Animal excessivum de Ion Vianu

Omul este caracterizat prin exces. În agresivitate, în comportamentul său sexual, în civilizația materială pe care o creează, în varietatea formelor simbolice, a stilurilor.

Forma vie ste infinit de variată; ”imaginația” ei este de necuprins. Omul însă transpune această variație în operele lui. aceste opere sunt cuprinse în imaginar, în formele simbolice (E. Cassirer), în infinita varietate a limbajului.

În timp ce Natura este excesivă, omul creează excesul.

Excesul se manifestă, mai întâi, în distrugere și în autodistrugere. Omul are dificultăți în a pune capăt luptelor în care a fost angajat. Este revelator faptul cum gestionează o luptă doi câini. În genere, după o scurtă încăierare, exemplarul mai slab încetează lupta, culcându-se pe spate. Se ”predă”. Evaluarea situației presupune încetarea unei lupte pierdute. Dimpotrivă, acolo unde câinele se oprește, omul va continua. Lupta este dusă până la limita epuizării. Este comportamentul tipic uman pe plan individual. La fel se petrec lucrurile în cazul războaielor: rareori războiul încetează atunci când este virtual pierdut. În cele mai multe cazuri, doar anihilarea duce la încetarea luptei.

Ceea ce s-a întâmplat în primul război mondial, când Germania a cerut pacea înainte de distrugerea completă a armatei sale și a invadării teritoriului național, este mai degrabă o excepție. Mult mai tipic este ceea ce a făcut al Treilea Reich în al doilea război mondial, când lupta a încetat numai  odată cu distrugerea totală a armatei și a țării. Mersul până la capăt, ”până la cel mai amarnic sfârșit”, extremismul jalonează istoria universală. Acest comportament se extinde la răscoale, războaie civile etc.

Provizii și previziune

Cine a supraviețuit? Acele populații care s-au dovedit capabile să prevadă. Încă o dată, a gândi în termeni de cauză și efect este neconcludent. Nu putem spune că o anumită sporire a inteligenței, condiționată de o mai mare capacitate a aparatelor neuronale, a selectat acele populații; sau că, dimpotrivă, supunerea la condiții dificile a dus la creșterea acestor capacități. Tot ce putem constata este că au supraviețuit cei care au știut să prevadă; iar această preștiință autentică s-a aplicat unor populații întregi, chiar dacă se poate presupune că anumiți indivizi ”geniali” au fost antemergători. În ce constă previziunea salvatoaare? În capacitatea de a face provozii, de a nu consuma toată recolta. Trebuie să fi fost foarte precoce obiceiul de a reține din ce se consuma o anumită provizie pentru însămânțări. De aici poate să fi venit și descoperirea că recoltele n usunt toate la fel de rodnice. Pentru a evita catastrofa neiertătoare a morții prin foame, trebuia inventată provizia. Pre-viziune înseamnă în primul rând pro-viziune.

În acelați timp, există în capacitatea de a prevedea ceva excesiv. Natura a lucrat întodeauna prin exces. Acolo unde simpla funcționare a vieții ar cere câteva unități, ființa vie prezintă milioane. Un ejaculat conține patruzeci de milioane de spermatozoizi, unul singur va fecunda ovulul. Două mii cinci sute de trântori însoțesc regina stupului în zborul nupțial, unul singur o va fecunda și va muri pe loc; pe ceilalți lucrătoarele îi vor lăsa să se stingă prin inaniție, după  existență inutilă. Risipa este o lege a naturii, numerele mari sunt modul de manifestare al legii sale.

Tendința către exces rămâne. Această tendință vine din principiul provizionării: nu este suficient să cultivi câtă nevoie ai pentru a consuma; nu e suficient nici să pui de o parte prevăzând doar o pierdere mică; nu supraviețuiesc cu adevărat decât cei care acumulează foarte mult.

Pentru a face provizii în chip eficace, trebuie săs adopți principiul că ”soarta” va fi mai crudă cu tine decât va fi în fapt. Trebuie să ai o conțtiență acută a nenorocirii; că apreciezi sistematic că dezastrul este mai aprobabil decât norocul. Anxietatea fiind condiția mintală a celui ce așteaptă să se producă ceva rău, adesea de natură necunoscută, se poate spune că previziunea este neîndoielnic legată de conștiința nenorocirii care poate să se abată asupra ta. Omul anxios face provizii; cel ”echilibrat”, refugiat într-o conștiință minimală a prevederii, nu va rezista; într-o bună zi va veni nenorocirea, mult mai vastă decât a prevăzut-o, și îl va nimici pe sine și pe ai săi. Excesul previziunii și angoasa cronică sunt garanțiile supraviețuirii; în timp ce autoliniștirea este, la urmă, fatală.

Dar singura cură eficace a angoasei este fantezia. Fantezia generează reprezentări angoasante, dar, mergând mai departe, le vine de hac.

Rezultă că omul neolitic, același care a creat agri-cultura, și, de aici pornind, cultura, se definește ca un ins ci o imaginație excesiutilitară, stimulată de teama necunoscutului, cu alte cuvinte de angoasă. Acest exces al reprezentării viitorului este garanția supraviețuirii lui. prudența, în sensul modern al cuvântului, este insuficientă; pe termen lung, cine este numai prudent nu supraviețuiește. Doar o viziune enormă, deformată a primejdiei este ”suficientă”. Paradoxul, aparent, este că previziunea a însemnat multă fantezie. Această angoasă utilă (îngăduind supraviețuirea grupurilor care o practică) nu poate să se mărginească la simpla practică a provizionării. Omul excesiv de precaut în ce privește simpla lui supraviețuire devine excesic în toate reprezentările lui. astfel vor apărea conștiința, dorința ,imaginația, dar și elementele obiective: instituțiile, ritualurile religioase.. toate se înscriu în aceeași schimă funcțională.

Gândireasimbolică (limbajul, religia, toate formele de artă) este un sistem complex de canalizare a angoasei, un fel de a modela și de a o îndrepta creativ. Rudimentel gândirii simbolice au permis civilizația. Dar numai puternica dezvoltare produsă de agricultură i-a dat toată măsura.

Anxietatea

Adevărata anxietate  este legată imanența necunoscutului, de dorința de a găsi o soluție. Tema nu cheamă o soluție. Anxietatea este concomitența fricii cu efortul  de a găsi soluția. La baza civilizației se găsește anxitatea, în acest sens al termenului.

Definiția curentă a anxietății este: o teamă a cărei obiect îl ignorăm. De fapt, nu ignorăm cauza temerii noastre, cu nu știm cum putem ieși din situația care generează teama. Anxietatea este faz a oglindirii omului în conștiința sa. Înainte să facă lumină, omul nu găsește în el decât întunericul. Anxietatea este acel întuneric care poate fi urmat de lumina soluției, tot așa cum poate preceda neantizarea.

Simptomele psihpatologice au o semnificație adaptativă, așa cred psihiatrii darwiniști. În ce privește anxietatea, ea pare legată de căutarea unor soluții, de atitudinea anticipativă. Anxietatea, ca toate manifestările psihice, devine patologie (simptotom) când este inadaptativă. Dar creația, creația individuală, ca și creația colectivă au drept corolar anxietatea. Așa cum un actor bune nu poate juca fără să aibă trac, individul responsabil, pus față în față cu sarcinile civilizației, este într-o obligație de anxietate. Cei incapabili și pasivi sunt senini. Și cei care urmează, cei care fac parte din trupă, nu din statele-majore, pot fi senini. Dar liderul, comandantul, inventatorul sunt anxioși. Anxioși și inventivi.

Conștiința constructivă și conștiința sacrală

Conștiința, pregătită în paleolitic prin apariția gândirii simbolice, a ajuns la dimensiunea ei deplină odată cu apariția agriculturii. Gândirea simbolică și, odată cu ea, religia existau în paleolitic, dar caracterul lor proliferant, ”baroc” aparține civilizației. Civilizația agricolă pastorală a dus la sporul demografic. A dus și la organizări mai largi ale societății: localități mai mari, drumuri. Viața a însemnat, din ce în ce mai mult, nu numai supraviețuire, ci și construire. Competiția dădea naștere la cpnstrucții, dar și la războaie între grupurile umane, triburi, clanuri. O dialectică construcție-dărâmare (război) s-a instalat. Agresivitatea și creativitatea s-au dezvoltat în paralel, au depins din ce în ce mai mult una de alta. Arta a devenit simbol al puterii, instrument de intimidare și reglare socială. A devenit funerară și memorială.

Nu este de conceput o imaginație complicată într-o lume săracă în obiecte. Dezvoltarea imaginarului răsună asupra lumii obiectelor, complexitatea sporește. Animalul excesiv a avut mai întâi o imaginație excesivă... aceasta a dat naștere unor elemnte materiale din ce în ce mai complicate constructiv.

Pe de o parte, imaginarul face construcția mai elaborată. Pe de alta, imaginarul se găsește confruntat cu teroarea. Aici se manifestă a doua funcție a conștiinței, credința religioasă; ea tinde să depășească pura anxietate în fața primejdiei și a morții. Terifiantul de vine numinos. Creând numinosul, conștiința se protejează de teroare. Acestei stări îi corespunde o hierofanie, adică desemnarea unui loc anume, unde divinitatea s-a manifestat. Cu timpul, în locul unde s-a produs hierofania se ridică un altar, un templu. În acest fel converg două funcții ale conștiinței, gestiunea construcției și gestiunea sacrului.

 

Către o schimbare a pardigmei?

Dezvoltarea științei și tehnlogiei au transformat într-un interval scurt societatea umană, relațiile dintre indivizi. Ele sunt pe punctul de a produce prefaceri adânci în mentalitatea omului, mutațiia care nu au mai avut loc din neolitic.

Chiar dacă omul tehnologic are angoase cu privire la supraviețuire, el dispune de un aparat tehnico-matematic destul de dezvoltat pentru a acționa întru rezolvarea problemelor. Chiar perspectivele sumbre privind epuizarea resurselor naturale sunt tratate într-o manieră tehnologică... aceeași care a dus la perspectiva epuizării resurselor: tot unor ingineri le revine misiunea de a preciza cum se va trece, în producția de energie, de la resursele fosile la cele regenerabile.

În perioada pe care o trăim, fenomenul cel mai interesant este următorul: conștiința începe să se rupă de sursa ei originară, inconștientul angoasa anticipativă, creatoare dispare. Fenomenul angoasei rămâne doar la nivel individual, dar ca un rest patologic. (Se verifică astfel aserțiunea lui Freud că simptomele psihopatologice sunt rezuduuri ale mentalității omului primitiv.) Dar aspectul creator al angoasei, cel care generează pe animal excessivum, este evacuat în favoarea unei soluționri prin mijloace ”reci” ale științei matematice.

Omul creator actual pare din ce în ce mai rupt de sursa inconștientă. Omul actual se etalează la suprafață. Este omul-etalaj, un om plat.

Pe măsură ce va conta mai mult soluția matematică, imaginația catastrofelor și îmblânzirea ”terorii de a fi” prin mijloace simbolice (religioase, artistice, literare) va fi redusă.

”Moartea omului” este de fapt ”Moartea lui Dumnezeu”. La rândul ei, ”Moartea lui Dumnezeu” este o situație în care omul se găsește, în fața angoaselor, fără capacitatea de a le preface în imaginar și în simbol. Se găsește într-o situație în care mijlocul lui specific de procedare, EXCESUL, nu va mai fi utilizat. Va fi înlocuit de funcționalitatea procedării matematico-tehnice. Limbajul precis al matematicilor diminuează dificultatea traducerii; prin urmare, omul se va dispensa, cel puțin în parte, de stufoasa complexitate a formelor simbolice. Acesta va fi omul plat, ale ăcrui trăsături de întrevăd de pe acum.

Pe de o parte, universul formelor sărăcește, tinde tot mai mult către o epurare a stilului, în sensu lfuncționalității. Să comparăm gările secolului XIX-lea, adevărate temple pompoase ale modernității, cu aeroporturile decolului XXI și luxul lor searbăd, lipsit de ornamentație, i vom vedea cum omul plat a înlocuit deja animalul excesiv!

Pe de altă parte, arta, în loc să creeze forme noi, este mai degrabă ispitită să revină, prin pastișă, la cel vechi sau, și mai semnificativ, să reflecte doliul conștiinței contemporane. Cine vizitează o expoziție de artă contemporană este izbit de afirmarea ostentativă a golirii de substanță a expresiei plastice.

Dar sursa inconștientă este cea care leagă mai mult pe om de animalitatea lui. Omul este un animal excesiv prin aceea că poate recurge la imaginar și la formele simbolice. Nu este sigur că omul plat, debarasat de Sacru, va reuși să se adapteze deplin la ruptura dintre conștient și inconștient pe care formele simbolice o propun. Relația dintre conștiință și inconștient, făurită în cursul mileniilor, va continua să existe, tot așa cum ți angoasa, apărută ca groază în fața naturii implacabile, a supraviețuit condiției mizerabile a omului necivilizat.

Ruptura riscă să se ”răzbune”. Psihoza este catastrofa psihică a inconștientului, căruia i s-a refuzat putința de exprimare, se revoltă. Cele mai mari accidente psihotice, la nivel individual și colectiv, se pot produce de acum încolo. Aceasta duce la dispariția omului, cum îl cunoaștem. Alternativa, ”vindecarea” stă în aceea că omul ar putea deveni capabil să manevreze imaginarul și simbolicul, în noi condiții și cu noi mijloace. Nimeni nu poate granta însă că procesul care a dus la omul plat este reversibil, și nici nu poate indica drumul prin care se poate ajunge la reversibilitate. Așa că, deocamdată omul plat este instabil, între raționalitate și psihoză.