Creație și comunitate socială
Secolele al XIX-lea și al XX-lea reprezintă epoca unei intensificări fără precedent a spiritului de comunitate socială și a unei intinseficări fără precedent a individualismului. Comunitatea socială și individualismul sânt în cel mai înalt grad compatibile. Concepția ultra-”socială” despre lume a marxismului este, în realitate, o concepție atomistă. Marxismul susține comunitatea socială a unor atomi vrăjmași dezbinați, dezintegrați. În conștiința marxistă nu există nimic organic, nici o recunoaștere a ceea ce este suprapersonal (în el nu există nici recunoaștere a realității a ceea ce este personal). Comunitatea socială marxistă apare după ce păcatul dezbinării individualiste s-a săvârșit. Un atare sociologism nu este posibil pentru cei care sânt interior uniți. Marxismul vorbește despre felul în care să se unească în societate din necesitate existențială acei atomi care sânt străini unii de ceilalți și se urăsc reciprc. Întrăinrea și dezbinarea individualistă se află la temelia oricărei ”politici”, oricărei ”comunități sociale” a epocii noastre. Sântem prea sociali pentru că sântem prea izolați și înstrăinați unii de ceilalți. O astfel de izolare și înstrăinare crează necesitatea unei socializări extreme, unui sociologism extrem al conștiinței. Sociologismul nu este decât expresia robiei noastre, adaptării noastre la necesitatea naturală. În dominația ”socialului” asupra conștiinței contemporane există ceva strivitor, ca un coșmar. Acest ”social” exterior ascunde și stinge toate realiățile adevărate, ultime. Toate valorile ultime, adevărate sânt înlocuite prin valori false și exterioare ale ”socialului”. Omul însingurat în ceea ce este exclusiv omenesc și în realități exclusiv omenești, nu poate cunoaște tainele comuniunii. Omul conștiinței pozitiv-sociologice nu se cunoaște pe sine și pe ai săi, nu cunoaște lumea și legăturile sale cu lumea. Întreaga ”politică, practica socială a lumii noastre nu este decloc conștientă de natura sa, ea are iluzia că este creație liberă sau năzuință către creație liberă. Dar natura ”politicii”, practici sociale a acestei lumi este cel mai puțin creatoare și liberă, ea provine din necesitatea rea și reprezintă o supunere față de consecințele răului. Minciuna fundamentală a oricărei ”politici” cnstă în faptul că ea se dă drept creație a unei noi forme de comunitate, în timp ce ea nu este decât expresia vechii dezbinări, a necosmicității lumii, adaptare la necesitatea rea. ”Politica” este, în esență, întodeauna întoarsă înapoi, ea întodeauna este o reacție de adaptare. Și orice politică a astei lumi, reacționară și revoluționară, liberă și radicală este supunere, iar nu creație. ”Politica” nu este reală în sensul ultim, metafizic al acestui cuvânt și nu este radicală, nu atinge rădăcinile existenței. ”Politica” rămâne la suprafață și produce o existență iluzorie. ”Politica” este inclusă în cultura generală, dar ea nu este o cale cître o nouă lume, către o nouă viață. ”Politica” intră și ea în criză universală, la fel ca întreaga cultură.
*
Toate elementele fundamentale ale comunității sociale sânt, în pofida evoluției pe care au suferit-o în timp, vechi. Orice stat, orice drept, orice economie sânt vechi în eență, aparțin împărăției legii, se supun necesității, se află însă, din punct de vedere religios, în Vechiul Testament și paganism. Comunitatea economic-satal-legislativă, conservatoare, liberală și revoluționară, feudală, burgheză sau socialistă este întodeauna o comunitate dictată de necesitate, nu de libertate, este întodeauna adaptare, nu creație, este întodeauna o comunitate veche. Orice ordine de drept reprezintă neîncrederea legiferată a omului față de om, veșnica temere, veșnica așteptare a loviturii de după colț. Exitența statal-legislativă este o existență a învrăjbiților. Orice economie este o grijă rea, o trudă în sudoarea frunții, un blestem biblic. Ca și orice altă muncă, activitatea cu caracter economic nu este creație și presupune supunere față de consecințele păcatului. Noul Testament nu cunoaște nici stat, nici drept, nici economie. Creștinismul neotestamentar justifică statul, dreptul, economia nu ca revelații ale unei noi comuniuni în Spirit, ci ca supunere față de consecințele păcatului, adică justifică vechea comunitate socială în mod veterotestamentar, prin aceea că legea este încă necesară și ea trebuie în continuare să demaște păcatul. Simțul evanghelic al vieții nu este economic și nici statal, în el nu există îngreunare în păcat – în el se află ușurare în ispășire. Comuniunea în Spiritul lui Hristos nu cunoaște griji și preocupări economic-statale. Revelația vieții în spiritul lui Hristos trece prin fapta eroică și jertfă. Calea noii vieți a umanității către comuniunea în Spirit nu trece decât prin actul eroic colectiv, sobornicesc, sacrificial, prin repudierea acelei siguranțe și rânduieli care sânt transmise de vechea comunitate socială a astei lumi. Statul nu este revelația comuniunii, ci doar expresia dezbinării, a neocosmicității lumii. În stat nu există creație a unei existențe noi, ci doar supunere față de lege a celor cufundați în păcat, striviți de păcat. Dar statul nu este doar o lege dreaptă, care demască păcatul, el se transformă cu ușurință în păcat, ca toate elementele acestei lumi. De aceea natura statului este dublă. Pe de o parte statul demască în chip drept păcatul prin lege și conducătorul nu poartă în van spada. Pe de altă parte statul se contaminează el însuși de păcat și comite răul. Principiul puterii în această lume este sursa uneia dintre ispitele respinse de Hristos în pustie. Statul uită mereu proveniența sa negativă și natura sa negativă, el pretinde să fie împărăția pozitivă a astei lumi, cetatea terestră. Această ispită a imperialismului pândește orice stat. Statul în esența lui necreator, pretinde să fie împărăția absolută și devine dușmanul oricărei mișcări creatoare, devine lege care demască nu păcatul, ci creația. Iar orice demascare dușmănoasă a creației devine păcat. Supunerea față de consecințele păcatului se transformă în dușmănie față de orice mișcare creatoare. Supunerea se transformă în robie. Se uită prea adesea că creștinii nu au cetatea lor, ei năzuiesc după Cetatea ce va să vină. Pământul n-a văzut încă Cetatea creștină. Edificarea noii Cetăți nu se poate realiza pornind de la elementele vechi ale comunității sociale – stat, drept, economie – elemente care rămân în epoca universală precreatoare. În esență, unghiul de vedere al creștinismului vechi, ortodox și catolic, exclude posibilitatea luptei cu răul în lume, luptei cu neadevărul și nedreptatea în ordinea lumii, căci această viziune a lumii admite doar păcatul și consecințele lui fatale, dar nu admite un rău contrapus omului, nedreptatea în instituțiile terestre ale oamenilor, în ordinea vieții. Creștinismul acceptă viața așa cum este ea, justifică ordinea vieții ca inevitabilă și drepata consecință a păcatului. El făcea imposbilă sfânta indignare împotriva neadevărului josnic. Asemănătoare este și perspectiva teosofică asupra vieții, cu învățătura ei despre Karma. Pentru a te război cu răul și neadevărul, pentru a revoluționa viața, a crea o viață nouă, trebuie admisă existența unui izvor de sine stătător al răului și înrobirii în lume. Dar se naște oare creația noii Cetăți prin revoluții?
*
Toate revoluțiile, fie ele politice sau sociale, sânt îndreptate către distrugerea mecanică, exterioară a legii și ispășirii, a statului și a bisericii. În aceste revoluții nu există o autentică revoluție a spiritului – ele nu sânt creatoare, ci reacționare, sânt întoarse spre trecut, nu spre viitor. Revoluțiile sânt hipnotizate de o ură pasională față de vechea viață, natura lor este psihologic reacționară. Psihologia fatală a revoluției, psihologie reacționară, este incapabilă de zbor creator. Revoluțiile se îngreunează de răzbunare acumulată, de atașament negativ față de trecutul detestat, de domnia simțirilor mecanice. Există psihologia revoluționară a isteriei nesătoase. Oamenii înzestrați cu spirit creator nu sânt deloc revoluționari în sensul social-mecanic al termenului. Revoluțiile lor sânt altele, nemăsurat mai radicale, profunde, organizate. Revoluționarii vor să scape exterior-mecanic de păcat și de rău și în felul acesta întăresc nu o dată păcatul și răul. Ei nu vor să depășeacă păcatul și răul în mod interior-organic, pentru a trece la creație. Legea în stat și ispășirea nu pot fi dărâmate, ele trebuie ispășite mistic. Legea nu poate fi exterior anulată pentru lumea care zace în păcat, așa cum nu poate fi anulată știința de exemplu, sau alte valori culturale precreatoare. Dar legea trebuie interior trăită și depășită. Legea este anulată de creație trecând prin ispășire. Dar trecând prin ispășire creația depășește răul lumii eliminându-l organic, nu mecanic. Veșnica succesiune în istorie a reacțiilor și revoluțiilor, a prezervărilor și distrugerilor este o veșnică minciună, o iluzie, o irealitate. În atmosfera bolnăvicioasă a reacțiilor și revoluțiilor politice se creează o existență iluzorie, se dezvoltă pasiuni iluzorii și interese iluzorii. În această ”politică” iluzorie care este dată drept cea mai autentică viață, nu există realitate autentică sub aspect metafizic, lipsește existențialitatea. Reacțiile și revoluțiile sânt un coșmar păcătos. Creația edifică un nou om și un nou cosmos, o nouă comuniune a omului cu omul și a omului cu cosmosul. Dar creația nu distruge nimic în mod mecanic, exterior, iluzoriu. Depășind elementele veterotestamentare în viața socială, epoca universală creatoare trebuie eliberată de ”politica” iluzorie, de reacțiile și revoluțiile iluzorii. Dar calea creatoare nu admite expulzarea mecanică a poverii comunității sociale aflate sub lege, ci doar trăirea și depășirea ei interioară.
*
Doi poli – statalitatea extremă (imperialism) și anarhismul – sânt în egală măsură potrivnici conștiinței creștine, ca două expresii opuse stării necosmice, hotice a lumii, ale dezagregării și dezbinării universale. Statalitatea absolută și anarhismul absolut sânt două laturi ale aceleiași situații defectuoase a lumii. Ideologia statală și ideologia anarhistă sânt ideologii fals religioase, necreștine. Anarhismul este la fel de mecanicist ca și statalitatea. Revolta anarhică poate fi relativ dreaptă față de neadevărul statal care a depășit orice limite, dar în mod absolut ea este întodeauna nedreaptă în fața adevărului suprem, divin, cosmic. Statalitatea, cu dialectica ei internă, trebuie să primească loviturile anarhismului, căci ele se află pe același plan și se generează reciproc. Statalitatea și anarhismul sânt în egală măsură străine de spiritul creator, în ele nu se edifică o nouă comuniune. Nu în zadar ridică puterea spada împotriva haosului lumii în curs de dezintegrare. Și nu în zadar se răscoală libertatea nestăvilită împotriva spadei puterii, care nu face decât să amplifice haosul și dezintegrarea lumii.
La fel de adverși conștiinței creștine sânt și alți doi poli – comunitatea burghez-capitalistă și comunitatea socialistă. Terenul socialist și terenul burghez-capitalist sunt unul și același teren. Socialismul îi este propriu nu atât disprețul față de burghezie, cât invidia față de ea. Socialismul nu face decât să încheie organizarea burgheză a lumii. În socialism nu există creație a unei noi comuniuni, nu există relație nouă, transfigurată a omului cu natura și a omului cu omul, ci aceeași veche relație burgheză. Socialismul este la fel de veterotestamentar, la fel de supus legii, le fel de îngreunat de păcatul neispășit ca și toate vechile societăți. Unele cuvinte ale socialismului marxist coincid cu primele cuvinte ale vechii cărți a Facerii. Socialismul se află în întregime în epoca universală precreatoare și este, de aceea, întors înapoi, nu înainte. Întocmai ca și anarhismul. Socialismul este expresia robiei omului față de necesitatea naturală și nu a dominării naturii de către om. Socialismul este adevărul ultim și dreptatea ultimă a lumii burgheze. Elementele veterotestamentare ale organizării sociale, care nu cunosc creația, trebuie să ajungă la o formă de îmburghezire socialistă. Adevărul relativ al socialismului este indubitabil. Dar indubitabil este și neadevărul absolut al socialismului. Socialismului îi este la fel de străin spiritul de sacrificiu ca și organizării social burghez-capitaliste. Iar calea către orice creație trece prin sacrificiu. Răfuielile socialismului cu societatea burgheză în curs de descompunere, ca și răfuielile anarhismului cu stataltatea în curs de descopunere sânt răfuieli vechi, socoteli intestine, între oameni care viețuiesc în aceeași lume, se dușmănesc pe același plan, fără ieșire creatoare în altă lume. Socialismul este burghez pentru că aparține în întregime împărăției supranaturale a libertății. Pecetea spiritului burghez îngreunat apasă asupra tuturor ideologiilor sociale și de aceea toate ideologiile sânt necreștine.
*
Conștiința și viziunea cretină a lumii cer o atitudine ascetică față de bunurile astei lumi, cer repudierea valorilor burgheze. Atitudinea creștină față de comunitatea socială este sacrificială, ea repudiază împărăția astei lumi. În timp ce orice stat, orice legislație, orice economie înseamnă buna orânduire a astei lumi și presupune recunoașterea valorilor burgheze în lume. Prin natura sa, statul nu este ascetic și nici sacrificial, în el se cristalizează întodeauna o cramponare de bunurile lumii, o protejare a bunăstării. Creștinismul a fost întodeauna incapabil să întemeieze un ideal oarecare de statalitate, legalitate și economie. Creștinismul cerea supunere nu față de propria sa comunitate socială, ci față de o comunitate socială străină, păgână, burgheză, chiar în mod direct rea. În creștinism exista un adevărat patos al supunerii față de neadevărul social ca pedeapsă dreaptă pentru păcatul oamenilor, exista aproape o nedorință ca adevărul divin să se realizeze în societatea umană și, în orice caz, o profundă neîncredere în posibilitatea acestei realizări. Acesta este paradoxul crucial al atitudinii creștine față de societate și istorie. Astfel realiza creștinismul poruncile sale ascetice în raport cu societatea non-ascetică. Dar lumea creștină tăria în carnea și sângelă său, într-o societate non-ascetică, veterotestamentar-păgână, burgheză, îi aparținea prin toate aspirațiile sale pământești. Lumii creștine îi era încă necunoscut spiritul comunitar al jertfei și spiritul comunitar al iubirii. Ceea ce a fost realizat individual de către sfinți, nu a fost încă realizat social, colectiv, istoric. Depășirea prin sacrificiu a spiritului social burghez, a îngreunării burgheze și a fricii burgheze este deja o cale către creația unei noi vieți, încă inexistente, de către o comunitate umană, încă inexistentă. O revoluție mondială cu adevărat radicală în comunitatea socială se va produce abia atunci când lumea creștină se va maturiza, devenind capabilă de spirit de sacrificiu colectiv și de repudierea vechii comunități sociale a acetei lumi, care garantează și protejează bunurile lumești burgheze.
Colectivitatea creatoare este subterană, ea este, în raport cu împărăția terestră, o colectivitate a catacombelor. Statul, dreptul, economia sânt socotite printre valorile culturale ale umanității. Orientările sociale liberale în domeniul legislației vor să stabilească în politică valori la fel de diferențiate ca și în alte sfere ale culturii. Criza universală a culturii este în același timp și criza universală a valorilor diferențiate ale politicii, criza oricărei forme vechi de colectivitate. În comunitatea socială, ca și în filosofie, în artă, în sexualitate, în morală, peste tot se descoperă tendința de manifestare a ceea ce se află la limită, a ceea ce este final, ultim. Aspirația către Cetatea ce va să vină, orice formă ar căpăta ea, religioasă sau antireligioasă, trece dincolo de limitele culturii canonice, dincolo de limitele politicii diferențiate, este întodeauna o orientare către ultim și final. Căutarea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ înseamnă căutarea ieșirii din orice adaptare la necesitatea naturală, înseamnă eliberare de apăsarea ”lumii”. Saltul în împărăția libertății, despre care voresc chiar și marxiștii, fără a avea nici un drept la asta, este o ruptură revoluționară cu orice formă veche de colectivitate a ”astei lumi”, cu orice ”politică”, cu orice statalitate, cu orice grijă pentru siguranța în lume. Trecerea revoluționară de la supunere religioasă la creație religioasă se produce prin criza universală a culturii mijlociu-canonice și a colectivității mijlociu-canonice. Este trecerea spre sfârșit.
*
Până acum, în epocile universale precreatoare, orice colectivitate însemna supunere, purtare a poverii ”lumii”, consecință a blestemului Cărții Facerii, iar nu creație. Întreaga comunitate veche era împărăția cezarului, iar nu Împărăția lui Dumnezeu. Și orice tribut plătit de om economiei, legislației și statului, ordinii naturale a acestei lumi, este un tribut plătit cezarului, iar nu lui Dumnezeu. Se poate ieși definitiv din vârtejul împărăției cezarului numai învingând definitiv lumea naturală, transfigurnd-o. Tocmai socialismul materialist neagă cel mai energic comuniunea în iubire, comuniunea în Spirit, el nu cunoaște decât comuniunea în necesitate, comuniunea în materie. Socialismul este dreptatea ultimă și adevărul ultim al oamenilor în efortul lor de a se uni și organiza în împărăția cezarului, potrivit legilor necesității naturale. Socialismul este supunerea ultimă în purtarea poverii lumii, distribuția dreaptă a acestei poveri. În socialism există întodeauna un adevăr negativ și un neadevăr pozitiv. Alături de elemente de dreptate, în socialism domnește o stihie din care se poate dezvolta comunitatea lui Antihrist. Căci comunitatea lui Antihrist va fi ultimul rezultat al organizării unei împărății lumești fără Dumnezeu, a furnicarului uman, ultima întrupare a spiritului burghez, ultima manifestare a căii aservite necesității. Numai o comunitate creatoare, o comunitate în spiritul iubirii și libertății este în stare să se opună comunității lui Antihrist. Orice comunitate supusă poverii ”lumii” înclină, la polii săi opuși, către comunitatea lui Antihrist: la polii imperialismului și socialismului, ai statului autocrat și republicii sociale.
*
În comunitatea îngreunată a lumii cezarului se amestecă și se succed două principii false: un ierarhism fals și un democratism fals. Ierarhismul fals evaluează nu omul interior, nu calitățile lui veritabile, ci omul exterior și situația lui burgheză în lume. Falsa ierarhie socială egalizează, în esență, individualitățile în raport cu valorile fictive ale pozițiilor burgheze, privează omul de calitățile lui profunde și organice, se contrapune autenticei ierahii metafizice a lumii. Este un ierarhism necreator, un ierarhism al inerției, al închistării, încătușării lumii. Falsul ierahism se află în opoziție cu falsul democratism – reversul său. În sensul metafizic al acestui cuvânt, democratismul respinge nu numai ierarhia falsă a pozițiilor sociale, ierarhia evaluaărilor inerte, ci și ierarhia autentică, metafizică a lumii, pe care se întemeiază tot ce este calitativ și individual. Pentru metafizica democratismului omul este determinat nu potrivit calităților lui interioare, întodeauna diferențiate, ci potrivit poziției sociale mecanic nivelate. Metafizica democratismului recunoaște ca valoare pozitivă ideea negativă și goală, pur mecanică a egalității și leagă de ea patosul dreptății. Dar egalitatea nu este, în ea însăși, o valoare. Egalitatea este un rău atunci când în numele ei sânt ucise calitățile și este respinsă măreția individualității. Consecventa metafizică a democratismului este profund potrivnică oricărei vocații și oricărei măreții. Este o metafizică aplatizată, care se teme de orice înălțime și înălțare. Metafizica democratismului se opune stihiei genialității și respinge rolul călăuzitor al celor mari. Pentru ea puterea în lume trebuie să aparțină mecanicii cantităților, nu măreț-individualului, ci mijlociu-generalului. Orice valoare este calitativă, individuală, a piscurilor. Și de aceea valoarea egalității în metafizica democratismului este dușmana oricărei valori. Democratismul este la fel de potrivnic cosmosului și ierarhiei lui organice ca și falsul ierarhism burghez. Individualitatea și toate calitățile ei valorice presupun nu un mecanism nivelator al lumii, ci un ierarhism organic al ei. Vocația și măreția în lume sunt posibile numai atunci când există în lume un ierarhism organic. Creștinismul recunoaște valoarea egală a tuturor sufletelor umane în fața lui Dumnezeu și nu numai echivalența lor, ci valoarea absolută a tuturor sufletelor. Potrivit sensului său mistic, creștinismul nu este deloc democratic, el este în mod autentic, lăuntric ierarhic și aristocratic. Recunoașterea omului interior în individualitatea sa irepetabilă și în sensul său calitativ irepetabil, în autenticitatea vocației sale și a locului său în lume presupune recunoașterea metafizică a oridinii interioare și aristocratice a lumii, a organismului ei ierarhic. În pofida aparenței ei revoluționare, metafizica democratismului este, în esență profund conservatoare, inertă, închistată, potrivnică amplificării calităților și valorilor, sperioasă și temătoare în atitudinea sa față de orice măreție. Numai autenticul aristocratism, aristocratismului omului interior și nu cel al poziției exterioare, burgheze, poate deveni un principiu dinamic, creator-revoluționar. Aristocrația este singura formă trebuitoare, dorită, normală, cosmică de dominație în lume, căci ea înseamnă domnia omului interior, domnia celor chemați și măreți. Este aristocrația slujirii sacrificiale. Falsul ierarhism și falsul democratism sânt două laturi ale aceleiași boli, asemenea abslutismului și anarhismului statal, capitalismului burghez și socialismului ș.a.m.d.
Aceeași antiteză există și în atitudinea față de libertate. Spre deosebire de egalitate, libertatea este o valoare pozitivă. Dar și libertatea poate fi negativ-vidă. Lozincile libertății formale, libertății de a voi ceea ce vei vrea sânt negative și vide. Este o libertate infantilă sau o libertate de rob. Ea nu are nimic organic, nu are conținut, nu are legătură cu țelurile universale. Libertatea formală de dragul libertății, fără țel și conținut, nu este decât reversul despotismului și robiei. Revoluțiile politice sânt prea adesea întemeiate pe această libertate infantilă și de rob și promotorii lor sunt adesea contaminați de psihologia care s-a dezvoltat în atmosfera despotismului. Libertatea matură, bogată în conținut, presupune creșterea și înălțarea omului interior, uniunea lui organică cu alți oameni și cosmosul. Libertatea matură, pozitivă are un conținut pozitiv și o teologie universală, ea este potrivnică arbitrarului. Și poate fi creatoare doar acea liberatate care descoperă locul omului în organismul cosmic. Libertatea exterioară, negativă, de rob, se uită întodeauna chiorâș, cu frică la libertate vecinului și este preocupată de delimitarea libertăților învrăjbite ale vecinilor. Libertatea pozitivă, matură, creatoare nu poate avea aceste veșnice temeri și nu se poate interesa de aceste delimitări, căci ea este legată de ordinea organică a cosmosului. În acest fel nu este negat sensul nici unui drept, căci organicul nu se poate realiza prin constrângere, nimeni nu poate fi obligat să iubească. Dreptul păzește libertatea în epoca dezbinării.
*
În această lume, într-o lume îngreunată de păcat, spiritul războinic este cel mai puțin burghez, cel mai apt să transfigureze limitele lumii. Evul mediu este epoca cea mai puțin burgheză și cea mai războinică. Până la victoria finală asupra răului, până la transfgurarea acestei lumi într-un nou pământ și un nou cer, spiritul războinic nu poate fi și nu trebuie să fie nimicit în inima omului. Este spiritul nemuritor al cavalerismului, împotrivindu-se veșnic victoriei finale a burghezei, spiritul sfintei indignări împotriva răului, care încalcă toate limitele. Ideea lumii burgheze veșnice este o ideea rea, urâtă, deloc divină. Eterna pace divină este inaccesibilă prin lumea burgheză. Pacea burgheză a lumii burgheze este necosmică, este infinitatea rea a vrajbei, închisă în norme și granițe din rațiuni interesate și prea umane. Spiritul de sacrificiu al războiului îl așază mai presus de siguranța lumii burgheze. Astăzi și caracterul capătă un caracter burghez, este determinat de bursă și schimbările mondiale. Acest caracter industrial-burghez al războiului trebuie, desigur, să ducă la pacea burgheză, la o pace rea, amăgitoare. Acest sfârșit burghez al oricărui spirit războinic este ceva aproape inevitabil din punct de vedere tehnic. Dar pacea burgheză nu poate fi eternă, căci ea acoperă o profundă dușmănie, nepacificatoare, necosmicitate. Pacea burgheză va duce din nou la o stare de război catastrofică, apocaliptică de această dată.
*
Cetatea Nouă nu se poate crea din elementele comunității vechi. Spre Cetatea Nouă nu duc nici căi conservatoare, nici căi evoluționiste, nici căi revoluționare. Statul, dreptul, economia nu pot fi transfigurate în valori creștine, în Teantropie, în Cetatea Domnului. Statul creștin și economia creștină nu pot fi întărite pe calea conservării, căci ele nu au existat niciodată, nu pot fi întărite pe calea evoluției sau revoluției, pentru că ele nu vor exista niciodată. Orice stat și orice economie sânt în esența lor necreștine și potrivnice Împărăției Domnului. Pentru ca Cetatea Domnului să se instaureze în lume trebuie să ardă orice colectivitate veche, orice stat, orice drept, orice economie. Noua comunitate se va realiza nu din elementele ”lumii”, ea se va realiza, în sens lumesc, din nimic, din alte izvoare, aflate în afara evoluției sociale universale, din Spirit, iar nu din lume. Noua comunitate nu este o mișcare pe suprafață, ci una pe verticală. Nu ne putem pune speranțele în nici un strat sau clasă socială, în nici o forță istorică, ci doar în personalități renăscute în Spirit. Greșeala radicală a tuturor căutărilor unei comunități religioase constă tocmai în această speranță de a realiza noua comunitate din cea veche. Întrega comunitate veche și întrega civilizație veche (ea și-a arătat deplin trăsăturile abia în noul secol sl XX-lea) trebuie să ardă, să se facă cenușă, pentru ca Noul Ierusalim să coboare din ceruri pe pământ. Calea către Noul Ierusalim este o cale a jertfei. Stă spus că el se va pogorî din ceruri. Asta înseamnă că el nu se făurește din elementele ”lumii”. Nu se poate nega sensul comunității universale și civilizației universale, dar acest sens nu constă în transmutarea lor evolutivă în Împărăția lui Dumnezeu, în Cetatea ce va să vină. Cetatea Nouă este Biserica ce se face, ce se face în Spirit, în afara evoluției lumii. Caracterizarea comunității religioase ca teocrație se află încă sub dominația conștiinței veterotestamentare. În însăși ideea teocrației există greutatea păcatului. Comunitatea teocratică este în ”lume”, nu în Spirit. Noua comunitate religioasă creatoare nu este nici teocrație, nici anarhism, nici statalitate, nici socialism; ea este inexprimabilă prin categoriile ”lumii”, intraductibilă în limba planului fizic al vieții. Împărăția lui Dumnezeu survine inobservabilă pentru ”lume” și omul pătrunde în ea doar pe măsura creșterii sale în Spirit. În măsura în care omul este încă în afara celor mai înalte înfăptuiri ale Spiritului, în măsura în care el aparține corporalității fizice a lumii, el trebuie să participe la evoluția comunității lumești, trebuie să plătească tribut cezarului. Și toate disputele raționaliste despre hiliasm[1], despre Împărăția milenară a lui Hristos trebuie date de-o parte. Va fi Împărăția milenară a lui Hristos pe pământ sau în cer, în această lume sau în cealaltă, în materie sau numai în spirit? Împărăția lui Dumnezeu se află în afara evoluției ”lumii”. Împărăția lui Dumnezeu se va naște nu din elementele ”lumii”. Dar asta nu înseamnă că Împărăția lui Hristos nu va fi pe pământ. Căci pământul este metafizic, nu doar fizic, pământul nostru aparține și altei lumi, el aparține veșniciei. La fel cum inefabilul nostru trup transfigurat aparține altei lumi, aparține veșnieciei. Iar comunitatea religioasă se va naște nu în trup fizic, ci în trup spiritual. Noul Ierusalim se va ivi catastrofic, iar nu evoluționist, din creația spiritului teantropic, nu din ”lume”, nu din comunitatea veche. Dar Nouă Ierusalim va fi pe pământ și se va manifesta în carne, în în carnea fizică, ci în carne transfigurată.
[1] Credință mistică într-o împărăție de o mie de ani a lui Hristos pe pământ, proprie unor secte (adventiști, martorii lui Iehova etc.).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu