Tobias Esch deține un titlu de doctor în medicină și este cercetător în domenii care conectează neuroștiințele și sănătatea umană, cu stagii îndelungate în Germania și Statele Unite ale Americii. Are o experiență în domeniu de peste 20 de ani și se numără printre puținii specialiști în medicină minte-corp recunoscuți pe plan mondial.
De ce facem ceea ce facem – din perspectivă neurobiologică
Din punct de vedere neurobilogic pot fi identificate trei grupuri principale și respectiv funcții ale sistemelor motivaționale și de recompensare, pe care le vom numi, pentru simplitate, pur și simplu de tip A, de tip B și de tip C.
Ceea ce ne motivează comportamentul poate fi condus pe de o parte de motivația tip A: voința. Motivația de tip A este în general împlinită ”scurt și tare”, ne ispitesc momentele efemere ale fericirii, momentele înalte, cărora le spunem ”vârfuri”.
Pentru toate cele trei tipuri de motivație se află în acțiune întodeauna un cocteil de mesageri care parțial se fortifică sau se favorizează reciproc. De exemplu, în tipul A (și B) avem de-a face , printre altele, cu peptide opioide, în acest caz cu endorfine. Printre altele, acestea sunt resposabile cu reglarea durerii și sunt produse central în hipofiză sau în hipotalamus, două zone ale creierului care aparțin sistemului limbic, cel responsabil de controlul motivațional în principiu.
Pe lângă endorfine, joacă însă și adrenalina un rol, atât pentru tipul A, cât și pentru tipul B de motivație. La urma urmei este vorba de pornire și activitate, de vigilență, astfel încâtnîn acest moment hormonul de stres – adrenalina – nu este cu adevărat surprinzător. Cu toate aceste mesagerul principal pentru voință, adică pentru tipul real de motivație de tip A, este un altul: dopamina. Dopamina permite mai întâi acțiune, apoi recompensă.. este una din acele molecule fenomenale care ne pot da sentimentul de bine. Sau, mai precis, ea ni-l promite, stimulând în același timp plasticitatea și răspunsul adaptativ al creierului nostru. Și în același timp comportamentul nostru. Dopamin este, de asemenea importantă în boli de dependență, mai puțin ca un factor de declanșare, dar efectele sale pot fi amplificate de multe medicamente. Mai exact, aproape toate drogurile duc într-un fel sau altul la o creștere a eliberării dopaminei în creier, în special în partea anterioară și în sistemul limbic.
Să examinăm mai îndeaptroape motivația de tip B, care promite recompensa într-un mod foarte diferit de tipul A, și anume prin evitarea amenințării unei nenorociri. Aici direcția este diferită: sismțim, suspectăm sau întâlnim o amenințare și dorim doar un lucru: să ne îndepărtăm. Pentru ca recompansa să poată veni, de exemplu sub formă de ușurare sau de sentiment de securitate, trebuie să facem față în prealabil fricii, stresului sau durerii.
Se poate să căpătăm o vedere de tip tunel sau să devenim agresivi. În orice caz, cortizolul și adrenalina domină, iar cea din urmă este mai puternică (sau mai decisivă) decât la voință. În ceea ce privește structurile cererale participante, cele două axe (simpatic și parasimpatic) sunt activate în plus față de sistemul limbic. În evitare este subliniată amigdala, o regiune a creirului în lobii temporali stâng și drept (”creierul temporal”), care este considerată parte din sistemul limbic. Amigdala este asociată în principal cu emoțiile. Mai exact, ea evaluează conținutul emoțional al unei situații și răspunde în special amenințărilor. Aici, să spunem așa, este centurl nostru neurobiologic al fricii.
Dacă vreți, voință și evitarea sunt doi poli sau două expreme ale axei motivaționale. Tipul A înseamnă nevoia de creștere, autonomie și libertate. Tipul B semnifică dimportivă asigurare, supraviețuirea și ”scăparea”. Și de la siguranță nu mai este departe pănă la solidaritate (coeziune), care conduce la tipul C.
Multă vreme s-a presupus că totul decurge între voință și evitare. De fapt, există un alt tip, care nu se află undeva la mijloc între cele două, ci reprezintă o categorie separată. Tipul C descrie refuzul, renunțarea – ceea ce nu vrem. Direcția nu este nici spre ceva, nici plecând de la ceva: în loc de asta, vrem să rămânem acolo unde suntem. Pur și simplu doar să fim, în loc să dorim sau să evităm.
Este vorba despre apartenență, solidaritate și, prin urmare, despre o formă de motivație de apropiere, dar fără aventură, poftă sau dorință. Nici atenția noastră nu se concentrează pe recompensă în viitor, ci se află în prezent. E bine, așa cum este acum. Astfel putem resimți relaxare, pacea interioară și liniștea, dar în același timp, simțim încredere, compasiune și recunoștință, altruismul și rezonanța cu ceilalți și sentimentul de a fi acceptat – de a fi ajuns exact acolo unde îți este locul. Pictural intrăm în port, aruncăm ancora: stresul, anxietatea și durerea se retrag în fundal, mult mai probabile sunt acum speranța, mulțumirea... și iubirea.
Așadar, tipul C este fundamental diferit de celelalte două, diferențele sunt vizibile și neurobiologic. De exemplu, în cazul refuzului nu veți mai vedea pre mulți dintre hormonii de stres cortizol și adrenalină (în proporție) în cocteilul-recompensă, iar mesagerul acțiunii și al aventurii, dopamina, va ocupa un loc în fundal. Neurotransmițătorul dominant este în acest caz unul care poate reduce stresul sau percepția acestuia și care sporește în schimb dorința de a căuta o apropiere de alții, motivul pentru care este denumit și ”hormonul dezmierdării”. Vorbim despre oxitocină. Deoarece ne însoțește de la naștere și pe tot parcursul vieții, o vom întâlni mai pe larg pe măsură ce descriem procesul de maturizare.
În legătură cu refuzul trebuie menționați și mesagerii serotonină și acetilcolină. Serotonina este un talent desăvârșit: acționează pe sistemul cardiovascular și gastro-intestinal , influențeză coagularea sângelui și astfel vindecarea rănilor este, de asemenea, implicată, prin intermediul sistemului nervos central, în perceperea stimulilor dureroși, reglarea temperaturii, comportamentul sexual, apetit și dispoziție generală. Chiar și în ritmul somn-veghe are un rol. Deoarece serotonina oferă atât de multe puncte de plecare diferite care pot fi deasemenea influențate din eterior, aceaastă pluralitate este, desigur, utilizată în medicină. Adesea primește eticheta de ”hormonul fericirii”, care este în cel mai bun caz doar indirect corect, fiind mai degrabă un ”hormon al relaxării”. Ne ”coboară”, ne calmează, exact atunci când suntem agitați, tensionați sau nemulțumiți.
Aparent nu chiar atât de variat, cu toate acestea unul dintre cei mai importanți neurotransmițători, este acetilcolina. Acetilcolina este implicată în multe procese cognitive și este asociată în special cu concentrarea și învățarea. În plus este crucială în transmiterea informațiilor între celulele nervoase și fibrele musculare. De asemenea, facilitează comunicare între simpatic și parasimpatic, ”impresionează” nervul vag și sistemul nervos parasimpatic, acționând atât în regiunile creierului în care avem influență directă, cât și în sistemul nervos autonom, care (în principiu) ne sfidează voința și conștientizarea, oferind mobilitate interioară și exterioară.
Dar acetilcolina prezintă însemnătate și datorită faptului că modul său neurobilogic de acțiune poate să arate ceva mai fascinant. Într-un fel, ea utilizează exact mecanismul care stă la baza codului autovindecării. Pentru a identifica doar o singură ramură a cercetării neurobilogice: acetilcolina stimulează eliberarea monoxidului de azot (NO), care la rândul său acționează ca un antiinflamator sau scade tensiunea rterială prin dilatarea vaselor de sânge. Monoxidul de azot, respectiv neuronii pe care acesta îi activează, inhibă stresul la nivel molecular.
Pentru a da un al doilea exemplu: în cazul în care motivația de tip C este în curs de desfășurare, atunci, după cum se speculează în prezent, sistemul nostru de recompensare poate să elibereze opiaceea și canabinoide endogene. Pe scurt, acestea sunt rudele produse în propriul organism ale renumitelor droguri, dar fără efecte secundare ale acestora, deoarece sunt înglobate în sistemul larg de reglaj al corpului nostru și sunt produse și respectiv ”comercializate” în mod obișnuit într-o măsură sănătoasă. Ca parte integrantă a sistemului de motivare și recompensare, ele au și funcții suplimentare, cum ar fi reducerea stresului la nivel fiziologic și reglarea sistemului imunitar.
Oxitocina este unul din cei mai importanți hormoni de legătură (coeziune) și joacă un rol important chiar la naștere, datorită efectelor sale anxiolitice și de reducere a stresului. Ceea ce i-a adus și numele, care în traducere înseamnă ”naștere ușoară” sau ”rapidă”. Oxitocina oferă încrederea necesară atunci când are loc trecerea de la dependența fizică toatală din uter la o relație psihosocială între mamă și copil, chiar o încredere primordială, contribuind la crearea unei puternice relații emoționale după naștere, care ne facilitează sau chiar ne face posibilă supraviețuirea. Se potrivește de minune faptul că acest hormon eliberat sau reglat prin intermediul căii hipotalamo-hipofizare nu numai că are efectele emoționale menționate mai sus, dar este și acea ”substanță” care promovează contracțiile uterine în timpul nașterii. În plus, oxitocina determină golirea glandelor mamare în timpul alăptării prin stimularea așa-numitelor celule mioepiteliale.
La fel de important – în primele săptămâni de viață, dar și după aceea – este un hormon peptidic: prolactina. Nu numai că asigură creșterea glandei mamare în timpul sarcinii, ci stimulează și sistemul imunitar și reduce anxietatea.
Prolactina are însă o altă proprietate care o face atât de interesantă și importantă pentru neurobiologie. Îmbunătățește mielinizarea neuronilor, susținând astfel învelirea tracturilor nervoase activate cu mielină (stratul izolator). În acest mod, polactina mărește conductivitatea neuronilor implicați prin izolarea mai eficientă a căilor folosite față de mediul lor. În felul acesta unt stablizate anumite modele de excitație în sistemul nostru nervos central. Prin acest mecanism prolactina asigură în mod eficient neuroplasticitatea creierului. Tot astfel ne ajută să memorăm percepții complexe.
La începutul vieții, oxitocina și prolactina susțin și satisfac cele două nevoi fundamentale de proximitate și securitate, pe de o parte, iar pe de altă parte, ceva nou, nevoiel de progres și dezvoltare. Ambele, atât sistemul de atașament, cât și cel legat de securitate, sunt înnăcute și ne rămân călăuze fidele pentru toată viața. Sunt sisteme între care noi ne stabilizăm. Le căutîm pe amândouă, precum și amestecul potrivit de liberatate și securitate.
Aspectele maturizării
Modelul maturăzării susținut de rezultatele studiului de stres al casei de asigurări pentru tehnicieni din 2016, care arată că fiecare generație își are propriul stres (principal): dacă la grupa de vârstă între 18-29 de ani profesia și studiul dețin majoritatea covârșitoare, în cazul celor cu vârsta cuprinsă între 30 și 39 de ani sunt în principal propriile cerințe, în special standardele înalte în ceea ce privește educația copiilor. Cei cu vârsta cuprinsă între 40 și 49 de ani identifică conflictele private ca sursă principală de stres, în temp ce la persoanele de 50-59 de ani sunt cel mai adesea menționate bolile grave ale celor apropiați, iar la persoanele de 60-69 lei se află pe primul plan îngrijirea rudelor și aparținătorilor. O valoare de vârf notabilă este înregistrată de ce ide peste 70 de ani, deoarece aproape 40% dintre aceștia nu au niciun stres – cel puțin nu unul pe care l-ar percepe ca fiind deranjant.
Deschide-ți mintea – și fii atent la corp!
Nu există nicio îndoială că datorăm enorm medicinei convenționale moerne, în forma standard în care dispunem azi. În cazul de boli acute cum ar fi pneumonia, atacurile de inimă, fracturile și multe altele este fără îndoială bună, sau cel puțin nu cunoaștem nimic altceva care ne-ar putea ajuta mai mult în astfel de cazuri.
În afecțiunile cronice, cum ar fi diferite forme de depresie, tulburări de anxietate, diverse sindroame dureroase, inflamații, reumatism, boli de piele, de metabolism și afecțiuni gastrointestinale, multe alte tipuri de boli cardiovasculare, tulburări respiratorii și de somn sau alte sindroame asociate stresului, medicina complementară (de exemplu tibetană sau chineză) se dovedește a fi la fel de reușită ca și cea tradițională. Cu o diferență demnă de remarcat: de regulă există în mod semnificativ mai puține efecte secindare, printre altele pentru că nu se utilizează niciun fel de ”medicamente” (în sensul uzual la noi). Și nu numai din acest motiv vorbim adesea și de o medicină mai ieftină.
Nicio medicină nu este infailibilă și noi toți ar trebui sp împărtășim dorința de a învăța de la și împreună cu ceilalți și de a dezvolta medicina în ansamblu. Așa cum puterile noastre de autovindecare ajung la limită, nici medicina stabilită nu dispune de posibilități infinite. În loc să ne legăm de limitele și punctele slabe ale uneia sau alteia dintre abordări, ar trebui să combinăm punctele forte ale celor două.
Referitor la ”spate”. Aproximativ 70% dintre adulți suferă de dureri de spate cel puțin o dată pe an. Nu numai asta face ca astfel de neplăceri să fie simbol al bolilor moderne ale civilizației, ci și faptul că, spre deosebire de obezitate, diabet sau artroză, nu există aproape niciun fel de documente care să ateste existența lor înainte de secolul al XX-lea.
Dacă în trecut medicii recomandau, la fel ca în cazurile menționate de artroză, odihna și menajarea, pentru a despovăra interacțiunea complexă dintre oasele vertebrale, discurile intervertebrale, aparatele ligamentoase și mușchi, punctul de vedere s-a schimbat astăzi cu 180 de grade: odihna la pat înrăutățește situația. În loc de asta pacienții ar trebui să facă sport și să fie activi fizic cât mai repede cu putință, iar în cazuri de urgență să apeleze chiar la analgezice pentru asta. Chiar în cazul herniilor de disc se recomandă între timp ca doar în cazuri excepționale să se recurgă la intervenții chirurgicale, deoarece în majoritatea cazurilor durerea dispare în șase săptămâni. Ba mai mault, herniile de disc par a fi relativ ”normale” într-o oarecare măsură – simpla existență a unei hernii nu este încă patologică.
Durerea de spate în special, dar și durerea în general reprezintă un teren foarte complex. Medicina și cercetarea lucrează în acest domeniu de mult timp și încă mai au de lucru mult timp de aici înainte. Deși există de mult timp analgezice eficiente, care pot oferi ameliorare în cazuri acute, în cazul durerilor cronice efectele adverse transformă adesea succesul pe termen scurt într-o afacere proastă. O atitudine îmbunătățită față de durere, care în îngrijirea medicală poate cuprinde în plus faț ăde sport și fizioterapie o psihoterapie sau un tratament al atenției, reprezintă, în conformitate cu starea actuală a cunoașterii metode care pot fi aplicate cu succes. Aceasta ar însemna, potrivit estimărilor, scutirea sistemului de asistență medicală de costuri în valoare de zeci de miliarde de dolari anual.
Durerea – ca și stresul – nu este ceva în sine exclusiv negativ, care, prin urmare, trebuie demonizat. Și o mâncare picantă declanșează semnale dureroase în creierul nostru, dar mulți oameni din întreaga lume le consideră pozitive. Și știința actuală arată că, de asemenea, corpul nostru chiar se bucură când îi oferim ocazional câte un aliment picant, care se comportă ca anitibioticele naturale sau conduce la o corectare în sistemul cardiovascular și scăderea presiunii în vasele de sânge.
Percepția durerii este foarte dependentă de sistemul de socializare, astfel că poartă în sine și factori de familie și culturali, până la idei religioase. De aceea, atitudinea noastră față de durere și acceptarea ajutorului sunt puternic marcate și educate de influențele externe. Durerea poate fi o conotație negativă, ceea ce de obicei și este, dar uneori ea are și efecte secundare pozitive – cum ar fi afețiunea cuiva, scutirea de muncă, sau un bilet de trimitere, accesul la sistemul de îngrijire medicală. Toate acestea sunt cazuri individuale imaginabile aspecte ”dorite”, dar durerea în sine rămâne cel puțin
Tendința de sănătate inerentă corpului nostru ar putea fi interpretată și ca o necesitate, chiar ca un dor de autovindecare. Suntem pregătiți în acest sens – programați pentru ”a fi sănătoși” și pentru vindecare: este una din ”predispozițiile” noastre.
Fiecare moment perceput sau trăit cu atenție ne face bine. Aici și acum, dar și pentru viitor. Este vorba de direcție și respectiv despre intenție. Cu relaxare activă și meditație, cu exerciții fizice regulate și o alimentație sănătoasă se poate realiza foarte mult. chiar și o respirație adâncă din abdomen sau un mini-exercițiu de atenție reprezintă o contribuție intercalată mică și semnificativă. La orice veți recurge și integra în viață, faceți-o ct mai conștient. Fă-o simplu, dar profund!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu