Vârsta științei triumfătoare
Nu toate științele excte sunt la fel de atașate determinismului. Microfizica, prin principul incertiturdinii enunțate de W. Heisenberg, lasă ușa deschisă unor evenimente improbabile. Dar a transpune legile cuantice în domeniul psihicului uman ar fi o dovadă de ușurătate. Neuropsihologia nu pare să lase vreo șansă deciziei libere. Orice percepție, orice comportament sunt determinate de circuitele neuronale. Experiențele moderene dovedesc că luarea de conștiință este posterioară acțiunii: înregistrăriele din encefalograme dovedesc că ne retragem mâna înainte să percepem conștient arsura: conștiința, prin urmare, nu este decât un interpret al contactului cu realitatea, și nu, cum se credea, o modalitate de a reacționa, de a lua titudine față de ce ni se înmplă. Noțiunea de liber-arbitru devine, optica fiziologiei creierului, de nesusținut. Asta nu înseamnă, ne avertizează Gazzaniga, că suntem lipsiți de răspundere. Dacă ar exista un singur om, atunci datoria și răspunderea nu ar fi nici posibile (față de cine am fi răspunzători?), nici utilă datoria, răspunderea rezultă din faptul că omul este permanent în contact cu alți indivizi. Ca atare, sentimentul răspunderii este o ”prioritate emergentă” a creierului, termen pe care se înțelege în fizică și în biologie o calitate care apare pe o treaptă superioară de integrare, în speță integrarea socială.
Psihanaliză și libertate
Psihanalizei nu-i poate fi străină libertatea de a alege.
(a) Cura de psihanalitică implică o relație de dependență cu terapeutul, care, la capătul unui lung proces, trebuie să fie lichidat. Este o istorie de pierdere și recuperarea a libertății. Este de presupus că pacientul devine, după cură, mai liber, nu numai în raport cu psihanalistul, ci, liberat de inhibițiile nevrotice, este mia apt să decidă.
(b) Datorită competiției intime dintre principiul plăcerii și principiul realității, omul este chemat în fiecare moment să aleagă. Este omul liber când ascultă de plăcere sau când ținea seama de realitate?
Julia Kristieva a analizat într-un eseu texte freudiene ”canonice” (în special Disconfort în civilizație) care pun în evidență competiția dintre principiul plăcerii și principiul realității. Plăcerea încearcă să scape de sub control. Sub constanta presiune a realității, apar culpabilitatea și depresiunea, generate de Supraeu. Dar, înțeles mai larg, principiul realității face viața umană posibilă, așa încât, în cele din urmă, omul regăsește, pe un plan mai complex, mijloacele de a se bucura și de a recupera, pe un alt plan, plăcerea. Dacă omul este liber să trăiască plăcerea (și să se revolte), el se termină și în funcție de realitate, care permite continuarea vieții și bucuria. Acest dublu proces implică o sfâșiere, propriu-zis tragică, de fiecare clipă între supunerea la plăcere și supunerea la realitate; dezvoltarea individului trece prin acest proces. Pe lângă aceasta, realația dintre psihanalist și cel psihanalizat îl pune pe cel din urmă într-o constantă nevoie de a alege, această alegere fiind însăși esența procesului transferențial. Alegând între principiul plăcerii și cel al realității, omul își exercită liberul-arbitru, iată ce paare să sugereze contribuția lui Kristeva.
(c) Sublimarea (alt concept freudian) este ”capacitatea de a schimba un scop sexuala originar contra unui alt scop, care nu mai este sexual, dar care îi este psihic înrudit. Aici intră preocupările artistice și intelectuale. Aceste activități presupun un grad înalt de energie libidinală întoarsă de la scopul primar. Freud nu a dezvoltat , cum remarcă autorii Vocabulaire de la psychalalyse, teoria sublimării. Ce poate determina o pulsiune să se întoarcă de la scopul ei primitiv? Să capete acest aspect de gratuitate? Dacă ne referim la actele de putere, le considerăm provenite din exercițiul principiului realității sau ca travestiri ale supraeului. Această poziționare devine neconvingătoare în fața unui tablou impresionist sau a unui poem de Mallarme. Termenul ”sublimare” însuși ne duce cu gândul la ceva mai înalt, mai pur, la trecerea către o natură superioară. Când Schopenhauer vede în artă o formă de manifestare a Lucrului de Sine, demersul este de aceeași natură, romantică. Lui Freud nu i-a putut scăpa sublimarea, dar edificiul teoretic pe care l-a elaborat nu este destul de încăpător spre a-l adăposti. În tot cazul, rezultă că și psihanaliza admite, fără să explice, un ”dincolo”.
Salvarea
Din punct de vedere filosofic, nu poți trăi într-o lume care crede în același timp în determinismul total, dar și în liberul-arbitru exceptțional. Așa încât dispariția libertății de a alege va însemna dispariția omului așa cum l-am cunoscut. Printr-un proces de convergență, oamenii vor semăna din ce în ce mai bine cu roboții, pe măsură ce roboții vor semăna mai bine cu oamenii.
