joi, 11 noiembrie 2021

Alexis Zorbas de Nikos Kazantzakis

 

Dacă o persoană ca Alexis Zorbas nu a existat, atunci Nikos Kazantzakis a trebuit să o inventeze. Fiecare intelectual, în căutarea sensului existenței, se împinge inevitabil în jungla abstracțiilor, iar de acolo nu se poate ieși decât revărsând în sine un suflu de realitate, a cărei personificare în această carte este Zorbas. Grecul Zorbas este alter ego-ul povestitorului, plin de idei și vexații ale unui om în floarea vârstei (treizeci și cinci de ani), a cărui problemă este că nu poate ieși din lumea iluzorie.  

Pentru a începe o viață normală, eroului romanului îi lipsește determinarea. Cărțile îi împodobesc temporar viața, dar nu îi umplu golul din suflet. Literatura nu-i oferă răspunsuri la întrebările de care este copleșit. Este prea departe de viața reală, se simte ca un străin. Pentru a începe să se bucure de fiecare zi pe care o trăiește, are nevoie de energia lui Zorbas, acest suflet tânăr care este înțelept în felul lui, în ciuda faptului că nu citește cărți.

 Kazantzakis nu poate fi numit un cartof de canapea. A vizitat multe țări ale lumii și în viața reală a fost departe de imaginea personajului principal. Putem spune că într-un fel era o fuziune a unei persoane livrești și energice. Doi antipozi au reușit cumva să se înțeleagă. Zorbas l-a învățat multe pe protagonist. Cu toate acestea, este foarte greu să te schimbi.

Când eram mic, fusesem cât pe-aici să cad în fântână; când am crescut, era cât pe ce să cad în cuvântul ”veșnicie”; și în multe alte cuvinte: ”dragoste”, ”speranță”, ”patrie”, ”Dumnezeu”. În fiecare an mi se părea că mă salvam și înaintam. Nu înaintam, de fapt: schimbam doar cuvântul și asta numeam eu salvare.

În general, se simte că autorul are o relație dificilă cu femeile, textul său este plin de un vocabular perinatal și sexual, pe lângă expresia de „avort spiritual”, vorbește  în permanență despre naștere, sarcini, „pântec” și „lumbi”, iar cuvinte precum „cățea” și „curvă” se găsesc de zeci de ori în text, și nu neapărat în relație cu femeile - aceasta este „viața” și „destinul” și „pământul”. Intelectualul sublimator este incapabil să se abțină de la asocieri obsesive, așa că umple fiecare paragraf cu pofta sa latentă. Totodată, alături de el se află eternul îndrăgostit Zorbas cu conceptul său despre sexul slab, și anume: nu poți jigni o femeie cu un refuz, chiar dacă este bătrână și urâtă.

Africa adoră șarpele, fiindcă atinge țărâna cu tot trupul și astfel află toate tainele pământului. Le află pipăind cu burta, cu coada, cu părțile cele mai sensibile, cu capul. Atinge, se amestecă, devine una cu maica tuturor, pământul. La fel era și Zorbas. Noi, intelectualii, suntem păsări zăltate ale văzduhului.

Zorbas este viața însăși în aspectul ei masculin și activ. Este și naiv și sofisticat, nu face distincție între bine și rău și trăiește în momentul prezent, iar când îi lipsesc cuvintele, dansează. „Aici și acum”, fără îndoială, ar putea fi numit credo-ul de viață al acestui grec spontan. A citit o singură carte despre Sinbad marinarul, rătăcește și el în amurgul ideilor sale, țesându-și poveștile cu naivitatea unui țăran. Cu naivitate, care uneori este extrem de perspicace. Cu conceptul de patrie, care i se pare o fiară, poftind sângele tuturor. Dragostea și furia, viața și moartea se înlocuiesc, iar Zorbas, ca un mânz jucăuș, dornic de dragoste, vin, femei, muzică și dans, și chiar muncă, ne conduce pe drumuri bătătorite, dar numai ca să ne provoace, să ne ridice deasupra cotidianului, banalului. Acesta lucrează, iubește, urăște, suferă, mănâncă, bea, vorbește, joacă santuri, ca pentru prima și ultima dată în viață. A fi liber. Și reușește. Iar cu noi cum rămâne? Trebuie doar să recunoaștem că nu suntem liberi.

 ”Frânghia cu care ești legat poate fi puțin mai lungă decât a celorlalți, atât.”

Recenzie publicată în revista Webcultura

marți, 2 noiembrie 2021

Ne naștem în urma unei relații, suntem răniți în cadrul unei relații și ne putem vindeca tot într-o relație


 

Care e misterul atracției? Ce este iubirea romantică? De ce ajungem la lupta pentru putere? Cum ne vindecăm rănile? Cum construim un parteneriat conștient? Iată câteva explicații din perspectiva teoriei Imago.

Ne naștem în urma unei relații, suntem răniți în cadrul unei relații și ne putem vindeca tot într-o relație.

Căsnicia nu este o stare imuabilă între două persoane care rămân neschimbate. Căsnicia este o călătorie psihologică și spirituală care începe prin extazul atracției. Șerpuiește pe poteca stâncoasă a descoperirii de sine și culminează cu crearea unei uniuni intime, pline de bucurie, care durează o viață.

Acei cățiva indivizi de care oamenii se simt atrași de obicei seamănă între ei destul de bine. Gândiți-vă pentru o clipă la trăsăturile de caracter ale celor pe care îi luați în considerare ca potențiali parteneri. Dacă ar fi să întocmiți o listă a trăsăturilor de personalitate predominante ale acestora, ați descoperi o mulțime de asemănări – inclusiv, în mod surprinzător, în ceea ce privește trăsăturile lor negative.

După mulți ani de cercetare teoretică și observație clină, Harville Hendrix, autorul Terapiei Relaționale Imago a descoperit că, de fapt, noi căutăm pe cineva care are trăsăturile de caracter dominante ale celor care ne-au crescut. Creierul nostru vechi, captiv în eternul ”acum” și doar vag conștient de existența lumii din afara noastră, încearcă să recreeze mediul din copilărie, iar motivul pentru care creierul vechi încearcă să reînvie trecutul nu ține de obișnuință sau de o compulsie oarbă, ci de nevoia acută de a vindeca vechi răni din copilărie.

Motivul principal pentru care v-ați îndrăgostit de partenerul vostru nu a fost tinerețea și aspectul fizic atrăgător; nu v-ați îndrăgostit de el pentru că avea un job impresionant, pentru că deținea un ”punctaj” egal cu al vostru sau pentru că avea o fire generoasă și iubitoare. V-ați îndrăgostit de el deoarece creierul vechi l-a confundat cu părinții voștri! Creierul vostru vechi a crezut că a găsit, în sfârșit, candidatul ideal care să compenseze prejudiciile psihologice și emoționale din copălărie.

Chiar dacă de multe ori părinții noștri au avut cele mai bune intenții, mesajul general pe care ni l-au transmis a fost unul de temperare a entuziasmului. Nu ni s-a permis să nutrim anumite gânduri  și sentimente, a trebuit să înăbușim anumite comportamente naturale și am fost nevoiți să ne negăm anumite aptitudini și talente. În mii de feluri, atât în mod subtil, cât și direct, părinții noștri ne-au dat de înțeles că sunt de acord doar cu anumite părți din noi. În esență, ni s-a spus că nu putem fi întregi și în același timp să existăm în această cultură.

Indiferent de intențiile lor conștiente, cei mai mulți oameni sunt atrași de parteneri care dețin exact trăsăturile pozitive și negative ale celor care au avut grijă de ei în copilărie și, de obicei, exact trăsăturile negative predomină în alegerea lor.

Imago în limba latină corespunde cuvântului ”imagine”. În mod esențial, imagoul este o imagine amestecată, compusă din acele persoane care ne-au influențat cel mai mult la o vârstă fragedă. Acestea ar putea fi: mama, tatăl, unul din frați sau mai mulți dintre ei, poate bona, o dădacă sau o rudă apropiată.  Oricine ar fi aceștia, o parte a creierului a înregistrat totul despre ei – sunetul vocii lor, în timp ce reacționau la plânsetele nostre, ce culoare căpăta pielea lor când se înfuriau, felul în care zâbeau când erau fericiți, cum ridicau din umeri, felul în care își mișcau trupul, stările lor de spirit tipice, ce talente și pasiuni aveau. Pe lângă aceste impresii, creierul nostru a înregistrat toate interacțiunile semnificative pe care le-am avut cu acele persoane. El nu a interpretat aceste date, pur și simplu, a construit un model.

Motivația care ne determină să căutăm o potrivire cu imagoul este dorința noastră arzătoare de a ne vindeca rănile copilăriei. Totodată, deținem noi perspective despre conflictul marital: dacă motivul esențial pentru care ne alegem partenerul este faptul că acesta se aseamănă cu persoanele care au avut grijă de noi, e inevitabil că el va redeschide unele răni extrem de sensibile. Înainte să ne cufundăm în acest marasm de suferință și confuzie numit ”lupta pentru putere”, aș dori să mă concentrez asupra trăirii pline de extaz a iubirii romantice, asupra primelor câteva luni sau asupra primilor ani de la începutul unei relații, când suntem înfiorați de delicoasa așteptare a împlinirii dorințelor.

Odată ce au început să locuiască împreună, majoritatea oamenilor presupun că partenerul lor se va conforma unui set foarte special, dar rareori formulat, de norme comportamentale. De exemplu, bărbatul s-ar putea aștepta ca soția lui să facă treburile gospodărești, să pregătească mesele, să facă toate cumpărăturile, să spele rufele, să se ocupe de socializare, să aprovizioneze căminul cu tot ce este nevoie în viața de zi cu zi. În plus, față de aceste așteptări tradiționale, mai are o listă lungă de așteptări specifice educației care i s-a dat. De exemplu, se așteaptă ca soția lui să-i pregătească duminica un mic dejun special, în vreme ce el citește ziarul în tihnă, iar apoi să-l însoțească pe aleile parcului. Așa obișnuiau să-și petreacă părinții lui duminicile, iar ziua nu ar fi ”bună” decât dacă s-are conforma acestor așteptări.

Mult mai importante decât aceste așteptări conștiente sau semiconștiente sunt cele inconștiente, pe care oamenii le aduc cu sine în relația lor de iubire, iar așteptarea primordială este că partenerul, acea persoană pe care a ales-o dintr-o lungă listă de candidați, îi va iubi așa cum părinții nu au făcut-o niciodată. Partenerii lor vor face tot ce și-au dorit ei – le vor satisface nevoile neîmplinite din copilărie, le vor suplini sinele pierdut, vor avea grijă de ei într-un mod afectuos și consecvent și vor fi disponibili pentru ei pe vecie. Aceleași așteptări au alimentat  focul entuziasmului iubirii romantice, dar acum dorința de a răspunde semnelor de dragoste ale partenerului a scăzut. La urma urmelor, oamenii nu intră într-o relație ca să satisfacă nevoile partenerilor lor, ci pentru a încuraja propria dezvoltare psihologică și emoțională. Îndată ce relația pare sigură, în profunzimea creierului vechi se declanșează un comutator psihologic care activează toate dorințele infantile latente. Este ca și cum copilul lăuntric rănit ar prelua controlul. Și astfel vine momentul când fiecare partener face un pas mare înapoi, așteptând să primească dividendele conviețuirii lor.

La un moment dat, pe parcursul relației lor, majoritatea oamenilor constată că o anumită latură a caracterului partenerilor lor, o trăsătură de personalitate pe care altădată o considerau extrem de atrăgătoare, începe să-i deranjeze. Un bărbat își dă seama că acum firea conservatoare a soției sale – unul din principalele motive pentru care s-a simțit atras de ea – o face să pară scorțoasă și pudiboandă. O femeie descoperă că tendința partenerului ei de a fi tăcut și retras în sine – trăsături pe care altădată le considera indicii ale firii lui spirituale – o fac să se simtă singură și izolată.

Care este explicația acestor scjhimbări tulburătoare? Din dorința noastră de a fi întregi din punct de vedere spiritual – la fel de desăvârșiți cum a vrut Dumnezeu - , ne alegem partenri care compensează acele părți din ființa noastră care au fost înlăturate în copilărie. Fiecare din noi a găsit pe cineva care a compensat lipsa noastră de creativitate, neputința de a raționa sau de a fi sensibili. Unindu-ne cu partenerii noștri, ne simțim conectați la o parte profundă din noi înșine.

Trăsăturile negative ale partenerului pe care le-ați negat vehement în etapa romantică a relației, încep să se vadă mai clar. Și așa vă dați seama, oripilați, nu numai că nevoile voastre nu aveau să fie împlinite, dar și că partenerul vostru era menit să vă rănească întocmai în același mod în care ați fost răniți în copilărie!

La un moment dat în relația de iubire, cei mai mulți oameni descoperă că un anumit lucru legat de partenerul lor le trezește amintiri intense despre suferința simțită din copilărie. Asemănările dintre părinți și parteneri sunt adesea subtile.

Există doi factori care alimentează lupta pentru putere:

1.      Partenerii noștri ne stârnesc neliniștea trezind la viață anumite părți interzise din noi.

2.      Partenerii noștri au sau par să aibă aceleași trăsături negative ca și părinții noștri, adâncind și mai mult trauma provocată de vechile răni și, în acest fel, trezindu-ne frica inconștientă de moarte.

Multe din sentimentele noastre plăcute legate de iubirea romantică iau naștere prin proiectarea aspectelor pozitive ale Imagoului nostru asupra partenerilor noștri; cu alte cuvinte, ne privim partenerii și vedem toate calitățile meritorii ale lui mami și ale lui tati și toate părțile bune, dar reprimate, ale ființei noastre. În lupta pentru putere, ținem în continuare proiectoarele aprinse, numai că schimbăm rola de film și începem să proiectăm propriile noastre trăsături negative negate!

Aceste trăsături negative negate sunt denumite ”sinele respins”. Toți oamenii au o latură întunecată, o parte a propriei ființe pe care încearcă să o ignore. În cea mai mare parte, acestea sunt forme creative de adaptare la traumele din copilărie. De asemenea oamenii capătă trăsături negative observându-și părinții. Chiar dacă nu le plac anumite lucruri despre părinții lor, ei ”introproiectează” aceste trăsături printr-un proces denumit ”identificare”. De exemplu, firea intolerantă a unui tată și înclinația unei mame spre subestimare devin trăsături care se transmit copiilor lor. Pe măsură ce copiii ajung să devină conștienți de sine, ei înțeleg că nu agreează aceste trăsături ale părinților și fac tot ce le stă în putință să se debaraseze de ele.

Aici lucrurile devin interesante. Copiii nu numai că manifestă ei înșiși aceste trăsături negative – deși respinse și, în acest fel, neconștientizate -, dar când cresc mari, ei le caută în personalitatea eventualei perechi, deoarece aceste trăsături negative sunt o parte esențială a Imagoului lor. Imagoul nu este doar o imagine interioară a sexului opus; este și o descriere a sinelui respins.

Oamenii încearcă să își exorcizeze propriile trăsături negative negate proiectându-le asupra partenerilor lor sau, pentru a formula altfel această idee, își privesc partenerii și critică la ei toate acele lucruri care nu le plac și le resping în ei înșiși. A lua în considerare o trăsătură negativă și a o atribui partenerului este un mod extrem de eficient de a eclipsa o parte nu prea plăcută a sinelui. Pe măsură ce iluzia iubirii romantice se erodează încet, cei doi parteneri încep:

1.      Să stârneacă în celălalt manifestări și sentimente reprimate.

2.      Să își deschidă reciproc rănile din copilărie.

3.      Să proiecteze unul asupra celuilalt propriile lor trăsături negative.

Toate aceste interacțiuni sunt inconștiente. Tot ce conștientizează oamenii este că se simt derutați, mânioși, deprimați și neiubiți. Și este absolut firesc ca ei să-și învinovățească partenerii pentru toată această nefericire.

Cuprinși de disperare, oamenii încep să folosească tactici negative pentru a-și forța partenerii să fie mai iubitori. Își retrag afecțiunea și ajung să fie distanți emoțional. Devin irascibili și critici. Atacă și învinovățesc: ”De ce nu ai făcut așa și pe dincolo..?, ”De ce faci întodeauna așa...?”, ”Cum se face că tu niciodată...?” Ei aruncă aceste pietre verbale în încercarea disperată de a-și determina partenerii să fie calzi și receptivi  - sau să exprime trăsăturile pozitive care se regăsesc în Imagoul lor. Ei cred că dacă produc suferință partenerilor, aceștia se vor întoarce la vechiul lor mod de a-și exprima afecțiunea.

Ce îi face pe oameni să creadă că dacă își vor răni partenerii, aceștia se vor purta mai frumos cu ei? De ce nu își spun, pur și simplu, în mod direct, că au nevoie: de mai multă afecțiune, de atenție, să facă dragoste mai des, să aibă libertate sau orice altceva după ce tânjesc?

Răspunsul la această dilemă constă în creierul nostru vechi. Când eram prunci nu ne manifestam disconfortul în mod explicit, ci pur și simplu deschideam gura și urlam. Succesul acestei tactici s-a transformat într-o amprentă, o parte a amintirii noastre despre cum să-i facem pe cei din jur să reacționeze la nevoile noastre: ”Când ești frustrat, provoacă-i pe cei din jur. Fii cât poți de sâcâitor, până cineva va veni să-ți sară în ajutor”.

Această metodă primitivă de semnalare a disconfortului caracterizează majoritatea cuplurilor adâncite într-o luptă pentru putere. Când partenerii nu își spun ceea ce își doresc și se critică în permanență, dând vina pe celălalt, nu e de mirare că spiritul iubirii și al cooperării dispare. În locul lui se instalează îndârjirea feroce de a câștiga lupta pentru supremație, în care fiecare partener încearcă să-l forțeze pe celălalt să-i satisfacă nevoile. Chiar dacă partenerii lor reacționează față de aceste manevre cu ostilitate reînnoită, ei perseverează. De ce? Deoarece în mintea lor inconștientă se tem că, dacă nevoile nu le sunt satisfăcute, vor muri.

Unele cupluri rămân penru totdeauna cantonate în această stare mânioasă, ostilă. Acești parteneri își rafinează metodele de străpungere a apărării partenerului și îi rănesc psihicul. Cu o frecvență alarmantă, mânia erupe, transformându-se în violență.

Partea din noi care suferă nu reușește să accepte iubirea care izvorăște din interiorul sinelui nostru, deoarece nu avem cum să primim iubirea de sine. Nimeni nu poate. Salvarea nu vine din ”interior”; ea se împlinește când suntem iubiți și ocrotiți de altcineva. Iubirea pe care o căutăm trebuie să vină nu doar din partea unei alte persoane care face parte din contextul unei relații sigure, intime, ci din partea unei perechi imago – cineva atât de asemănător cu părinții noștri, încât mintea noastră inconștientă i-a contopit în una și aceeași imagine. Acesta pare singurul mod de a șterge suferințele din copilărie. Ne putem bucura de îmbrățișări și atenții din partea altor semeni, dar efectele sunt trecătoare.

Apare dilema: Cum pot pertenerii noștri să ne vindece, dacă dețin unele dintre trăsăturile negative pe care le-au avut cei care ne-au îngrijit în copilărie? Pentru ca oamenii să se vindece, partenerii lor ar trebui să se schimbe. Soțul dependent de muncă ar trebui să-și redirecționeze cu bună știință o parte din energie spre soție. Soția depresivă, frigidă, ar trebui să-și recapete energia și senzualitatea. Iubitul reticent ar trebui să lase garda jos în fața intimității. Astfel și numai astfel ar putea toți să le ofere partenerilor afecțiunea statornică pe care au căutat-o întreaga viață. Chiar dacă deseori se dovedește că un partener imago e cel mai puțin în măsură să-i ofere celuilalt exact lucrurile de care perechea sa are cea mai mare nevoie, totodată se întâmplă că tocmai în acel domeniu respectivul are cea mai mare nevoie să se dezvolte! De exemplu, dacă Mary a crescut înconjurată de persoane care nu i-au oferit prea multă afecțiune fizică, e foarte posibil să-și fi ales un soț – să-l numim George – căruia nu-i place contactul fizic; nevoia neîmplinită pe care o resimte Mary se potrivește în mod invariabil cu neputința lui George de a-i satisface această nevoie. Dar dacă Geroge și-ar învinge rezistența, străduindu-se astfel să satisfacă nevoile lui Mary, satăsfăcându-i nevoia de afecțiune fizică, dar George ar putea să recapete încet-încet contactul cu propria senzualitate. Cu alte cuvinte, în strădania de a-și vindeca partenerul, ar recăpăta o parte esențială din sine! Procesul de selecție inconștientă i-a adus laolaltă pe cei doi, care pot fie să-și facă rău, fie să se vindece unul pe celălalt, în funcție de dorința lor de dezvoltare și schimbare.

Dacă veți face eforturi și-i veți oferi partenerului ceea ce dorește de la voi, acest lucru va activa acea parte din voi care a fost blocată în copilărie și vă veți dezvolta unele părți ținute secrete în adâncul ființei voastre. Nevoile partenerului vostru sunt o invitație și o ocazie să vă dezvoltați.

Adesea cea mai mare dorință a unui partener este întâmpinată cu cea mai mare rezistență din partea celuilalt partener.

Creierul vechi nu știe că lumea exterioară există. În schimb, el reacționează la simbolurile generate de cortexul cerebral. Fiind lipsit de conexiunea cu lumea din afară, creierul vechi presupune că orice comportament este direcționat spre universul interior. Așadar, când devenim mai generoși și mai iubitor față de jumătatea noastră, creierul nostru vechi presupune că această activitate ne este destinată.

Trebuie să nu mai aștepți ca lumea exterioară să aibă grijă de tine, ci să începi să-ți asumi responsabilitatea pentru propria vindecare. Paradoxal, atunci când nu-ți mai concentrezi energia asupra propriei persoane, ci spre partener, această vindecare psihologică și spirituală începe să aibă loc.

Când renunți să reacționezi la observațiile critice și formulezi o cerere de schimbare a comportamentului față de partener, atunci ai depășit etapa luptei pentru putere și te îndrepți spre etapa tranformării, pentru a ajunge la un parteneriat conștient. Relația voastră se va baza pe grijă și iubire reciprocă, acel gen de iubire care poate fi descrisă cel mai bine prin cuvântul grecesc agape. Agape înseamnă iubirea care transcede sinele și care călăuzește erosul, forța vitală, îndepărtând-o de la sine și îndreptând-o spre partener, suferința din trecut este încet-încet ștearsă cu buretele și astfel experimentezi realitatea întregirii existențiale.

Negativismul pe care îl manifestăm față de partenerii noștri se întoarce ca un bumerang și ne influențează și pe noi, deoarece creierul vechi nu știe dacă negativismul este îndreptat spre lumea din exterior sau spre lumea noastră interioară. S-ar putea spune că orice formă de negativism îndreptată spre ceilalți este o formă de abuz asupra noastră.

În ultima etapă a unui parteneriat conștient, ”iubirea adaptată la realitate”, dragostea se îmbogățește cu acea trăsătură a ”oscilației spontane”, sintagmă care provine din fizica cuantică și descrie modul în care energia se deplasează dintr-o parte în alta între particule. Când partenerii învață să se perceapă unul pe altul fără distorsiuni, să se prețuiască la fel de mult cum fiecare se prețuiește pe sine, să ofere fără să aștepte să primească ceva în schimb, să se angajeze cu întregul potențial să îi asigure celuilalt starea debine, iubirea circulă neîngrădită între ei, fără eforturi vizibile. Cuvântul care descrie cel mai bine acest gen de iubire matură nu este eros, nici agape, ci un alt cuvânt grecesc, philia, care înseamnă ”iubire între prieteni”. Partenerul nu mai este perceput ca un părinte surogat sau ca un inamic, ci ca un prieten pasional.

Unul din cele mai mari secrete ale vieții este că tot ce merită cu adevărat să facem în viață este ceea ce facem pentru alții. - Lewis Carroll

Material publicat în revista Catchy

vineri, 15 octombrie 2021

Ploile amare de Alexandru Vlad

 

Acțiunea din romanul Ploile amare se petrece într-un sat inundat de apele unui potop apocaliptic, unde un profesor tânăr, Pompiliu, încearcă să descifreze enigma unei fete dispărute douăzeci de ani în urmă. Romanul este un exemplu de proză în care forma se potrivește perfect cu conținutul. Lectura te plasează într-un sat inundat de ape, complet separat de lume și va rămâne așa până la ultima pagină. În calitate de cititorul ești prins în atmosfera unor ploi ce nu mai contenesc și care înghit lent oameni și lucruri în ritmul unor fraze echilibrate, a descrierilor poetice, a ironiei subtile, a metaforei potopului – pedeapsa, survenită după douăzeci de ani de colectivizare forțată, pentru o vină din trecut pentru care întreaga comunitate se face complice prin tăcere.

Apele au ascuns unele lucruri şi au scos la iveală altele, mult mai rele.

Intrigat de anumite semne, tânărul profesor, care a ajuns recent aici, va începe un fel de investigație proprie; acesta are destul timp să cerceteze fără să trezească suspiciuni, lecțiile la  școală fiind suspendate, ca de altfel orice activitate, inclusiv comercială. Ploile nu mai contenesc, oamenii sunt preocupați să ridice diguri la inițiativa primarului satului, Alexandru. La marginea satului se găsește un paznic ciudat la ferma de găini (găini care se devorează reciproc) care știe totul despre oamenii din comunitate, mai ales mistere. Intrigat de limbajul și aluziile despre trecutul său, Pompiliu reușește să se apropie de acesta, îi câștigă încrederea și află că acesta a fost închis pentru greșeala de a-și urma vocația de preot în anii terorii comuniste. Acesta știe istoria fetei care a reușit să sucească mințile tuturor bărbaților din sat, o fiică cuvioasă a unei mame impudice. Anca nu scapă de privirile concupiscente ale unei figuri repugnante – activistul venit să tortureze sătenii să intre în cooperativă.

Profesorul Pompiliu află de la Brodea că tânăra fată îl vizita zilnic pentru a-l trata și a-i aduce mâncare când era ascuns și a ajuns să-i mărturisească dragostea și să-i propună să fugă împreună. Ca preot cucernic, Brodea refuză propunerea, chiar încearcă să o facă pe tânăra fată să creadă că nu simte nimic pentru ea și așteaptă, ca un martir, să fie arestat.

Ca și toți cei fără vocație reală mă agățam de strictețe, de respectarea tuturor regulilor cu asupră de măsură. Și profesorii incompetenți sunt cei mai severi, adevărați zbiri uneori, sperând că în felul acesta vor compensa incompetența profesională. M-am speriat de atracția ce-o exercita asupra mea, și pentru această atracție am încercat s-o pedepsesc pe ea cu asprime. Poate am refuzat-o pentru că nu avea pentru mine aceleași sentimente pe care le aveam eu în secret pentru ea. Dar nu le avea oare? Eram prea speriat ca să încerc să aflu. Și am aplicat astfel tocmai jumătate de măsură, cea mai strâmbă și mai jalnică măsură dintre toate. Credeam că mă pedepsesc pe mine și am sacrificat-o pe ea.

 Dar nu știe ce s-a întâmplat cu tânăra fată în continuare. Misterul rămâne nedezlegat din cauza tăcerii generale a sătenilor. Oamenii care sunt de acord să vorbească deschis profesorului sunt rari și neimplicați, deoarece sunt parte a comunității, precum Dănilă - medicul care și-a ratat propria viață - și asistentul său tehnic Kat. Acesta din urmă, caracter solitar, destul de ciudat în acest univers rustic, pare retras de acest loc ca și cum ar păstra intacte facultățile sale intelectuale surprinzătoare, ca un om miop care nu vede decât ceea pe ce se concentrează. În sens simbolic este, fără îndoială, rațiunea nealterată, iar numele său amintește de cel al filosofului de care îl separă doar o consoană, a cărui subțirime sugerează abstractizarea, mintea separată de corp, atât de subțire încât s-ar fi putut spune că a fost întotdeauna văzut din profil.

Ploile ajung să dezintegreze elemente materiale și morale; din cauza atâtor ape se produce o alunecare de teren care mută cimitirul și, de asemenea, monumentul de război din centrul satului. Postamentul se desprinde de pe suprafața gropii și acolo se deschid vederii două schelete: cea a torționarului zelos care nu obținuse favorurile frumoasei adolescente, Anca, și cadavrul mai mic, purtând încă un colier de perle roșii, al acesteia din urmă.

Alexandru constată că și astăzi era senin, a treia zi la rând. Asta, trebuia să recunoască nu fără o oarecare uimire, îl deprima, la doar o săptămână după încetarea definitivă a ploilor. Ca atunci când te trezești din somn și constați cât e de târziu, soarele fiind deja sus de-o suliță pe cer. Norii dispăruseră noaptea, o demobilizare secretă cu ordin de sus, cum s-ar spune. Pur și simplu parcă cineva a aprins lumina, și în lumina puternică se vedea mai bine tot dezastrul.