de bucurie, bucuria de a citi Evanghelia aceasta.
Desigur, desigur: nebunie curată. Contabilii și raționaliștii să-și vadă de drum. Oamenii raționali – care nu-s raționaliști – pot însă încerca.
S-ar zice că Hristos cere mai mult, prea mult; ca să-L urmezi vrea să-ți lași casa, femeia, frații, părinții, copiii, țarina, vitele, până și morții să-i lași neîngropați.
Atât demonuzații cât și creștinii sunt oameni înzestrați cu sentimentul infinitului. Creștinismul e o martirizare a tot ce-i lumesc, dar și dă ceva în schimb: liniștea aici și făgăduința mântuirii viitoare. Pe când diavolul e mai exigent: în schimbul simțământului demnității el nu oferă decât deznădejdea. Îi dai conștiința, pacea, somnul, îți vinzi prietenii și rudele, cedezi absolut totul și mai mult ca totul - și toate degeaba. Ce-a obținut Iuda de la diavol? Nimic. A fost fraierit. S-a ales cu disprețul bătrânilor și a restituit banii; s-a ales cu ștreangul și cu hohotul de râs al Necuratului.
Șfinților li se cere mult, dar nu chiar totul – și nu degeaba. Postesc, priveghează, se înfrâng, dar inima și sufletul nu și le dau.
Contactul încheiat cu diavolul e mult mai oneros decât cel încheiat cu Domnul. De fapt nici nu-i contract, e păcăleală. Da-i totul nu primești nimic. Plata neatizării diavolești e deznădejdea cu perspectivele ei firești: moartea, sinuciderea, rușinea și ciuda iscate de înțelegerea faptului că ai fost tras pe sfoară.
Puterea nu e decât o stare, un rezultat: guvernanții nu sunt la putere pentru că au mijloacele de coerciție în mână, ci au mijloacele de coercițiune la dispoziție pentru că sunt la putere. Mă, cine crede altfel, crede că persoanele care-l plictiseai pe Troțchi cu întrebări, crede că puterea e un obiect care scapă din mână, se cucerește, se fură, se ascunde. Un fel de talisman, de coif al Nibelungilor. Puterea nu e decât un element de grdul al doilea, provine, decurge de la un altul. Iar elementul inițial e credința masei omenești care prinsă într-o formă statală anume. Dreptul, așadar, nu-i decât o religie, un sistem de credințe.
Guvernanții cad atunci când nu mai au vlagă și voință de putere și nu le mai au fiindcă s-a petrecut ceva înlăuntrul psihicului lor. Adevărul e că entuziasmul lor a pierti deoarece nu mai e alimentat de sentimentele masei. Scade potențialul lor guvernamental, cum să nu scadă, de vreme de a scăzut nivelul izvorului, adică s-a micșorat încrederea poporului. Guvernul e umbra, imaginea din oglindă, curentul electric, mandatarul; poate atâta cât i se deleagă. Puterea e numele ceremonial pe care-l poartă consensul nostru al tuturora, e voința comună a grupului, cea mai înaltă, voința generală de care tot vorbeau ăia din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea. Însemană că între guvernanți și guvernați se stabilesc niște raporturi sufletești și că ocârmuitorii – de la țariști la troțchiști – pierd orice siguranță și orice putință în clipa în care simt că s-a întrerupt curentu care-i lega de popor. Dar dacă lucrează tiranic și tot nu cad? Asta înseamnă că trebuie să recurgem la tat Freud și să constatăm că, inconștient, poporul îi spriină și nu este ostil tiraniei.
Panait se avântă rațional și neînfricat:
”Singurul mijloc de a vorbi corect, pe de-a-ntregul, este, la urma urmei de a trăi corect. Așa și cred. Când spun a trăi corect mă gândesc la a face cât mai puțin rău cu putință, a minți cât mai puțin timp cu putință, a merge până la capătul făgăduințelor noastre, a fi – ce mai la deal la vale - nițeluș sfinți.
Limbajul cinstit, limbajul acela care ne eliberează de limbaj, e un soi de sfințenie.”
Evenimentul liberării se apropie și poate avea loc din clipă-n clipă. În mica celulă de la Zarcă, singur îngenunchez și fac un bilanț. Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realității, ci interioare, stră fulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) și ies cu ochii deschiși; am intrat răsfățat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulțumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele și viața îmis puneau puțin, acum știu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greșit, cu prietenii și dușmanii mei, ba și cu mine însumi.
Stau în genunchi și îi mulțumesc lui Hristos Dumnezeu și-I făgăduiesc să fac tot ce voi putea spre a mă purta de acum încolo ca un domn rece în fața tuturor adversităților, piedicilor, zădărârilor; numai vesel, mereu recunoscător pentru orice bucurie, orice vorbuliță bună care nu va fi blestem sau înjurătură; și voiesc mai bine moartea decât să fac păcate strigătoare la cer.
Creștinismul nu e prostie mieroasă. Prințul Mâșchin – idiotul – numai prost nu e. Pe toate le știe, pe toți îi înțelege, cunoaște răul ca puțin alții. Dar dintr-îsul nu trage concluzia cinismului, iresponsabilității și deznădejdii, ci deduce soluția bunătății, apărării dreptății altora și smeririi eului – întreita soluție creștină. Singura posibilă, dacă avem nițică minte și privim realitatea în față.
Nici Mâșchin, nici Don Quijote, nici Alcest, nici Hamlet nu sunt nebuni. Nebuni suntem noi care ne credem în cârciumă în loc de a veea că suntem în castel. De nebunie trebuie să ne vindecăm, nu de rațiune. Nu în întunericul tulbure, nu în semi-minciuna demenței ne stă scăparea, ci în lumină și adevăr, la picioarele lui Hristos care-i vindeca pe demonizați.
Cel mai tainic pasaj din Evanghelie – mai greu de înțeles decât Luca 16 ori Ioan 17 – mi se pare ungerea din Betania.
Când spune Iuda: ce risipă! e păcat de bani! un vas atât de scump și s-ar fi putu ajuta atâția săraci! Iuda vorbește în numele nostru al tuturor. Toți judecăm ca el: da, e păcat, atâta risipă de mir și sunt atâția săraci!... Vorbește logica omenească, migăloasă și pizmașă.
Iar răspunsul lui Hristos, nițel brusc: ia mai dă-i încolo de săraci, că or să tot fie săraci cât va fi lumea și o să-i tot aveți, pe când pe Mine nu, iar femeii acesteia i-a fost milă de mine – răspunsul acesta e de natură a stârni cea mai justificată (righteous) indignare a farieseului care mocnește în fiecare din noi. E nedrept și scandalos! ne vine a zice, mia grijulii de gospodărie și chiverniseală decât oricând.
Ungerea din Betania e altceva. De fapt e o lecție – ca tot ce se petrece și se spune în Evanghelii. Cele rostite pentru noi sunt rostite, să ne fie de învățătură.
Ni se dă o lecție rea, anevoie de adus la îndeplinire – datoria noastră când vedem o suferință, un om în pătimire, pe aproapele nostru pe o oarecare cruce, ori în apropiere, în preajmă, în perspectiva unei cruci, datoria noastră nu e să ne refugiem în abstracțiuni și generalizări, în dragostea de omenire și emiterea dorinței de a se modifica legile și sistemele sociale, ci să-l ajutăm și să-l mângâiem și, pe loc, să-l covârșim cu bunătatea noastră pe omul acelea și suferința aceea anume.
Nimic nu-i prea bun, nimic nu-i de ajuns, nimic nu-i prea scump pentru lovitul, năpăstuitul, suferindul, nenorocitul nostru semen, chip al lui Dumnezeu.
Maria Magdalena ața gândește – și de aceea purtarea ei va fi relatată atâta vreme cât li se va citi oamenilor din Evanghelii. așa cugetă și așa face: vede pe Hristos , ghicește imensa lui durere, presimte tragica lui soartă, înțelege că-i vorba de o jertfă. Și nu mai știe decât un singur lucru: să-l mângâie pe nevinovatul progonit. În textul operei rock pop, parafrazare a textului evanghelic, ea-i spune: nu te gândi la noi, nu te mai gândi, dormi liniștit, totul va fi bine, în noaptea asta lasă pământul să se învârtească singur.
Dragostea de mamă pentru copil: totul are să fie bine, dormi, lasă, nu te sinchis de noi. Dragostea cu totul dezinteresată pentru că dă la o parte eul: nu te gândi la noi. (Exact contrariul pildei maxime de egoism; văduva care în fața mormântului soțului strigă: cui mă lași?)
Asta-i lecția Mariei-Magdalena: o lecție de modestie, ca tot ce-i creștinesc. Suntem chemați a nu ne pierde în vagi și mărețe planuri și deziderate, ci a da ajutoare practice (neplăcute, la nevoie; scârboase, la nevoie; agasante, de va fi cazul) celui de lângă noi. A ne fi milă de actuala și reala durere a vecinului. În parabola Mariei-Magdalena, Hristos nu e numai Dumnezeu pentru care orice sacrificiu am face e prea mic – ci e și simbolul omului îndurerat din fața noastră. Pe care să-l ajutăm, cu fapta, acum, cu ce putem, măcar cu o vorbă bună, o consolare, o ureche atentă, un dar, o frecție, un drum la farmacie, pe el, nu pe ce-i care nu-s prezenți, nu abstracțiunile și categoriile care-s curate, depărtate, discrete și pline de calități, care – ele nu sforăie gălăgios și nici nu urinează în gamelă. Să ne ajutăm semenul plin de răni și de păcate, de urâte și puturoase răni, de mârșave și meschine păcate, cusurgiu și plin de manii, obraznic, nemulțumit, nerecunoscător, murdar, încăpățânat, pretențios.
Cât privește Iuda:
Iuda se pierde fiindcă raționează prea subti, pre ingenios, e sofisticat. În cazuri grele cel mai bun lucru este să aplici soluția simplă, simplistă a bunului simț, a bunului simț căpos. Dacă judeci: de vreme ce Iisus a venit să ne mântuiască, de vreme ce ca să ne poată mțntui trebuie să fie răstignit, de vreme ce pentru a fi răstignit e nevoie ca cineva să-L trădeze mă voi jertfi eu și-L voi trăda eu – judeci prea subtil și sofisticat. Și prea bstract. Nu! Cel mai bun lucru e să judeci simplist, țărănește și să aplici regula vulgară; orice ar fi, eu nu-mi trădez prietenul și învățătorul!
Marea problemă pentru om e relația cu totul și soluția tragediei spirituale în care se află ar trebui să poată răspunde întrebării: cum poți ieși dintr-o situație absurdă, fără început și fără sfârșit. Veșniciile veșnic se făuresc și veșnic pier. Erele își urmează una alteia, în ritm accelerat. Veșnic ființele sunt prinse în cicluri de suferințe și chinuitoare dorinți. Așa încât unica problemă interesantă este: cum și pe unde să te furișezi în afară? Cum poți evada din existență (care se întinde pretutindeni în ”spațiu” și durează fără sfârșit în ”timp”)?
Dostoievski: ”Fantasticul e tot una cu realul, fără real nu există fantastic.”
Există un singur fantastic care nu amăgește și nu duce pe alte tărâmuri ale iluziei, care nue e o simplă schimbare de decor: e fantasticul credinței. Care nu tăgăduiește realitatea, ci o transcede; care nu trebuie să iasă din camera galbenă pentru a o părăsi (Misterul camerei galbene de Gaston Leroux); care nici nu e fantastic pentru că nu distrează mintea cu un alai (o comedie) de alte lumi posibile tot neesențiale, ci o solicită se se concentre asupra realității; care nu stupeface știința ci tranfigurează lumea și metanoizează eul.
Creștinismul e surpinzătoarea cheie a cameri glabene, iar călătoria la Serampore e inutilă.
În prima zi, când am fost transferați de la Securitate la închisoare și băgați într-o celulă unde erau numai preoți, părintele arhimandrit Benedict Ghiuș – citându-l pe Leon Bloy – i-a spus pastorului Wurmbrandt: ”Dacă sunt mâhnit de cev, este că nu suntem sfinți.”
Iar despre ”neluarea în tragic a păcatelor”. În ce sens? În sensul că pe divolul care ne batjorește ispitindu-ne cu iluzia poftelor, trebuie și noi să-l batjocorim batjocorind păcatele, adică demascându-le, demistificându-le și dându-le în vileag drept ceea ce sunt: niște prostii ridicole. (Aceasta este și tema Visul unei nopți de vară de Shaekespeare: iluzia și nerozia patimilor trupești apar – în regia lui Peter Brook – atunci când Titania se îndrăgostește de Botton prefăcut în măgar; ridiculizarea obscenității îi răpește diavolului masca tragică și mantia strălucitoarea iluzionistului, îl reduce la ipostaza de paiață caraghioasă. Putem și noi râde pe seama lui Mefisto.)
Hristos nu se arată idealist în grăirile sale. Lucrurile le spune pe nume: curvă, curvie... Niciodaată nu edulcorează, nu îndulcește și n urecurge la perifraze, la eufemisme. Adevărul în toată asprimea și virulența lui. Ca pe masa de operație, ca la picioarele eșafodului. Nici un văl, nici o iluzie, nici o cocoloșire. Pentru că numai având libertatea crudă în față ne putem cutremura și o putem părăsi, tranfigurând-o.
Dacă s-au descompus atât de vizibil cei apăsați numai de remușcări ori deziluzii politice ori acriți de anchete și interogatorii (s-au denunțat unii pe alții), de colocațiune (unde s-au exasperat și dușmănit unii pe alții), de cadre, de schimbăr ide linie, cum aș arăta eu cu mocirla mea, cu viața mea irosită și făcută albie de porci? De n-aș fi creștin!
Iată însă că sunt. Clopotele acum și pe mine mă cheamă prietenos, familiar. Într-un fel mă pot dezvălui și eu ca-n Caravana lui Hauff: Ich, bin der Rauber Orbazan (”Eu sunt tâlhrul Orbazan” grm.). Creștinismul mă păstrează cu ceva tineresc în mine și neplictisit, nedezamăgit, nescârbit, nesupărat. Prezenței veșnic proaspete a lui Hristos îi datorez să nu dospesc și fermentez în suărarea pe alți și pe mine. Acesta-i norocul meu, nefiresc, negândit: să-mi fie dat să cred în Dumnezeu și în Hristos, cunoscând de altfel ce a spus Unamuno: să crezi în Dumnezeu înseamnă să dorești ca El să existe și în plus să te porți ca și cum ar exista.
Numai creștin fiind mă vizitează – în pofida oricărei rațiuni – fericirea, ciudat delir. Numai datorită creștinismului nu umblu – crispat, jignit, pe străzile diurne, nocturne ale orașului – spațiu proustian descompus de timp – și nu ajung să fiu și eu – cum spune Francois Mauriac în Destine – unul din acel cadavre pe care le poartă, vii apa curgătoare a vieții și să nu mă număr printre cie care încă n-au înțeles – Fapte 20,35 – că mai fericit este a da decât a lua.