Teoria și terapia nevrozelor - Viktor E. Frankl

Dacă ne întrebăm ce produce vacuumul existențial și ce l-a putut cauza, avem următoarea explicație: spre deosebire de animal, omului nu-i spun instinctele și pulsiunile ce trebuie să facă. Iar spre deosebire de vremurile de demult, astăzi, nu-i mai spun tradițiile ce s-ar cuveni să facă. Neștiind ce trebuie să facă, nici ce s-ar cuveni să facă, nu mai știe însă nici bine ce vrea de fapt. Iar urmare? Fie vrea  numai ceea ce fac ceilalți, și asta este conformism. Fie invers: face numai ceea ce vor ceilalți – ceea ce vor de la el. Și aici avem totalitarismul. În afară de asta mai există și o altă consecință a vacumului existențial, și anume un nevroticism specific, ”nevroza noogenă”, care se poate deduce etiologic din sentimentul de absurditate, din dubiul legat de un sens al vieții, respectiv din disperarea că un asemenea sens chiar există.

Întrebăm care este ”condiția posibilității” frustrării existențiale, și nu greșim desigur dacă presupunem că omul este astfel structurat – că are o atare constituție, încât fără sens pur și simplu nu se descurcă. Pe scurt, frustrarea unui om se poate înțelege numai dacă îi înțelegem motivația. Iar prezența ubicuă a sentimentului lipsei de sens ne poate servi ca indicator, acolo unde se pune problema de a găsi motivația primară – ceea ce vrea omul în definitiv.

Logopedia ne învață că de fapt omul tocmai că este pătruns de o ”voință de sens”. Voință de sens numim puur și simplu ceea ce este frustrat aici în om, oricând se întâmplă ca el să cadă pradă sentimentului lipsei de sens și de vid.

Să ne îndreptăm atenția spre problema ”ce putem întreprinde în legătură cu frustrarea existențială”, deci cu frustrarea voinței de sens, și în legătură cu nevroza noogenă? De fapt, sensul nici nu se poate da, și cel mai puțin îl poate da terapeutul – să dea un sens vieții pacientului ori să-i dea pacientului pe drumul său acest sens -, ci sensul trebuie  să fie găsit, iar el nu poate fi găsit de fiecare dată decât de către individul însuși. Și anume, de această treabă se ocupă propria conștiință morală. În această idee, am denumit conștiința morală ”organul de sens”. Sensul nu se poate deci prescrie; dar ceea ce putem face foarte bine este o de-scriere a ceea ce se petrece acolo în om, oricând o pornește în căutarea sensului. Căci se dovedește că găsirea sensului duce spre perceperea unei configurații, exact în sensul lui Max Weirtheimer și Kurt Lewin, care vorbesc deja despre un ”caracter imperativ” inerent anumitor situații. Numai că la o configurație de sens nu este vorba despre o ”figură”, care ne sare în ochi în fața unui ”fundal”, ci ceea ce se percepe de fiecare dată la găsirea sensului este – pe fundalul realității – o posibilitate: posibilitatea de a modifica realitatea, așa sau altminteri.

Se dovedește că omul simplu și firesc – deci nu unul care a fost supus unei îndoctrinări de ani de zile, fie ca student pe teren academic, fie ca pacient pe canapeaua analitică -, se dovedește deci că omul simplu și firesc știe încă dintodeauna pe ce drumuri se găsește sensul și se poate umple viața cu sens. Și anume prin aceea că face o faptă sau realizăm o operă, deci în mod creator. Dar și printr-o trăire, așadar prin faptul că trăim ceva – experimentăm ceva sau pe cineva, iar a trăi experiența cuiva în întreaga sa unicitate și particularitate înseamnă a-l iubi. Însă viața se dovedește a fi plină de sens în mod necondiționat, ea rămâne cu sens – are un sens și îl păstrează – în toate condițiile și împrejurările. A smulge și a extrage sens acestei vieți îi este așadar acordat și îngăduit omului până în ultima suflare.

Logo-teoria dezvoltă inițial intuitiv în cadrul logoterapiei – teoria despre valorile originar numite ”creatoare, experențiale, atitudinale” a fost verificată și validată între timp empiric.

Conform psihosomaticii germane, istoricul bolii trebuie înțeles numai din perspectiva istoricului vieții, și anume fiecare detaliu din istoricul bolii este determinat de istoricul vieții, așa încât s-ar putea vorbi, cu drept cuvânt, despre un determinism biografic. Pe scurt: se îmbolnăvește numai cel ce se mâhnește.

Orice boală are un sens, dar acest sens nu zace acolo unde îl caută cercetarea psihosomatică: bolnavul este cel care dă sens bolii sale, și anume în confruntarea cu ea ca destin, în confruntarea lui însuși qua persoană mentală cu boala qua afecțiune a organismului psihofizic. În confruntarea cu destinul bolii, în atitudinea față de acest destin al său, omul bolnav, homo patiens, își împlinește un sens – ba nu: cel mai profund sens. Nu în ce-ul, ci în cum-ul suferinței rezidă sensul suferinței.

Ilustrarea unui caz de boală psihosomatică. Ne este cunoscut un caz dublu instructiv și ilustrativ al unei angine psihosomatice, și anume privind un clinician și pe asistentul său: dacă chiar fac o criză de angină, ambii o capătă într-o joi. Asistentul o face într-o joi atunci când trebuie să țină în vinerea ce urmează o prelegere științifică, ceea ce înseamnă că el are o oarecare emoție și agitație. Clinicianul capătă însă angina sa – dacă chiar o capătă – tot joi, pentru simplul fapt că miercuri trebuie să-și țină de fiecare dată cursurile. În ziua respectivă este încă an-anginos. Avem, ce-i drept, toate motivele să presupunem că în acea zi afecțiunea mocnește deja; dar ea nu izbucnește. Colegul pur și simplu nu-și poate permite să se îmbolnăvească în ziua în care are de ținut cursul, și izbucnirea bolii, care este deja scadentă, este amânată.

Dar în locul istoricului bolii putem aduce în discuție  și istoria literaturii: Goethe a lucrat șapte ani la manuscrisl lui Faust II; în ianuarie1832 a încheiat acest manuscris, l-a legat și și-a pus sigiliul pe el... iar în martie 1832 a murit. Nu greșim dacă presupunem că Goethe a trăit mare parte din acești șapte ani, dacă pot spune așa, peste condițiile sale biologice. Aici nu a fost o suferință, ci chiar moartea scadentă, ba chiar cu scadența depășită, care s-a amânat până ce opera vieții sale a fost încheiată.

Dacă ne imaginăm domeniul unei fenomenologii a nevrozelor psihogene ca înconjurat eliptic, atunci angoasa și compulsia reprezintă întrucâtva cele două puncte centrale ale acestei elipse. Căci ele sunt, ca să zicem așa, două fenomene clinice primare. Și asta nu întâmplător; căci angoasei și compulsiei le corespund cele două posibilități de bază ale umanității, ”angoasa” și ”vinovăția” (sentimentul de vinovăție joacă în psihologia nevrozei obsesionale un rol important). Însă condițiile ontologice pentru aceste două posibilități, deci acele elemente din care izvorăsc angoasa și vinovăția, sunt libertatea și responsabilitatea omului: Numai o ființă care este liberă poate să simtă anxietate (Kierkegaard: ”Anxietatea este amețeala libertății”) și numai o ființă care este responsabilă poate deveni vinovată. De aici rezultă că o ființă care este blagoslovită să fie liberă și responsabilă este condamnată să fie anxioasă și vinovată. Se poate spune: vinovăția avea un sex care nu făcea ce ar fi trebuit; angoasa are un sex care nu știe ce trebuie.

Tocmai atunci și acolo unde voința de sens rămâne neîmplinită voința de plăcere servește la anestezierea neîmplinirii existențiale a omului, cel puțin pentru conștiința sa. Cu alte cuvinte: voința de plăcere intră abia atunci în scenă când omul, cu voința sa de sens, ajunge într-un vid. Numai într-un vacum existențial proliferează libidoul său sexual.

Vacuumul existențial poate atât să devină manifest, cât și să rămână latent, mascat, și noi cunoaștem diferite măști în spatele cărora se ascunde vacuumul existențial; să ne gândim numai la boala managerilor, care se reped din furia lor de muncă într-o agitație asiduă, iar voința de putere, ca să nu zicem, de fapt, cea mai primitivă și mai banală expresie a ei, ”voința de bani”, împinge deoparte voința de sens.

H. Plugge a putut arăta că frustrarea existențială, în general, așa-numita nevroză de duminică, în special, pot sfârși în suicid, dovedind e baza a 50 de tentative de sinucidere că ele în ultimă instanță nu pot fi puse nici în seama bolii, nici a lipsurilor economice, nici a conflictelor profesionale sau de altă natură, ci în mod surprinzător în seama unui singur lucru: plictiseala.

Paul Polak a atras atenția încă în 1947 că nu trebuie să ne dedăm iluziei că odată cu soluționarea problemelor sociale se vor rezolva și bolile nevrotice de la sine, ci că opusul este corect: când problemele sociale vor fi soluționate, cele existențiale vor izbucni cu atât mai puternic în conștiința omului – ”soluționarea problemelor sociale abia ar elibera problematica spirituală, abia ar mobiliza-o; omul abia atunci ar fi liber să se ia ca lumea pe sine în mâini și abia atunci ar recunoaște ca lumea problematicul din sine însuși, propria lui problematică existențială.”

Nevroza colectivă a prezentului este caracterizată prin patru simptome:

1.      Poziția provizorie față de existență. Omul de astăzi este obișnuit să-și trăiască ziua.

2.      Atitudinea fatalistă față de viață. Dacă cel cu o atitudine proviorie își spune că nu este nevoie să acționeze și să-și ia destinul în mâini, cel cu o atitudine fatalistă își spune: asta nici nu-i posibil. Omul de astăzi este obsedat de o superstiție față de cele mai diverse forțe ale destinului. Din cercetarea unui institut Gallup a rezultat că numai 45 % dintre femeile austriece nu ”cred într-o legătură astrologică a vieții lor cu poziția stelelor”.

3.      Gândirea colectivistă. Dacă omul omite atitudinea provizorie și fatalistă, atunci se va vedea la următoarele două simtome ale unei patologii a spiritului epocii că de abia mai poate să sesizeze persoana, adică pe sine însuși și pe celălalt qua persoană. Omul de azi ar dori să se dizolve în masă; în realitate se dă la fund în ea, se abandonează, și anume ca ființă liberă și responsabilă.

4.      Fanatism. Dacă omul cu atitudine colectivistă își ignoră propria personalitate, atunci fanaticul pe cea a celuilalt, a celui care gândește altfel. Nu-l lasă să se impună, pentru el contând numai propria părere.

Toate cele patru simtome ale nevrozei colective se pot explica prin fuga de răspundere și sfiala în fața libertății. Libertatea și responsabilitatea alcătuiesc însă responsabilitatea omului. Dar omul de astăzi este sătul de spirit, este plictisit de el, iar această saturație este tocmai esența nihilismului contemporan.

Fobiile interpretabile ca produs al unor agresiuni refulate pot fi înlăturate în consecință, dacă pacientul – tocmai pe calea intenției paradoxale – este îndemnat să facă exact acele lucruri de la care anxietatea obișnuiește să-l rețină atât de tare, cu alte cuvinte să-și trăiască agresiunile cel puțin pe plan simbolic.

Dereflecția înseamnă a se ignora pe sine. În jurnalul intim al unui preot sătesc de Bernanos se găsește frumoasa frază: Să te urăști e mai ușor decât crezi; harul constă în a te uita. Putem varia această și spune ceea ce un om nevrotic ar trebui să rețină cât mai des: Mult mai importnt decât să te disprețuiești (exces de conștiinciozitate) sau să ții cont de tine (exces de conștiență) ar fi să te uiți, în fine, cu desăvârșire pe tine.

Să ignor ceva – deci să realizez dereflecția cerută – pot numai purtându-mi pașii acțiunilor pe lângă acel ceva, concentrându-mi existența asupra a altceva. Iar aici terapia se transformă în logoterapie, în analiza existenițială, a cărei existență doar constă, într-o anumită măsură, în aceea că omul este direcționat și îndreptat spre sensul concret (ce trebuie de fiecare dată mai întâi luminat analitic) al existenței sale personale.

Omul nu se află pe lume pentru a se observa și a se autooglindi, ci pentru a se pune la dispoziție, a se abandona, a se dărui cunoscând și iubind. Dar, la urma-urmei, orice cunoaștere și iubire converg spre același lucru, și cât de adevărată este această afirmație reiese din faptul că vechea limbă ebraică a găsit un singur cuvânt pentru ambele.

Nu este sarcina spiritului să se observe și să se autooglindească. De esența ființei umane țin direcționarea, orientarea, fie supra a ceva, fie asupra cuiva, fie asupra unei opere sau a unui om, a unei idei sau a unei persoane. Numai în măsura în care suntem  în acest fel intenționali, suntem existențiali, numai în măsura în care omul este din punct de vedere mental cu ceva sau cu cineva, numai în măsura unei asemenea prezențe și participări este omul alături de sine însuși.

Bolnavul obsesional vrea să ”facă” totul cu știință și voință, drept totul arată prea ”făcut” și ”voit”, și nu susținut și continuu, nu curgător.

Știm și recunoaștem nu numai un inconștient instinctual, ci și un inconștient spiritual, iar în acest strat originează și sufletul omului, firea omului. Sentimentul poate fi de un grad de finețe mult mai mare decât poate fi vreodată de agerime al rațiunii.

Din toate acestea reiese cât de necesară ar fi în cazurile de nevroză obsesională o instruire legată de încrederea în inconștient – o încredere în spiritualitatea inconștientă, în superioritatea cognitivă și decizională a elementului sufletesc și afectiv din om față de elementul rațional și rezonabil într-un cuvânt: ceea ce trebuie să-l învățăm pe bolnavul obsesional, ceea ce trebuie să-i redăm, ceea ce trebuie să-l facem să găsească din nou este încrederea lui față de spiritualitatea nereflectată.

Așa-numita psihologie abisală este denumită adesea și psihologie dezvăluitoare, demascatoare. Iar demascarea este cât se poate de legitimă. Dar ea trebuie să se oprească acolo unde ”psihologul demascator” dă de ceva autentic, de omenescul genuin din om, care pur și simplu nu se mai poate demasca. Dacă nu se oprește nici acolo, atunci el mai dezvăluie un singur lucru, și anume propriul motiv inconștient, necesitatea ce-i este lui însuși necunoscut de a discredita și devaloriza omenescul din om.

Artă de Yasmina Reza

 

Piesa scriitoarei franceze de origine evreiască Yasmina Reza Artă relatează disputa între trei camarazi asupra unui tablou. Serge cumpără un tablou mare, scump și controversat. O achiziție nevinovată duce la o dezvoltare complet neașteptată a relațiilor dintre cei trei bărbați și, de fapt, devine un test al trăiniciei prieteniei lor de un deceniu și jumătate.

Piesa vorbește despre misiunea artei. Interferând fără ceremonie cursul natural al evenimentelor, arta este în măsură să testeze relațiile dintre oameni, să schimbe direcția. Uneori, într-o tăcere deplină, ea acționează brusc ca o manetă mecanică care declanșează ipocrizie și respingere, dezgust și afecțiune, ferocitate și participare. Arta poate distruge, dar și edifica. Aceasta înrobește, dar și eliberează. Arta se rapoartează fără ceremonie la sistemul de valori și la timp. Ea transformă, cultivă abilitatea de a distinge lucrurile. Arta te învață să te raportezi impasibil față de orice patos.

Subiectul ciocnirilor dintre cei trei este un tablou abstract, care costă o grămadă de bani și este doar o pânză albă, absolut albă. Deci, există trei prieteni - Serge, Mark și Yvan. Unul dintre ei este dermatolog, al doilea este inginer, al treilea este angajat într-o papetărie. De-a lungul anilor relația lor nu a cunoscut fluctuații, a rămas o prietenie masculină obișnuită, în unele privințe, poate, banală. Dar într-o zi, Serge îl cumpără pe nenorocitul Antrios, ceea ce îl înfurie pe Mark, care refuză să înțeleagă cum poți da 200.000 de euro pentru un tablou absolut alb, cu trei dungi albe pe diagonală. Yvan încearcă să împace în mod imparțial părțile aflate în conflict, fapt pentru care este lovit accidental în zona urechii. Reconcilierea finală pare să dea speranță că prietenia nu este complet surpată din cauza unui „rahat alb” care le-a ieșit în cale.

Piesa a fost tradusă în 30 de limbi și jucată în toată lumea. Originalitatea ei constă în umorul intelectual și discuția personajelor despre carieră, succes și eșec, hobby-uri și femei. Piesa i-a adus Yasminei Reza faimă mondială. Piesa a devenit „bestseller teatral”, printre numeroasele premii se numără Premiul Laurence Olivier, Premiul Evening Standard și Premiul Tony.

Dăruind vei dobândi - Nicolae Steinhardt

 

Poate că e bine să ne aducem cât mai des aminte de cuvântul Sfântului Isaac Sirul: ”Nu huliți spunând că Dumnezeu e drept!”, cuvânt la prima vedere paradoxal și scandalos, în fapt profund ortodox și adevărat și neavând de ce ne sminti. Căci dacă Dumnezeu ne va judeca numai după dreptate, suntem cu toții pierduți, nici unul nu va ieși izbăvit dintr-o judecată exclusiv dreaptă și contabilă. Dumnezeul nostru – Sfânta Treime – e Dumnezeul milei, care e un sinonim al ”nedreptății”, adică al unei dreptăți mai adânci, mai cuprinzătoare, mai tainice, unei dreptăți de ordin superior.

Printre ce fel de oameni Și-a petrecut Domnul viața pământească? Nu printre cărturari (El însuși nu a fost mare cărturar), nu printre nobili, bogătași, oameni aleși ori oameni curați și drepți (Iosif din Arimateea, Nicodim, Iair sunt excepții). Ci mai vârtos printre oameni foarte simpli (pescari, mici slujbași), samarineni (norod nesuferit evreilor și din belșug disprețuiți), păgâni (adică spurcați), lunatici, vameși (colaboraatori ai ocupantului, așadar vânzători de neam), demonizați, desfrânați și desfrânate, dezmoșteniți ai soartei, cerșetori, bolnavi. Și cu precădere bolnavi de boli respingătoare și urâcioase: femei cu scurgere de sânge, leproși, idropici, slăbănogi, paralizați, epileptici, orbi, muți, ciungi, șchiopi paludici, oamenii cei mai scârbavnici ce pot fi pleava și drojdia societății, proscrișii din rândurile lumii cumsecade, normale și respectabile.

Fariseii, firește, vor fi fost cei mai scandalizați. Hristos nu pierde niciun prilej pentru a-i înfrunta, zi de zi, ceas de ceas, parcă, pas cu pas. Pe cine? Pe deținătorii predaniei, pe vajnicii Domini canes ai vremii, pe vigilenții Legii lui Moise, pe cei care în toate puneau litera deasupra Duhului. ”Neam viclean și desfrânat” – îi numește. Refuză să le dea semn, îi contrazice, îi critică cu asprime, îi ironizează. Îi învinuiește de învârtoșarea inimii, îi face ”fățarnici”, le istorisește pilda lucrătorilor celor răi din vie și pe a lucrătorilor din ceasul al unsprezecelea care deși n-au dus greutatea zilei și arșiței primesc tot atâta ca și cei din ceasul întâi, le pomenște de piatra pe care nu au luat-o în seamă ziditorii și totuși ajunge în capul unghiului. Le mai zice și altele la fel de necruțătoare: Că cei de pe urmă vor fi întâi și cei dintâi la urmă, că mai ușor le va fi Sodomei și Gomorei în ziua Judecății decât cetății care nu-i va primi pe ucenicii Săi. Și nu se sfiește să răstoarne fireasca, tradiționala ierarhie: ”Care dintre voi vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă” (acestea sunt spuse ucenicilor, însă bate șeaua să se priceapă iapa). Pilda lucrătorilor din vie le va fi pus capac la toate. Nici nu era nevoie să fie fariseii tare deștepți pentru a pricepe încotro țintește parabola, cui îi este menită: ”Lucrătorii vor fi pierduți, iar via va fi dată altora”. Aluzia era clară ca lumina zilei. Și ”ei au înțeles că Iisus spesese pilda aceasta pentru ei”. Le rupea gura cu răspunsurile lui înțelepte și le dejuca toate ispitirile, tertipurile, ambuscadele. Diatriba cea mare (Matei 23, 13-39) le va fi spulberat orice iluzie asupra unei posibile înțelegeri, îmbunări ori ademeniri (căci de ce Îl tot urmăreau și-I ieșeau în drum și-L pofteau la masă și nu-L slăbeau din ochi? Pentru a-L iscodi, a-L ispiti și a-L supraveghea, desigur, dar și pentru a încerca să și-L apropie, cred, a-L recruta, cum se va spune mai târziu). Diatriba este echivalentul desăvârșitei rupturi a oricărei punți de legătură.

Călăuze oarbe, orbi, morminte văruite, ucigași, șerpi, pui de viperă (precum fuseseră – inter alia – calificați), au mai fost nevoiți să asiste și la scena ungerii cu mir care i-a usturat până-n străfundul rărunchilor. Dublu scandal: Că a primit ca odesfrânată să se apropie și să se atingă de El; că a încuviințat să fie risipit un mir prețuit la trei sute dinari în loc de a porunci să fie vândut și banii să se împartă la săraci.

Alt mare scandal e răstignirea: Spectacolul Divnității pironite pe lemnul batjocurii și blestemului. Rușinoasa, infama, ticăloasa moarte prin spâzurarea pe lemn, după ce omul a fost bătut, pălmuit, biciuit, scuipat, încununat cu spini și îmbrăcat în derâdere cu hlamidă roșie (cu ”purpură mincinoasă”). Iată-L pe Fiul lui Dumnezeu acoperit de răni, sânge, vânătăi, atârnat între doi tâlhari, redus la cea mai abjectă condiție rezervată corpului omenesc.

Apoi mâncarea și băutura în general: Un proroc care se recunoaște a fi ”om mâncăcios și băutor de vin” (Matei 11, 19) și ai Cărui discipoli nu țin post, de mirare e că s-a pomenit acuzat a scoate demonii cu ajutorul demonului demonilor? Aprobă irosirea (mirul); bea, mănâncă, înmulțește vinul, nu-și spală mâinile, se arată sever cu drepții și mai mult decât îngăduitor cu păcătoșii, socotește pe samarineni mai buni decât evreii, în pilda cu cei leproși vindecați singurul recunoscător e un samarinean, în pilda cu samarineanul milostiv preotul și levitul ies făcuți de ocară. De destăinuit cui Se destăinuiește? Unei femei samarinence (dublu scandal) și unui cerșetor orb! Dar mai presus se identifică cu Tatăl (Ioan 5,18), Se face deopotrivă cu Dumnezeu. Eu sunt ușa oilor, zice, Eu sunt Păstorul cel Bun, Eu sunt învierea și viața, Eu și Tatăl Meu una suntem! Câtă nemărginită trufie și, pe de altă parte, câtă nesăbuită, exagerată umilință. Spală picioarele Ucenicilor (și Petru era gata-gata să se smintească), Se lasă răstignit și ucis (și cătorilor către Emaus nu le-a lipsit mult să treacă de la tulburare la deznădejde).

Dar mai sunt și alte scandaluri, poate mai mici (unele), poate la fel de grave (altele). Nepăsarea față de cele lumești cinstite și raționale (cum ar fi averea, grija de casă, de țarină, de rude, de morți, de împărțirea moștenirii) discreția întinsă mult prea departe, aproape bolnăvicoasă, pasivitatea absolută față de treburile naționale și sociale. Predica de pe Munte ce e de nu o apologie gândită anapoda, sunt puse cu sus-n jos toate cele, parcă spre ciuda și revolta oamenilor cu scaun la cap. Călcarea sistematică a sâmbetei; tonul insultător față de arhierei  (”Vă rătăciți neștiind scripturile, nici puterea lui Dumenzeu” – Matei 22, 29); aforismul atât de îndrăzneț, de ciudat: Celui ce are i se va da, dar de la cel ce nu are și ce are i se va lua. Și câtă intransingență: Lăsați toate baltă, nu-ți rândui casa, nu-ți îngropa tatăl, ci – acum, chiar în clipa aceasta – urmează-Mi Mie! Iar orașele noastre, Horazimul, Betsaida, Capernaumul puse mai prejos de Tir, de Sidon, ba și de Sodoma, de Ninive!... Iar sufletul și-l va pierde acela care nu merge după El și numai care și-L pune pentru El îl va câștiga. Nu, hotărât lucru, numai uciderea Lui ne poate scăpa de atâtea sminteli!

Și cum vom recunoaște, noi creștinii, noi ciracii și urmașii celor care din prima clipă au crezut în El, cum vom cunoaște că o faptă, o acțiune, o purtare, un gând al nostru este sau nu creștinesc?

Cum? După gradul de scandal al faptei ori gândului aceluia. Cu cât va fi mai scandalos faptul ori gândul cu atât va fi mai sigur, mai indubitabil că e creștin. Dacă, bunăoară, răspund fratelui meu: ”Acum nu pot să te ajut, e vremea rugăciunii”, zicerea mea nu e câtuși de puțin scandaloasă, e cuminte și dovedește evlavie. Dar numai creștinească nu-i. Dacă judec: Mai degrabă renunț la dulceața slujbei decât să nu-mi ajut fratele, să-l las singur și de izbeliște în necazul lui, să nu-mi fie milă de el, poate provoca scandal și smintesc pe vreun fariseu, dar mă port creștinește.

Pe noi departe de a ne abate din drum, așa-zisul scandal ne susține, ne călăuzește; e pentru noi calea cea dreaptă, a metanoiei, pe care, cu ajutorul Mântuitorului noastru, mergem și nu ne vom opri a merge plini de încredere și de nădejde, din scandal în scandal, spre înfruntarea și nimicirea veșnicului fariseu trăitor în sufletul omului nedăruit cu har de la cădere încoace.

Fantomele din ceață (Matei 18, 23-35)

Fiecare din noi se crede centrul lumii. Cel mai greu ne este a săvârși povața lui Hristos, a da viață imboldului capital. Nu putem ieși din noi adică, nu suntem în stare a ieși din noi și a ne privi din afară. Și totuși cerința aceasta e de neînlăturat și de neocolit.

Harul milostivirii depășește până și ceea ce suntem obișnuiți a numi ”sentimente bune și frumoase”. Mila este contrariul contabilității, care-i treaba demonului. Acela socotește întruna, cântrește, drămuiește, nu iartă, nu șterge, nu uită nimic. Hristos milostivnic – Celui Căruia îi este a ne milui – cu un singur cuvânt și dintr-o dată anulează păcatele unei vieți întregi: ale femeii păcătoase, ale femeii adultere, ale vameșului Zaheu, ale tâlharului celui bun. Contabilitatea, adevărată mașină de calculat, e mecanică, neînduplecată, spăimântătoare; de vreme ce într-un registru contabil  nu se poate schimba nicio singură cifră. Totul e încremenit pe veci. Mila, opusul ei, este mereu gata să uite, să ierte, să absolve, să treacă cu vederea. Din angrenajul strâns (și teribil) al legalităților, dreptății și determinismului, numai ea – asemeni luminii farului pentru naufragiați, asemeni luminii blânde a unei căsuțe de țară pentru drumețul rătăcit – poate semnifica nădejdea și înlătura aprehensiunea iremediabilului.

Hristos este cel care ne cere Imposibilul. Să dăm din ce nu avem.

Dar să-l ascultăm pe Michaux: În mănăstirea unde ar fi dorit să fie primit se prezintă un candidat la călugărie. Îi mărturisește starețului: Să știți, părinte, că nu am nici credință, nici lumină, nici esență, nici curaj, nici încredere în mine și nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor iar altora cu atât mai puțin. Nimic nu am. Starețul îi răspunde: Ce are a face! Nu ai credință, nu ai lumină; dându-le altora, le vei avea și tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi și pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele și semenul tău ești dator să-l ajuți cu ce nu ai. Du-te! Chilia ta e pe coridorul acesta, ușa a treia pe dreapta.

Nu din prisosul, nu din puținul tău, ci din neavutul tău, din ceea ce îți lipsește. Dăruind altuia ce nu ai – credință, lumină, încredere, nădejde – le vei dobândi și tu.

Să îndrăznești  da ceea ce vremelnic se întâmplă să-ți lipsească. Iată paradoxul creștin în toată plinătatea, splendoarea și virtutea lui. Dar iată și făgăduința uluitoare: Dând ceea ce nu ai, dobândești ce ai știut să dai din golul ființei tale. Darul suprafiresc se reflectă asupra-ți, se întoarce la tine ca un bumerang, ca o rază de lumină proiectată de oglindă. Și te înavuțește, te împlinește, te covârșește!

În adevăr, dând peste fire, luăm har peste har. Cel slab, prin urmare, să rostească: Dă-mi, Doamne, când sunt descumpănit și gol, voință și nerușinare ca să pot da din ceea ce nu am, iar Tu fă ca darul acesta al meu – paradoxal, absurd și îndrăzneț – să se întoarcă asupra-mi prin mila Ta care socotește înțelepciunea oamenilor drept nebunie și adagiul: ”Nemo da quod non habet” – aramă sunătoare și chimval zornăitor. Tu Care ceri numai imposibilul și făptuiești numai ce mintea omenească nu poate să priceapă.

Moartea lui Hristos și moartea lui Socrate: cât sunt de contrare, de fundamental antagonice, deși nu puțini filosofi au stabilit o legătură între ele.

Hristos moare pe o ”căpățână”, un dâmb, o ridicătură plină de gunoaie, necurății și mortăciuni, la marginea orașului, ”afară din tabără”, în loc spurcat, ”ca un câine” (similar lui K. din Procesul), între doi tâlhari, batjocorit, scuipat, ocărât, purtând cunună de spini, hulit, sfidat și luat în derâdere de trecători (Huu! Cel ce dărâmi templul și în trei zile îl zidești, mântuiște-Te și pe Tine însuți coborându-Te de pe cruce), în chinuri groaznice.

Cu totul altceva e Socrate. Atenianul are parte de o moarte demnă și măreață. Cucuta nu e dureroasă, produce o paralizie progresivă, de la picioare spre inimă. Pe filosof îl înconjoară toți ucenicii săi fideli; ei, spre deosebire de ai lui Hristos, nu s-au zburătăcit care-ncotro. Stau ori șed, îndurerați, atenți, plini de cuviință și iubire, îi sorb cuvintele, îi îndulcesc și înnobilează clipele acestea din urmă.

Cu adevărat om S-a fcut Hristos nu când S-a zămislit prin Duh și S-a născut din Fecioară ci atunci când a murit omenește pe Cruce.

Și totuși Dumnezeu-Omul atât de vizibil învins îl biruie pe semi-zeul Socrate. Nobilă, curată, vajnică figură și aceasta, însă nu lipsit de acea doză de teatralism imanentă firii omenești și preocupat mai degrabă a se arăta ”virtuos” decât ”om”. Autentic uman e Hristos, autentic umană e tragedia-i derizorie, spurcată, sfâșietoare. 

Noi însă luînd pildă de la amândoi – și de la Hristos și de la Socrate:

a)      Moarte fizică întocmai ca Socrate: cu demnitate, curaj, ținută militară, duh de samurai, chiar și cu nițică teatralitate, cât mai bărbătește și mai semeț;

b)      Despărțirea sufletului de trup și pornirea lui către Judecată cu gândul la Hristos: cu sudoare, cu fiori în inimă și sânge, cu spaimă și tremur.

Să ne rugăm Domnului să ne dea la vremea morții aceste două daruri: cât privește trupul - ținută și curaj; cât privește sufletul îngenunchere, frică și neprefăcută căință.

Mărinimia Domnului, cred, noblețea, boieria Lui, înfățișarea-I de cavaler, gentleman (zic englezii), gentilom (zic francezii) și mare aristocrat (în înțeles etimologic), de nobil (în sens sufletesc și spiritual). Cum altfel decât ca ale omului superios, mărinimos, cavaler, ca ale boierului (cu inima și mintea) pot fi considerate aceste însușiri certe izbitoare, ale lui Iisus Hristos?

-          Iubirea de dușmani (stăruitor recomandă  - Matei 5, 14) mergând până la rugăciunea de pe Cruce, făcută pentru neluarea în seamă a groaznicului păcat săvârșit de cei ce-L răstignesc (Luca 23, 34), care-i totdată și totala lipsă de ranchiună, răzbunare și răutate (sentimente josnice, mârlănești);

-          Iertarea. Petru e povîțuit să ierte nu de șapte ori și de șaptezeci de ori câte șapte (Matei, 18, 22);

-          Mila. Dovadă stau nenumăratele tămăduiri făcute din milă (femeia gârbovă, omul cu mâna uscată, slăbănogul...) ori și învierea fiului văduvei din Nain, a fiicei lui Iair, săturarea miilor de oameni în pustiu (milă îmi este de mulțime) cu părintescul gând că dacă vor fi sloboziți flămânzi ar putea să se istovească pe drum ca unii ce au venit de departe (Matei 15, 32; Marcu 8, 2-3).

-          Discreția: Când facem milostenie să nu știe stânga noastră ce face dreapta (Matei 6, 3).

Când postim, să ne ungem capul și să ne spălăm fața (Matei 6, 17);

-          Încrederea, semn indubitabil de curăție lăuntrică și de noblețe, numai omul netrebnic fiind bănuitor. De ce? Fiindcă îi judecă pe ceilalți după propria-i necurăție și propriile-i rele porniri, atribuindu-le fărădelegi și mișeliile pe care le-ar săvârși el însuși în cazul în care s-ar afla în locul lor.

Neîncrederea nu-i decât oglinda reflectantă a părții josnice din sinele bănuitorului, un soi de portret a lui Dorian Gray. Omul cinstit, a cărui putere de judecată nu e coruptă de aprehensiuni ce-și au sediul într-un subconștient tulbure, mai presus de orice nu este neîncrezător și, până la dirimanta probă contrarie, se încrede în semenul său, îi face credit. Domnul, în scena furtunii de pe mare (Matei 8, 24-27; Marcu 4,37-40; Ioan 8,23-25) mai cu seamă pentru aceasta Își ceartă ucenicii: Pentru că nu au avut încredere în el, în puterea prezenței Sale alături de ei;

-          Dărnicia – El înmulțind pâinile și peștii, săturând o dată patru mii de bărbați (Matei 15,38; Marcu 8,9), altădată cinci mii, afară de femei și de copii (Matei 14,21; Marcu 6,44; Luca 9,14; Ioan 6, 10), îndemnându-și ucenicii la o pescuire de pe urma căreia nu mai puteau să tragă mreaja de mulțimea peștilor (Luca 5,6; Ioan 21,6)

Așa dă Hristos întodeauna: har peste har, clătinat și îndesat, răsplătit înzecit, însutit, înmiit, după regula dobânzii compuse. Căci, într-adevăr, cum răspunde, cum dăruiește, oare dând un bacșiș, azvârlind o șpagă?

O, nu! Ci făcându-i celui care I-a deschis ușa cinstea de a cina cu el: ”Iată stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și coi cina cu el și el cu Mine (Apoc. 3,20). Ba și mai mult (Ioan 14, 23): Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi, și vom veni la el și vom face locaș la el.” Altfel spus, la cel vrednic Dumnezeu va veni nu numai să ospăteze, ba să și găzduiască. Dar apostolilor ce le făgăduiește la Cina cea de Taină? ”Să mâncați și să beți la masa Mea, în împărăția Mea și să ședeți pe tronuri” (Luca 22,30)

Prefacerea apei în vin la Cana Galileii este și ea un semn de mărinimie și generozitate. Iar parabola lucrătorilor tocmiți la vie tot în același spirit trebuie interpretată. Modul de plată uniform al tuturor lucrătorilor, independent de numărul orelor de trudă, se explică prin boieria stăpânului, prin sila sa de contabilitate și socoteli. Să ne amintim de vorba lui Blaga: În rai nu se socotește, în rai a socoti este un păcat. Lipsă de meschinărie și de duh negustoresc, de grijă pentru părăluțe și zecimale.

Iisus este în mod constant politicos. ”Prietene” ori ”prieteni” i se adresează de obicei interlocutorului. Chiar când e vorba de Iuda, tot apelativul ”prietene” e folosit.

Este de asemenea blând, calm adică, de nemâniat. Nu au izvutit să-L mânie decât fariseii ca deținători a două însușiri cu prisosință vulgare: minciuna și fățărnicia.

Îl vedem pe Domnul păstrând o ținută demnă în toate împrejurările, fie ele oricât de grave, de primejdioase. Spre pildă când e adus în fața Sinedriului ori a lui Pilat. Tăcerea, aceea de care se miră dregătorul, ce este ea de nu o manifestare a ”ținutei”?

Și a curajului! Căci Hristos, Care de bună voie se urcă pe cruce. Acesta în primul rând este – un viteaz.

Hristos iubește curajul, îl predică, pe ucenicii Săi îi vrea îndrăzneți, îi îndeamnă: Nu fiți fricoși! Nu vă temeți! Nu vă înspăimântați! Îndrăzniți!

Domnul disprețuiește frica, o trece printre păcate; pe fricoși îi menționează primii printre cei sortiți iezerului de foc (Apoc 21,8)

Tatăl, dică Domnul nu numai se bucură că a fost găsit cel pierdut și a înviat cel mort și nu numai pentru beneficiarul actului său de clemență. Se bucură și de bucuria pricinuită, se veselește odată cu omul căit, ba poate chiar și mai mult decât acesta și găsește că este nimerit să serbeze fără de zgârcenie și de falsă pudoare blagoslovitul eveniment. După orice convertire Iisus stă la masă cu metanizatul (cu Zaheu, cu Levi-Matei), se bucură odată cu gârbova lecuită, nu șovăie să junghie vițelul îngrășat și să se veselească, jucând și cântând, la înapoierea acasă a celui după care inima părintească jinduia. Nu ni se cere altceva decât să ne întoarcem la El: fără Teamă, fără îndoială, cu nădejde și încredere. Cina e gata, ușile-s deschise, vițelul e mult și gras, totu-i frumos orânduit. Să avem numai haină de nuntă. Altfel spus, căință și credință. Atâta doar va să avem! Cu o singură vorbă aidoma buretelui care curăță tabla neagră ori gumei care șterge scrisul de pe hârtie – Hristos desființează întregul nostru trecut, oricât ar fi de întunecat și de murdar.

Hristos aceasta chiar face: Dezvăluie supraeul – overself zic anglo-saxonii – din noi, cu alte cuvinte omul mascat, obturat de consecințele căderii strămoșești și de toate păcatele, sluțeniile și josniciile proprii. N-avem nevoie cum credea Nietzsche, să ne răzvrătim împotriva creștinismului, să-L părăsim pe Hristos ca să avem acces la starea de supraom. Dimpotrivă, numai Hristos e cel care ne-o conferă. El ne înnobilează, ne căftănește, ne ridică la veche noastră stare aristocratică.

Aceasta-i ”magia” lui Hristos - Restauratorul: Reașezarea omului în starea lui paradisiacă de altădată, de cea mai nobilă dintre ființe. Parabola Fiului risipitor nu-i decât punerea în formă de povestire – cum ar spune Paul Roceur și alți critici contemporani – a minunii ce se numește restabilirea omului în fericita lui condiție adamică, în haina lui dintâi. Mai fericită de data aceasta, adaugă Dostoievski, dat fiind că risipitorul își va aduce aminte de greșeala sa, de hăul din care a ieșit și va cunoaște o beatitudine superioară celei a raiului inițial.

Suntem ființe osârduitoare dar și slabe, oricând predispuse a ne poticni, de nu și a pica. Fer. Filip Nerri n-a gărit oare: Ține-mă Doamne de urechi că de altfel te vând ca Iuda! Dar dacă strigăm, ca tatăl copilului demonizat, dacă într-adevăr ne rugăm cu lacrimi, atfel spus din străfundurile ființei noastre, dacă realizăm că nu suntem decât trestii firave și biete feștile fumegânde, ieșim din capcana trufiei, din chinurile incertitudinii și din labirintul paradoxelor. Strigătul însoțit de lacrimi al tatălui e mai înainte de toate un act de smerenie: El recunoaște și mărturisește ticăloșia condiției sale omenești; îngâmfarea nu-l mai oprește să ceară ajutorul interlocutorului său. Prin smerenie, lacrimi și rugă, el (și odată cu el tot omul) trece de starea complexă (dubioasă, apăsătoare) de credință-necredință la starea stabilă de credință.

Ce dovedește aceasta? Că e nevoie de har. Ființa omnească nu e îndeajuns de puternică pentru a putea ieși singură din paradoxalitate, dispersiune și fluctuație. Îi este însă larg deschisă poarta smereniei (rugăciune+lacrimi+”strigare”); ea duce la credință, spre deosebire de ferecata poartă a marelui, tragicului Kafka.

Domnul în calitate de vânător (de oameni) este deosebit de atras de vânatul dificil, de ucenici și ucenice de caracter, care opun rezistență dar și sunt în stare ca acum chiar (nu după o zi ori un ceas ori un sfert de oră) să I se prea în Duh și adevăr. I-au fost pe plac un prigonitor ca Saul din Tars, o desfrânată din pasiune ca Maria Egipteanca, un vameș înrăit ca Zaheu, o sfădăreață ca samarineanca; nu i-au plăcut fețele palide, călâi, plângăreții, strecurătorii de izmă, chimen și unturniță, fățarnicii, purtătorii de caftane și ciucuri lungi, zeloșii aprinzători de lumânări. Pe Simon-Petru l-a iubit fiindcă era din speța inșilor înfocați, intempestivi, nerăbdători”.

Iată Dumnezeu e blând, îndelung-răbdător și mult milosârd. Dar nici mânia nu-I este străină când își află rostul, utilitatea. Resemnarea, bunătatea, îngăduința, necârtireaa și îndurarea sunt desigur virtuți majore. În proximitatea neroziei trebăluitoare, a prostiei îngâmfate, a răutății, a fățărniciei, nedreptății strigătoare la cer, a nepăsării de durerea și nevoia altuia, a ticăloșiei, nemerniciei, formalismului încrâncenat și cinic, a setei de sânge, a vrăjmășiei nepotolite creștinul se cuvine să urmeze pilda Domnului și Învățătorului său și să se umple de legitimă și sfântă mânie. Să nu stea resemnat, bleg, napăsător (ca preotul și levitul din parabola samarineanului milostiv, ca bogatul în fața casei căruia săracul Lazăr se perpelea pe gunoaie), încuiat în sine, orb, rece, dezumanizat. I se cere creștinului să fie bun și blajin, dar cu discernământ (vero distinguo falsum zicea poetul latin) și dreaptă socoteală, ca în toate probleme ce-i sunt puse înainte de complicata și pestrița viață. Sând neîndoielnic situații unde sănătoasa și de priință reacție nu poate fi alta decât indignata și întristata mânie.

Din cele de mai sus deducem o învățătură substanțială, anume că există două tipuri de mânie, net osebite între ele. A mea – egoistă, sălbatică, avându-mă în vedere numai pe mine, pricinuită doar de considerente  proprii eului meu imperialist și trufaș de iritabilitate, irascibilitate, nervozitaate și suscebilitate – un păcat urât. A mea, iscată de erupțiile prostiei și răutății în juru-mi, de suferința nemeritată a fratelui meu, de nedreptatea ce ise face, de formalismul deșănțat, de minciuna nerușinată, de disprețul pentru om, discriminări, necesitate, înșelăciune, palme date peste ochi celui nevinovat, asuprire a celor lipsiți de apărare, batjocorire a celui slab și altele asemeni lor nu mai este un păcat, ci o virtute – o datorie chiar și-i bună, sfântă și dreaptă. Acest soi de înflăcărată mânie a fremătat și în sufletul Domnului și-i cuviincios și înțelept să ne aducem aminte de un adevăr deseori dat uitării, spre a nu deforma în mintea, inima și cugetul noastru înțelesul justițiar și clarvăzător al creștinismului.

Creștinul nu-i prin definiție un nătâng și un parazit, un insensibil, grijuliu numai de sufletul și tihna lui, un adept al supterfugiului: ”Ce-mi pasă mie?”. Lui, cu precădere, îi pasă de ceilalți.

Frica e pricină de alungare a lui Hristos. Când gherghesenii (Luca 8 37) sunt ”cuprinși de frică mare” ce fac? ”Îl roagă pe Hristos să plece de la ei”. Așadar efectul dintâi al fricii este alungarea lui Hristos, lepădarea de El. Domnul întodeauna și-a învățat ucenicii și adepții să nu fie fricoși! De ce sunteți fricoși? Nu vă spăimântați! Îndrăznește fiică; îndrăzniți, Eu am biruit lumea.

În Apocalipsă (21, 8) fricoșii sunt cei dintâi manționați printre meniții iezerului de foc și de pucioasă.

Frica este un păcat, iar curajul este o virtute creștinească. Nici că se putea să fie altminteri într-o religie al cărei Întemeietor S-a urcat vitejește pe Cruce.

În referatul Sf. Ap. Ev. Matei, la cap. 7, versetul 6 se află fraza binecunoscută de toată lumea: „Nu dați cele sfinte câinilor, nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcându-se să vă sfâșie pe voi”. Atâta doar că mai toți oamenii o citează trunchiat: Nu aruncați mărgăritare voastre înaintea porcilor. Dar Hristos nu a grăit numai atât ci a completat: Ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcându-se să vă sfâșie pe voi.

Așa, întocmai, fac și oamenii. Căci lumea se împarte în oameni și ne-oameni. Aceștia din urmă răsplătesc binele ce li s-a făcut atacându-și și sfidându-și binefăcătorii. Ni se cere de aceea multă atenție. Bune și frumoase sunt bunătatea și mărinimia, dar nu față de oricine. Nu e drept și cuminte să ne lăsăm înșelați, batjocoriți și exploatați de ne-oameni. Bunătatea și mărinimia nu se confundă cu orbirea, prostia și naivitatea. Naivitatea, zicea Leon Daudet, e bună și frumoasă la prunci, la copii, la tineret. Oamenilor maturi și bătrânilor le șade bine să fie inteligenți, înțelepți, prudenți, călăuziți de ceea ce vechile noastre texte bisericești numesc atât de pertinet: trezvie.

Textele acestei cărți sunt predici. O mărturisire publică și un dialog cu ascultătorii, iar nu o trufașă, pedantă, sclavisită dojană sau o învățătură triumfalistă. Predicatorul și enoriașii pășesc împreună – dibuind, revenind, stăruind, pricepând anevoie, minunându-se – către Hristos. Pentru a-mi fi îngăduit să Te pot ruga, să Te iubesc și să mă închin Ție.

Din rob și schilod m-ai făcut om liber și senior; din fricos și mișel, om îndrăzneț, din ființă a întunecimii, un ahtiat după lumină și slobod a încerca senzația că nu-mi este interzis a năzui să mă port efectiv potrivit cu învățătura și vrerea Ta.

Pentru că nu numai că m-ai descoperit pe mine însumi în toată mizeria și josnicia și nimicnicia mea, ci mi-a dezvăluit mie însumi latențele bune și priincioase dinăuntrul meu:

Mi-a arătat că nu sunt definitiv și iremediabil pierdut;

M-a scos din cloacă, îngustime și beznă;

Nu mi-a cerut să mă anihilez, să mor, ci – dimpotrivă – să mor păcatului și zădărniciilor și să viez puternic întru El – cu dragoste și bucurie – adică întru libertate voie bună și calm (căci El ”prețuind pe om nu vrea – zice Părintele Stăniloae – confundarea lui cu Sine, ci menținerea și ridicarea lui într-un dialog etern al iubirii”)

mi-a descoperit și o altă mare (și vreme îndelungată cu totul nepresupusă) taină, anume ineluctabila universală lege a paradoxului, înlesnindu-mi să înțeleg că nevinovăția nu se poate obține decât pe calea aceasta paradoxală a recunoașterii propriei culpabilități.

În cele din urmă m-am putut convinge că libertatea se cucerește numai prin omorârea păcatului și m-am trezit în stare să descifrez farmula ”fac ce vreau”: Ea nu îneamnă că dau ascultare condiționărilor viscerelor și tropismelor mele, pornirilor și instinctelor mele dobitocești, constituindu-mă prizonier al egoismului, turpitudinilor și plăgilor firii mele, ci supunându-le pe acestea voinței, rațiunii și conștiinței mele, părții bune (curățite) a eului mei, supra-eului meu. Fac ce vreu, eu credinciosul și smeritul ucenic a lui Iisus Hristos, iar nu ce i-ar plăcea demonului sălășluind înlăuntrul meu sau târcolind în juru-mi să fac în numele așa-zisei libertăți instinctuale, în temeiul căreia mă ispitește spre a mă îndemna să mă dau rob lui și duhurilor sale celor rele.

Îi mai datorez Domului neprețuita, nesperata putere de a îndura și suferi, de a mă supune, răbdător și următor Lui pildei ce ne-a dat știind că ”El participă împreună cu noi la suferirea necazurilor și tot în acest sens se smerește împreună cu noi îngropându-se într-o chenoză, o noapte pe care o repetă în viața oricăruia dintre noi” (Dumitru Stăniloae). Ori, cum spune Simone Weil, evreică rourată de harul credinței în Hrsitos: Creștinismul nu ne oferă un mijloc miraculos de a scăpa de suferință, ci ne pune la îndemână miraculosul mijloc de a o îndura.

Ceea ce deloc nu vrea să însemne identificarea crștinismului cu suferința. Prin suferință se poate ajunge la adevăr și lepădare de sine, însă Albert Camus arată că desprinderea de cele lumești inima vrednică o poate afla și prin fericire. Mai ales prin fericire ne putem înălța până la treptele cele mai de sus ale scării. Durerea, de fapt, e ”fața mai puțin nobilă a strădaniei”. Ținta rămâne fericirea, pe care se cuvine să ne-o însușim, dincolo de nenoriciri, necazuri, încercări. Esența învățăturii creștine e această deprindere, această descoperire a fericirii.

Așa încât mai presus de orice îi datorez lui Hristos simțământul liberator, îmbătător, exaltant, transformator, nelimitat al fericirii – ascuțit cao sabie cu două tăișuri – și luarea la cunoștință a faptului că ”El poate face din tine o făptură nouă” nu e osimplă enunțare teologică ori o afirmație pilduitoare. Ci un constant obiectiv, o realitate brută.

 De la aceste inspirate cuvinte la simțământul de împăcare generală, ce mă cuprinde, nu-i departe. Care împăcare? Cu Dumnezeu, cu oamenii și cu lumea, cu oamenii care-mi vor răul, cu cei care mi-au greșit, ba lucru pe de-a-ntregul extraordinar – cu cei cărora le-am greșit eu, și în cele din urmă, până și cu mine însumi.