Dacă admitem că nu vrem să devenim asemănători până la confundare cu roboții artificiali, este important să prezervăm natura noastră umană. În condițiile în care pierdem orice iluzie a libertății, încetăm să fim oameni. De aceea nici un efort nu poate fi prea mare pentru a salva sentimentul că suntem liberi să alegem, nu în toate împrejurările (ceea ce nu crede și nu a crezut nimeni), dar cel puțin în situațiile decisive ale vieții și morții.
Chiar dacă nu au fost liberi, oamenii au crezut că sunt liberi. Sau au vrut să facă dovada că sunt liberi. Această iluzie are o istorie care ar merita o dezvoltare separată. Se poate presupune că omul gregar al paleoliticului nu avea această problemă. Dar a existat acest ins ”gregar” sau este numai o construcție? De asemenea, sclavul căruia i se cerea doar să asculte poruncile nu descoperise liberul-arbitru. În cultura noastră, sensibilitatea creștină, prin definiție individualistă, a întărit sentimentul că alegem. Mântuirea este individuală.
Libertatea de a alege este iluzia necesară, garanția unei prezențe în lume. Nevoia de religii, ideologii, filosifii de viață se întemeiază pe căutarea libertății. Omul este o mașină de imaginat liberul-arbitru.
Trei sunt căile pe care umanitatea le poate adopta: (a) robotizarea totală, tinzând la asimilarea între om și robot; (b) revenirea la faza religioasă; (c) acceptarea consensului că liberul-arbitru este un joc, un joc indispensabil.
Am arătat că robotizarea este o posbilitate.
Revenirea la o umanitate religioasă trebuie luată în considerare.
Ambele posibilități merită o tratare separată.
A treia posibilitate (după robotizare și reinventarea religiei) este a unei omeniri conștiente că nu există liberă alegere, dar acceptă să joace jocul, admițând, prin convenție, că nu au de ales.
J. Huizing a indicat caracteristicile Jocului.[1] Acestea se pot suprapune integral pe cele ale liberului-arbitru:
· Jocul este rezultatul une idecizii libere; este libertate. Toate argumentările liberului-arbitru regăsesc prin definiție această libertate.
· Jocul nu face parte din viața obișnuită, se desfășoară într-o altă sferă (copii vorbesc, când se joacă, la trecut); se situează într-un loc și o durată diferite. Liberul-arbitru are un referențial metafizic, privește alt timp, alt spațiu.
· Jocul este ordine. Evident, liberul-arbitru este lupta contra indeciziei, întâmplrii, haosului. Jocul implică o anumită tensiune și relaxarea tensiunii prin terminarea jocului.
· Jocul este dezinteresat. Liberul-arbitru este, prin definiție, o decizie nobilă, nu caută satisfacție lumească. Dar jocul este și leal, fair, nerespectarea regulilor strică jocul. Jocul implică anumită etică, este etică.
Constatăm că jocul este luat în serios de oameni. Jocul este federator, jocu lunește, jocul este pasionant, jocul este ceremonial. Prin urmare, un joc al libere ialegeri are șanse să se impună ca o normă durabilă. În cele din urmă, religiile rețin pe om prin aspectul lor spectacular și ludic. Laturile celelalte, teroarea, norma morală, au un caracter opresiv. Firește, oamenii caută repere, iar normele religioase, ca și caracter penal al religiei indică direcțiile. Dar direcția morală poate fi indicată pur și simplu prin regula jocului. Natura ludică a jocului împing la practica jocului. Așa cum arată Huizinga, Jocul este opus Seriosului. Acest contrast este însă de suprafață. În Proverbele biblice, înțelepciunea (Sofia) spune că înaintea creării lumii, ea, Sofia, s-a jucat în fața lui Dumnezeu.[2] ”Omul”, spune Huizinga, nu se poate degaja de cercul magic al Jocului decât ridicând ochii către Suprem. Cu concepția logică despre lucruri nu merge departe. Când gândirea omenească este stăpâna tuturor tezaurelor spiritului și simte toată splendoarea facultăților sale, regăsește totuși în profuncimea oricărei judecăți serioase un rest problematic. Orice enunț al unei judecăți decisive nu este recunoscut ca absolut concludent în conștiința personală. În punctul în care judecata șovăie, sentimentul seriosului absolut se șterge.
În era în care Seriosul nu mai poate fi găsit, Jocul este chemat să-l înlocuiască. De altfel, nu seamănă viața cosmosului cu un joc, cu competiția eternă dintre Bine și Rău, necesitatea de a alege câștigul (mântuirea) sau pierderea (damnația) finale?
În afara oricărei metafizici, pentru a stabili regula jocului, trebuie să luăm în discuție trăsăturile cele mai generale ale teoriei liberului-arbitru, cum apare în reliii, filosofii, ideologii. Ceea ce gânditorii denumesc alegere este prin definiție un act liber. El are totdeauna un referențial în afara lumii obișnuite, fie că este ”Lumea cealaltă”, fie că este sfera moralului (lumea obișnuită fiind amorală). Decizia liberă pune oridine în viața noastră și este dezinteresată prin definiți. Decizia alege ”Binele” sau ”Răul” (Donjuan, diferiții Demoni), dar chiar ”Răul” este metafizic, se regăsește în confruntare cu principiul ”Binelui”. Demonicu leste contrapartea binelui, contradovada că Binele există. Demonul este un înger căzut, o excepție, mărturisește prevalența Binelui. Sublimarea psihanalitică, concesia făcută metafizicii de Freud, admite că actele noastre pot căpăta o dimensiune dezinteresată, mergând împotriva instinctelor și intereselor. Prin urmare, liberul-arbitru nu este neutru. Liberul-arbitru este opțiunea spre ”Bine”, oricare ar fi doctrina care îl propagă. Opțiunea spre Bine este ”cominativă” [3], implică un îndemn asociat cu amenințarea.
Acum, după rapida parcurgere a teoriior ”liberului” și ”servului” arbitru, înțelegem că liberul-arbitru nu a fost și nu stae decât efortul voluntar către ceva superior, depășirea inerției care ne menține în zonele inferioare, automate ale exstenței. Este, pe firul secolelor și civilizațiilor, aspirația către Mântuire, către Celălalt, către un angajament moral înalt (imperativul categoric) sau o trăire estetică și spirituală (sublimarea).
Aspirația către ”mai sus”, către zonele superioare este o constantă a psihicului uman, însuflețește ființa în împrejurări variate. După ce tendința ascendentă s-a cnsumat în Serios, o tărim sub specia jocului. Concursul sportiv se desfășoară într-o altă sferă decât în a vieții cotidiene. El devine un model. Jocul este marcat, cum am văzut, de o ordine imperativă care implică fair-play. În etica sportivă, fair-play-ul este mai important decât jocul în sine, deoarece ai voie să pierzi, nu și să mergi ămpotriva fair-play-ului. Purtarea sportivului ascultă de un imperativ: să fie ridicată la rangul de conduită unversală, un exemplu. De pildă, să știi să pierzi, să vrei să câștigi.
Jocul posedă caracterul superior al gratuității; nimic nu ne obligă să-l practicăm. Dar jocul are ca scop nu numai depășirea adversarului, ci mai ales depășirea de sine, citius, altius, fortius.
Dintr-un punct de vedere determinist, jucătorul nu este liber. Alegerile pe care l face întipul jocului termină performanța. Acesta este un bun model pentru alegerile decisive pe care un ins are să le facă în cursul existenței. Dar și corectitudinea lui (fairness) este determinată genetic, social.
Dar jucătorul nu știe, el însuși, cum se va desfășura lupta sportivă, nici rezultatul ei, nici împrejurările în care v fi pusă la încercare corectitudinea lui morală (fairness). Necunoașterea viitorului este singurul factor dinamic al deciziei.
Orice acțiune începută presupune o alegere. Alegerile sunt, am văzut, determinate.
Dar insul nu este numai determinat dinăuntru. Întâmplarea joacă un rol. Să luăm cazul unuia care a început să scrie o carte. Va fi cartea vieții lui. Este scrisă cu talent și îndrăzneală, nimeni nu se îndoiește că va avea succes. Din păcate, înainte ca opera să fie terminată, scriitorul este ucis într-un accident. Aici predispoziția (talentul, forța de caracter) se încrucișează cu o altă serie cauzală (căderea gheții), care n uare legătură cu prima cauzalitate. Prin încrucișarea a două (sau mai multe) serii nelegate între ele se realizează determinismul universal.
Cu toată ignoranța în care se află ”actorul” (cel ce acționează), el are impresia că alegerea lui depinde rezultatul acțiunii. Subiectiv, actorul este pus în situația alegerii, chiar dacă jocul este decis dinainte. Dar mentalitatea modernă ne-a adus mai viu în minte cee ce oamenii știau, confuz; nu sunt liberi să decidă.
Depășind această fază de fatalism radical, cel mai bun mijloc este sacralizarea mentalității ludice, respectăm regula jocului, fiindcă seriosul a fost în întrigime înlocuit de joc. Și jocul este ceva serios.
Viața este un joc cu reguli, riguros și profund. Eraoul antic era confruntat cu enigma: dacă o desccifra, ucidea monstrul; dacă nu el era ucis. Vom dezlega enigma ce e rău și ce e bine? Pentru ea vom garanta cu viața. Când vor dispărea credințele pe care existența speciei noastre s-a clădit va rămâne, încă, regula jocului.
[1] J. Huizinga, Homo ludens, cap. 1, editura Humanitas, București, 2012
[2] Proverbe 8, 30-31
[3] din lat. comminari, ”a amenința”, deseori în sensul unei amenințări cerești
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu