Am definit regimul nostru politic, cel al libertății moderne, prin
organizarea separațiilor. Am propus o listă de șase separații principale.
Aceste separații se intersectează adeseori și se consolidează întodeauna. Ele
se articulează una cu cealaltă și sunt inseparabile. Putem oare considera că
una dintre ele este separația principală, separația de origine, de unde ar
decurge toate celelalte. Neîndoielnic am putea deriva toate separațiile din cea
creată de societatea civilă și stat, de exemplu, sau între reprezentat și
reprezentant. Există totuși o separație încărcată cu o intensitate dramatică
specială. De îndată ce-o menționăm, suntem copleșiți de o grămadă de imagini
istorice, amintirile marilor conflicte care au marcat și orientat decisiv
istoria europeană. Mă refer desigur la separația dintre Biserică și stat. Cel
puțin la disputa Învestiturilor din secolul al XI-lea, între Papă și împăratul
germanic, până la criza din Franța de la începutul secolului XX dintre Biserica
catolică și Republică, s-ar spune că istoria europeană se învârte în jurul
relației complicate, adeseori conflictuală, dintre instanța politică și
instanța religioasă. Și, tocmai din această cauză, avem sentimentul că problema
pusă de această relație conflictuală nu a fost rezolvată în mod relativ
satisfăcător decât odată cu separația dintre Biserică și stat. De fapt, în
Franța Republica nu și-a găsit forma stabilă și definitivă decât prin legea din
1905. În mod simetric, credem că dacă această separație era pusă sub semnul
întrebării, dacă ”laicitatea” era pusă sub semnul întrebării, însuși regimul
nostru ar fi fost pus sub semnul întrebării.
Or, în ultimii ani, câteva evoluții inedite par să pună sub semnul întrebării – sau, cel puțin, să fragilizeze, dispozitivul francez fixat de legea din 1905. Diversele cazuri legate de așa-numitul ”șal islamic” au scos la iveală o situație nouă. Prezența crescândă în Franța a credincioșilor unei religii care refuză sau ignoră separația dintre Biserică și stat, distincțile dintre spiritual și temporal, pune Republica în fața unei dificultăți pe care o condsideră ca aparținând definitiv trecutului. Dacă unii cred într-adevăr acest lucru și recomandă să se impună cetățenilor musulmani aceeași separație care le-a fost impusă cu aproape un secol în urmă cetățenilor catolici, alții au mai multe ezitări: se tem că, impunându-le musulmanilor reguli cu care religia lor cu greu s-ar putea acomoda, le aducem grave prejudicii, că, sub pretextul apărării laicității, le atacăm ”identitatea”. Și atrag atenția asupra faptului că în alte democrații, în Regatul Unit al Marii Britanii de exemplu, se dă dovadă de mai multă toleranță față de manifestările identității comunitare. În liberalismul de tip englez se organizează coexistența diverselor comunități, astfel încât fiecare poate să-și exprime liniștit în public religia, fără să se teamă că va fi acuzat că pune în pericol o separație care nu există, sau mai degrabă, fiindcă ea există, care e concepută mai puțin riguros decât în Franța.
Am vorbit de problema pusă de islam, fiindcă ea a declanșat dezbaterile la care tocmai am făcut aluzie. Dar relațiile dinte stat și religia instalată tradițional în țările democratice nu sunt senine. Știm că principala dificultate o reprezintă avortul. În majoritatea țărilor democratice, avortul este autorizat, în anumite condiții. Biserica catolică consideră acest act interzis prin porunca ”Să nu ucizi”. Firește, în regimul nostru fondat pe separație, legea statului are căștig de cauză față de legea Bisericii, iar o femeie poate să-și întrerupă liber o sarcină nedorită, cel puțin în primele săptămâni. Dar la fel de limpede este – iată încă un efect al separației – că un medic nu poate fi silit să practice o întrerupere de sarcină, dacă un asemenea act contravine conștiinței sale. Astfel încât o femeie are dreptul la o întrerupere de sarcină pe care un medic are dreptul să refuze să o practice. Dificultățile ce decurg din această separație îi afectează pe toți protagoniștii. Instituția religioasă însăși trebuie să-și concilieze refuzul absolut privind avortul cu participarea ei activă într-o societate în care acesta este autorizat.
Dezbaterea poate privi și probleme mult mai puțin grave, dar care, o dată angajat principiul separației, stârnesc totuși pasiuni înflăcărate. În Statele Unite, de pildă, în anumite comunități, protestatarii au obținut de la justiție ca tradiționalele iesle de Crăciun să fie înlăturate din locurile publice, motivind că aceste iesle, care ilustrează credința dintr- anumită religie, ar contraveni principiului seprarației dintre Biserică și stat.
Bineînțeles, dacă principiul separației rămâne unul din fundamentele regimului nostru, asta nu înseamnă că politicul nu se schimbă, nici că religiosul rămâne identic cu el însuși. Trebuie deci să luăm în calcul evoluția recentă a politicului și religiosului, fiecare în sine și în relația lor reciprocă. Voi porni de la evoluția recentă a religiosului, sprijinindu-mă pe cartea lui Marchel Gauchet, Le Desenchantement du monde, publicată în 1985. Din teza generală a lui Gouchet, e suficient să reținem următoarele: în opinia sa, am ieșit din religie, nu din credința religioasă – încă mai există credincioși -, ci dintr-o lume în care religia era ”structurantă”, în care ea dicta forma politică a societății și care, în general, ea definea economia legăturii sociale. Gauchet scrie: ”Ieșirea din religie reprezintă trecerea într-o lume în care religiile continuă să existe, dar în interiorul unei forme politice și al unei ordini colective pe care ele nu le mai determină.” Potrivit lui Gauchet, decisiv în acest proces a fost creștinismul, ”religia ieșirii din religie”.
Pentru Marcel Gauchet, problemele actuale ale laicității sunt inseparabile de problemele actuale ale religiei, ale cărei consecințe sunt de fapt. Despre care ”probleme actuale” ale religiei eate vorba? În primul rând despre slăbiciunea Bisercilor: diminuarea practicilor religioase, scăderea propensiunii religioase, slăbirea autorității magisteriului. Pentru Gauchet, punctul decisiv nu constă în schimbările cuantificabile ale exteriorului, ci în tranformarea sensului religiei pentru înșiși adepții ei: nu pentru că ar fi mai puțin numeroși, ci pentru că sunt diferiți. În ochii fidelilor înșiși, Bisericile nu mai au cu adevărat autoritatea pentru a determina credința, cu atât mai puțin pentru a orienta opțiunile politice sau a reglementa moravurile. Nu e vorba dar de a constata ceea ce sociologii englezi au numit the unchurching of Europe, ci mai profund, de a observa că semnificația intimă a credinței este pe cale să se schimbe, sau s-a schimbat deja. S-a trecut de la toleranță la ”pluralism”. Pluralismul principal al confesiunilor în spațiul american, ca să luăm un exemplu extrem, s-a putut mulțumi timp îndelungat cu forme de adeziune deosebit de riguroase în interiorul diverselor confesiuni. Fiecare admite libertatea celuilalt, dar asta nu-l împiedică să rămână, în ce-l privește, la un stil de convingere care exclude ideea că alte convingeri sunt posibile. Iată diferența între toleranța ca principiu politic și pluralismul ca principiu intelectual. Această relativizare intimă a credinței este produsul caracteristic al secolului nostru, rodul pătrunderii spiritului democratic în chiar miezul spiritului credinței.
Astfel, consideră Gauchet, credinciosul contemporan urmărește prin credința sa altceva decât un adevăr obiectiv universal, adică un adevăr adevărat pentru toți oamenii și în care, așadar, toți oamenii ”ar trebui să creadă”. El îl alege mai degrabă pentru a se alege el însuși, pentru definiția subiectivă pe care i-o procură, pentru ”identitatea” pe care i-o conferă. Prin urmare, credinciosul – dar mai este oare potrivit acest cuvânt, când adeptul religiei nu mai crede cu adevărat? – nu caută să-i convingă, să-i convertească pe alții, nici măcar nu încearcă să aducă argumente în favoarea religiei sale (de fapt, așa-numita apologetică a dispărut, ca să zicem astfel, aproape complet din discursul religios contemporan). Am putea spune: în măsură în care ”credinciosul” își percepe religia ca pe o alegere personală ce-i definește identitatea, orice critică la adresa religiei sale se transformă într-o agresiune împotriva propriei persoane, o ”lipsă de respect”.
Această transformare a religiei, această absorbție a religiei în democrație, a antrenat în mod necesar transforrmarea marelui său adversar, Republica. Religia reprezenta odinioară și, potrivit lui Gauchet, până spre 1970, heteronomia colectivă, instituționalizarea unui adevăr unui adevăr obiectiv pe care oamenii trebuiau să-l recunoască și căruia trebuiau să i se supună. În fața ei, Republica reprezenta autonomia colectivă, o autonomie câștigată împotriva heteronomiei, adică împotriva religiei. Acum că religia este absorbită de către democrație și în interiorul acesteia, acum că a devenit un lucru individual, liber, realizarea proiectului republican și-a pierdut adversarul care-i dădea sens.
Gauchet schițează o paralelă între epuizarea ideii republicane și prăbușirea comunismului. Firește, comunismul era totalitar și domnea în numele științei istoriei, în vreme ce Republica era la urma urmei liberală și domnea în numele libertății, educației și moralei. Dar comunismul și Republica au fost niște proiecte grandioase ale unei ordini umane – Gauchet spune: ale unei ”cetăți umane” -, în care omul ar face experiența suveranității sale. Acest proiect – în versiunea sa totalitară, ca și în versiunea sa democratică – a fost abandonat: în versiunea totalitară, pentru că a eșuat complet; în versiunea democratică, pentru că a reușit prea bine.
Înterpretarea lui Gauchet este pătrunzătoare și puternică. Ea pune lalolaltă elementele principale ale situației noastre prezente și ale istoriei noastre recente sau mai îndepărtate, într-un dispozitiv dinamic convingător. Ne lasă să vedem o lume socială deopotrivă satisfăcătoare, sau satisfăcută, de vreme ce individul democratic și-a cucerit deplina autonomie, și dezolată, sau sterilă, fiindcă problemele cele mai decisive, cele mai interesante pentru om, cea a adevărului – religios sau filozofic -, cea a comunității politice, aceste probleme au fost îndepărtate, împinse dincolo de orizontol conștiinței sociale și individuale, puse, ca să spunem așa, între paranteze. Ca și cum înfăptuirea democrației ar presupune sau ar implica uitarea chestiunilor care definesc umanitatea omului.
***
Așa cum am menționat adineauri, Marcel Gauchet vede cauza – sau pivotul – acestei povești ciudate în ciudățenia religiei creștine, ”religia ieșirii din religie”. Aș vrea să analizez pe scurt această problemă.
Câteva cuvinte despre istoria religiilor. Religiile păgâne, religia greacă, religia romană, au fost religii civice – Toqueville le numește glumind: religiile ”municipale”. Zeii sunt mai ales cei ai cetății. Există, firește, în Grecia zei ”panelinici”, dar acești zei ai Olimpului sunt apoi ”municipalizați”, ”localizați”. Comunitatea religioasă dublează comunitatea politică; de fapt, se confundă cu ea. După celebra bătălie de lângă insulele Arginuse, poporul Atenei e cel care-i condamnă la moarte pe generalii vinovați că și-au urmărit dușmanul în retragere, în loc să înmormânteze după ritual cadavrele marinarilor atenieni. La sfârșitul capitolului său intitulat ”Zeii cetății”, Fustel de Coulanges scrie în celebra sa lucrare: ”Vedem din toate acestea ce ciudată idee își făceau anticii despre zei. Foarte multă vreme ei nu au conceput divinitatea ca pe o putere supremă, fiecare familie și-a avut religia ei casnică, fiecare cetate, religia ei națională. Un oraș era o mică biserică ce-și ajungea sieși, cu zeii săi, dogmele sale și cultul său. Aceste credințe ne par astăzi primitive, dar ele sunt ale poporului celui mai spiritualizat din acea vreme, și au exercitat asupra acestui popor și asupra poporului roman o influență atât de puternică, încât cele mai multe dintre legile și instituțiile lor, precum și cea mai mare parte din istoria lor își au obârșia în această influență.
Religiile păgâne, politice și particulariste le sunt opuse în general religiile revelate, universaliste și spirituale, care transmit un mesaj de la Dumnezeu. Contrastul este real, dar nu trebuie să uităm ce au în comun religiile revelate cu reliigiile păgâne. Religia iudaică și islamul resping foarte energic idolatria păgână, dar păstrează din păgânism – sau mai degrabă au în comun cu păgânismul – confuzia, ori fuziunea, dintre politic și religios. Ce-i drept ele inversează ordinea factorilor: în vreme ce zeii greci sunt zeii cetății, poporul lui Israel este poporul lui Dumnezeu. În timp ce religia greacă este mulată, ca să spunem așa, pe forma politică, poporul lui Israel, ca o comunitate umană, este mulat pe forma religioasă, mai exact pe Legea dată de Dumnezeu, pe Tora. Primirea Legii și supunerea față de Lege – față de cele 613 porunci ale Legii – definesc, la origine, apartenența la Israel. Legea iudaică, Tora, ca de altfel și Legea musulmană, Șaria, reglementează în principiu toate acțiunile membrilor comunității, fără să facă deosebire dintre un domeniu profan și un domeniu religios. Comunitatea religioasă este comunitatea politică; comunitatea politică este comunitatea religioasă.
Religia creștină este diferită. Ea se definește mai puțin printr-o lege, cât printr-o credință. A fi creștin înseamnă în primul rând a crede într-un anumit număr de dogme, adică de afirmații privitoare la lumea nevăzută, înseamnă a crede, de exemplu, în Întrupare, sau în Sfânta Treime. Într-o primă etapă, creștinismul se îndepărtează de lume, o ignoră, lăsând-o așa cum e ea. În special, lasă neschimbate instituțiile politice cu care intră în contact. Creștinismul îi dă Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu (Matei, 22, 21). Pentru asta el trebuie, firește să distingă între Împărăția Cezarului și cea a lui Dumnezeu. Tocmai această ciudățenie a creștinismului face ca mulți istorici și filozofi să atribuie religiei în chestiune un rol decisiv în dezvoltarea democrației moderne, adică a unei lumi în care omul este autorul suveran al legii umane. Marchel Gauchet vede în creștinism ”religia ieșirii din religie” în primul rând pentru că este singura religie care eliberează spațiul profan.
În același timp – și trebuie să fim atenți în acest caz -, religia creștină nu e doar apolitică, și nici doar un ansamblu de credințe despre lumea de apoi, cu atât mai puțin un ansamblu de ”valori”, cum se spune astăzi. Ea constituie o comunitate umană inedită, punând totodată o problemă politică inedită. Această comunitate este Biserica, pe care am putea-o defini ca o ”comunitate universală reală”: toți oamenii sunt cel puțin potențial membri ai acestei comunități, care are un principiu propriu, caritatea, și o organizare specifică, ierarhia ecleziastică, în vârful căreia se află Papa. Astfel, această comunitate nonpolitică intră în mod necesar în contact și în concurență cu toate comunitățile politice, nu în mod direct, pentru că ar vrea să facă legea politică, ci indirect, fiindcă se adresează fiecărei persoane în parte, încercând s-o câștige de partea sa, făgăduindu-i apartenența la o comunitate perfectă, Biserica înțeleasă ca respublica perfecta, fiindcă este o respublica christiana.
Problema politică specifică ridicată de religia creștină ține de ambivalența Bisericii. Pe de o parte, așa cum am arătat, eliberează spațiul profan, lasă societățile politice libere să se organizeze cum vor – Biserica, spre deosebire de Sinagogă, nu aduce o lege politică. În același timp, și în sens contrar, ea devalorizează societățile politice. Criticându-le principiul – iubirea de sine care merge până la nesocotirea lui Dumnezeu – în numele principiului său – iubirea față de Dumnezeu care merge până la nesocotirea sinelui – ea le erodează legitimitatea. Gânditorii care au eloborat filozofia politică modernă, de la Machiavelli la Hobbes, de la Hobbes la Rousseau, oricât de diferiți ar fi, spun cu toții același lucru în această privință – puterea spirituală a Bisericii, puterea care nu e o putere deși rămâne o putere, induce o asemnea confuzie în cetate încât ”a făcut ca orice rânduială bună să fie cu neputință în statele creștine”.
Ce e e făcut pentru a ieși din această confuzie? Trebuie separată pe cât posibil puterea de opinie, în deosebi de opinia religioasă, spre a lipsi de fundament sau de pretext noțiunea periculoasă – și finalmente ininteligibilă – de putere spirituală: instituția spirituală nu va mai avea putere, în afara celei de a transmite învățăminte oricui vrea să asculte, iar puterea nu va mai avea opinie, mai ales religioasă. Această idee, care nu va fi realizată, transformată în instituții stabile decât în secolele XIX și XX în țările democratice, este complet elaborată, din punct de vedere intelectual, începând cu secolul al XVII-lea. Ne-am obișnuit să cunoaștem această putere lipsită în principiu de opinie drept stat neutru, sau stat laic.
Dar, ne vom întreba, cum e posibil ca o instituție umană să fie radical separată de orice opinie? Foarte simplu. E deajuns să observăm că, independent de părerile despre Dumnezeu, sau despre Bine, sau despre lume, sau în general despre orice le-ar interesa, ființele umane au exigențe irepresibile pe care nu se poate să nu le aibă: ele vor să trăiască, să fie libere, să-și caute fericirea după bunul plac. Sunt drepturile omului! Separaându-se tot mai tranșant de orice opinie religioasă, statul își va descoperi din ce în ce mai limpede rațiunea de a fi, și anume protejarea, garantarea, punerea în practică a Drepturilor Omului.
Distincției care se poate formula teoretic, dar imposibilă de instituit practic într-o manieră stabilă, dintre puterea spirituală și puterea temporală, i se substituie separația deopotrivă imaginabilă și realizabilă, dintre puterea fără opinie – satatul laic – și opiniile fără putere politică – societatea în diversitatea ei. În acest sens, este adevărat că regimul politic pe care-l cunoaștem, cel al statului liberal apărător al drepturilor puse în practică în societatea civilă, rezolvă în mod satisfăcător și durabil problema inedită creată de iruperea religiei creștine.
Oare această soluție este chiar atât de satisăfăcătoare și de durabilă pe cât cred majoritatea dintre noi?
Mișcarea politică modernă moștenită și prelungită de democrația noastră este o mișcare emancipatoare împotriva puterii spirituale sau temporale, de fapt împotriva acestui amestec de putere spirituală și temporală caracteristic Vechiului Regim și care ne dădea oridine ininteligibile și arbitrare, Europa și coloniile sale din America de Nord au elaborat o putere de tip nou, care nu ne impune comenzi străine, dar care ne reprezintă, care reprezintă dorințele noastre necesare și legitime, grantându-ne dreptul la viață, la libertate și la căutarea fericirii.
Astfel, această autoafirmare a libertății, ca să se exprime și să se realizeze, trebuie să treacă prin medierea separațiilor. Acest limbaj este abstract, dar atunci când ne descriem regimul politic folosim în mod necesar un limbaj abstract, fiindcă însuși regimul nostru este abstract. Separațiile din care este el constituit sunt tot atâtea abstracțiuni. Cetățeanul credincios despre care am vorbit trebuie, spre a fi un bun cetățean, să facă abstracție de religia sa. De altfel, criticile de dreapta și criticile de stânga îndreptate împotriva democrației moderne au în comun faptul că denunță abstracțiunea și formalismul. Burke și Marx sunt de acord în această privință.
Dar să revin la subiect. Autoafirmarea libertății noastre comportă două momente: momentul societății civile și momentul statului. Societatea civilă (fiecare dintre noi este un actor sau agent al ei) și statul (fiecare dintre noi este reprezentat de stat și în interiorul acestuia) constituie cei doi piloni ai unui dispozitiv în care sunt deopotrivă indispensabili. În acest sens liberalii și adversarii lor au la fel de multă dreptate; ei au dreptate cel puțin în ceea ce afirmă, dacă nu în ceea ce neagă. Liberalii afirmă că fiecare trebuie să-și poată exercita neîngrădit în societate dreptul la viață, la libertate și la căutarea fericirii. Aversarii lor afirmă că doar un stat puternic și cu adevărat reprezentativ este un instrument suficient de robust pentru a împiedica puterile sociale, și în primul rând ”puterea banului”, să impună membrilor societății o nouă formă de dominație și de alienare. Experiența istorică pare să confirme sugestiile următorului raționament: de la naționalizări la privatizări, de la reglementări la lipsa acestora, ea indică o oscilație – sau o alternanță – destul de regulată între perioadele când mișcarea socială dominantă pretinde și obține intervenția sporită a statului și perioadele când mișcarea socială dominantă cere și obține emanciparea societății civile și retragerea statului. Putem spune că de la Nwe Deal la criza petrolieră a anilor ’70, statul a fost considerat cu încredere drept marele agent care reglementează și ordonează viața socială. De vreo 20 de ani încoace, el este în defensivă; acuzat adesea de toate disfuncțiile care afectează societatea, pare în orice caz incapabil să-și păstreze sau să-și regăsească influența asupra mersului lumii.
Criticile îndreptate împotriva funcționării sale efective sunt adeseori justificate, dar efectul lor cumulat sugerează aproape irezistibil că libertatea modernă nu are nevoie de stat decât ca o comună care are nevoie de un gardian public. Statul cel mai modern ar fi, în mod necesar, statul cel mai modest. În realitate, statul modern are o funcție spirituală sau simbolică: el este indispensabil pentru conștientizarea mea ca cetățean. Statul constituie locul neutru, abstract deci și aflat deasupra societății, la care pot apela, în calitate de cetățean, ca să mă reprezinte.
Pe de altă parte, separația dintre stat și societate, oricât ar fie ea de indispensabilă astăzi, pentru că este constitutivă sistemului libertății moderne, produce anumite efecte negative. Am putea spune foarte simplu: trăind totdată în societatea civilă și în stat, nu sunt niciodată cu totul undeva anume. Jumătate burghez, jumătate cetățean, sunt mereu inconfortabil – și uneori dureros – divizat. Potrivit lui Marx, în Zur Judenfrage, separația dintre stat și societatea civilă trebuie depășită dacă umanitatea modernă vrea să ajungă la desăvârșire. Comunismul a fost tentat tocmai de această depășire. Rezultatele încercării au fost neîndoielnic catastrofale. Într-un fel extraordinar de primitiv și de brutal, el răspundea une idificultăți reale a regimului nostru. Un regim care se bazează pe separații – niște separații care au ceva abstract și artificial – suscită în mod natural acțiuni destinate să abolească aceste separații. Mișcările totalitare pot fi privite în această lumină.
Mișcare socială și morală pe care am descris-o la începutul acestei prezentări cu ajutorul lui Marcel Gauchet poate fi interpretată în aceeași lumină, cu un efort de a depăși abstracțiunea regimului modern, dar fără a nesocoti libertatea modernă. Astăzi, statului și societății nu li se mai cere să garanteze pur și simplu drepturile omului – ale omului, în general, așadar separat de toate particularitățile sale: calități personale, opinii, moravuri -, ci ale omului concret, cu toate apartenențele și calitățile sale: ”identitate culturală”, religie, ”orientare sexuală” etc. Toate ”identitățile” individului trebuie să fie validate de stat și societate doar din clipa în care sus-numitul individ le declară ale sale, iar ele au dreptul la un respect ”necondiționat”. În locul unei puteri separate de opinie, neutră între opinii, în locul acestei puteri laice pe care am încercat s-o descriu, se pretinde o putere statală și socială care aprobă activ, care îmbrățișează călduros toate opiniile, toate moravurile de viață. Într-un fel, ea reprezintă negarea – sau inversarea – mișcării care a dus la separația Bisericii de stat. În același timp e vorba de prelungirea sa. Într-adevăr, nu ieșim din ordinea individualistă, nici măcar din cea burgheză. Fiecare este considerat drept un proprietar căruia statul și societatea trebuie să-i respecte proprietatea, dar o proprietate care nu mai comportă doar bunurile, chiar dacă înțelegem prin ele, ca Locke, viața și libertatea: ea comportă și opiniile, ”valorile”, ”identitățile”, ”orientările”. Sunt proprietarul legitim a tot ceea ce sunt. Statul și societatea trebuie să recunoască și să declare acest lucru: ele trebuie să aprobe explicit tot ceea ce sunt.
Vechea ordine, sau vechea dezordine, depindea de o putere spirituală care pretindea să guverneze doar ”indirect”. Pentru a stăvili dezordinea și a instaura oridnea rațională s-au făcut eforturi de a separa puterea de opinie. Realizarea acestui proiect, alături de regimul care îi corespunde, reprezintă democrația modernă însăși. Pentru a para efectele corupătoare ale unei religii care impunea adevărul, s-a separat deci pe cât posibil problema libertății de problema adevărului. Asta înseamnă că omul era definit prin libertate, sau că se declara că adevărul consta în libertate. Privată de raportul său conflictual cu adevărul, libertatea tinde să se năruie pentru ea însăși. În loc să fie efortul spre autonomie, spre guvernarea sinelui de către sine, ea devine acceptarea și declararea sinelui, însoțită de exigența ca alții să-i recunoască și să-i respecte această acceptare și declarare a sinelui. Învingând – sau absorbind – adevărul, libertatea este învinsă – sau absorbită – de proprietate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu