Teoria și terapia nevrozelor - Viktor E. Frankl

Dacă ne întrebăm ce produce vacuumul existențial și ce l-a putut cauza, avem următoarea explicație: spre deosebire de animal, omului nu-i spun instinctele și pulsiunile ce trebuie să facă. Iar spre deosebire de vremurile de demult, astăzi, nu-i mai spun tradițiile ce s-ar cuveni să facă. Neștiind ce trebuie să facă, nici ce s-ar cuveni să facă, nu mai știe însă nici bine ce vrea de fapt. Iar urmare? Fie vrea  numai ceea ce fac ceilalți, și asta este conformism. Fie invers: face numai ceea ce vor ceilalți – ceea ce vor de la el. Și aici avem totalitarismul. În afară de asta mai există și o altă consecință a vacumului existențial, și anume un nevroticism specific, ”nevroza noogenă”, care se poate deduce etiologic din sentimentul de absurditate, din dubiul legat de un sens al vieții, respectiv din disperarea că un asemenea sens chiar există.

Întrebăm care este ”condiția posibilității” frustrării existențiale, și nu greșim desigur dacă presupunem că omul este astfel structurat – că are o atare constituție, încât fără sens pur și simplu nu se descurcă. Pe scurt, frustrarea unui om se poate înțelege numai dacă îi înțelegem motivația. Iar prezența ubicuă a sentimentului lipsei de sens ne poate servi ca indicator, acolo unde se pune problema de a găsi motivația primară – ceea ce vrea omul în definitiv.

Logopedia ne învață că de fapt omul tocmai că este pătruns de o ”voință de sens”. Voință de sens numim puur și simplu ceea ce este frustrat aici în om, oricând se întâmplă ca el să cadă pradă sentimentului lipsei de sens și de vid.

Să ne îndreptăm atenția spre problema ”ce putem întreprinde în legătură cu frustrarea existențială”, deci cu frustrarea voinței de sens, și în legătură cu nevroza noogenă? De fapt, sensul nici nu se poate da, și cel mai puțin îl poate da terapeutul – să dea un sens vieții pacientului ori să-i dea pacientului pe drumul său acest sens -, ci sensul trebuie  să fie găsit, iar el nu poate fi găsit de fiecare dată decât de către individul însuși. Și anume, de această treabă se ocupă propria conștiință morală. În această idee, am denumit conștiința morală ”organul de sens”. Sensul nu se poate deci prescrie; dar ceea ce putem face foarte bine este o de-scriere a ceea ce se petrece acolo în om, oricând o pornește în căutarea sensului. Căci se dovedește că găsirea sensului duce spre perceperea unei configurații, exact în sensul lui Max Weirtheimer și Kurt Lewin, care vorbesc deja despre un ”caracter imperativ” inerent anumitor situații. Numai că la o configurație de sens nu este vorba despre o ”figură”, care ne sare în ochi în fața unui ”fundal”, ci ceea ce se percepe de fiecare dată la găsirea sensului este – pe fundalul realității – o posibilitate: posibilitatea de a modifica realitatea, așa sau altminteri.

Se dovedește că omul simplu și firesc – deci nu unul care a fost supus unei îndoctrinări de ani de zile, fie ca student pe teren academic, fie ca pacient pe canapeaua analitică -, se dovedește deci că omul simplu și firesc știe încă dintodeauna pe ce drumuri se găsește sensul și se poate umple viața cu sens. Și anume prin aceea că face o faptă sau realizăm o operă, deci în mod creator. Dar și printr-o trăire, așadar prin faptul că trăim ceva – experimentăm ceva sau pe cineva, iar a trăi experiența cuiva în întreaga sa unicitate și particularitate înseamnă a-l iubi. Însă viața se dovedește a fi plină de sens în mod necondiționat, ea rămâne cu sens – are un sens și îl păstrează – în toate condițiile și împrejurările. A smulge și a extrage sens acestei vieți îi este așadar acordat și îngăduit omului până în ultima suflare.

Logo-teoria dezvoltă inițial intuitiv în cadrul logoterapiei – teoria despre valorile originar numite ”creatoare, experențiale, atitudinale” a fost verificată și validată între timp empiric.

Conform psihosomaticii germane, istoricul bolii trebuie înțeles numai din perspectiva istoricului vieții, și anume fiecare detaliu din istoricul bolii este determinat de istoricul vieții, așa încât s-ar putea vorbi, cu drept cuvânt, despre un determinism biografic. Pe scurt: se îmbolnăvește numai cel ce se mâhnește.

Orice boală are un sens, dar acest sens nu zace acolo unde îl caută cercetarea psihosomatică: bolnavul este cel care dă sens bolii sale, și anume în confruntarea cu ea ca destin, în confruntarea lui însuși qua persoană mentală cu boala qua afecțiune a organismului psihofizic. În confruntarea cu destinul bolii, în atitudinea față de acest destin al său, omul bolnav, homo patiens, își împlinește un sens – ba nu: cel mai profund sens. Nu în ce-ul, ci în cum-ul suferinței rezidă sensul suferinței.

Ilustrarea unui caz de boală psihosomatică. Ne este cunoscut un caz dublu instructiv și ilustrativ al unei angine psihosomatice, și anume privind un clinician și pe asistentul său: dacă chiar fac o criză de angină, ambii o capătă într-o joi. Asistentul o face într-o joi atunci când trebuie să țină în vinerea ce urmează o prelegere științifică, ceea ce înseamnă că el are o oarecare emoție și agitație. Clinicianul capătă însă angina sa – dacă chiar o capătă – tot joi, pentru simplul fapt că miercuri trebuie să-și țină de fiecare dată cursurile. În ziua respectivă este încă an-anginos. Avem, ce-i drept, toate motivele să presupunem că în acea zi afecțiunea mocnește deja; dar ea nu izbucnește. Colegul pur și simplu nu-și poate permite să se îmbolnăvească în ziua în care are de ținut cursul, și izbucnirea bolii, care este deja scadentă, este amânată.

Dar în locul istoricului bolii putem aduce în discuție  și istoria literaturii: Goethe a lucrat șapte ani la manuscrisl lui Faust II; în ianuarie1832 a încheiat acest manuscris, l-a legat și și-a pus sigiliul pe el... iar în martie 1832 a murit. Nu greșim dacă presupunem că Goethe a trăit mare parte din acești șapte ani, dacă pot spune așa, peste condițiile sale biologice. Aici nu a fost o suferință, ci chiar moartea scadentă, ba chiar cu scadența depășită, care s-a amânat până ce opera vieții sale a fost încheiată.

Dacă ne imaginăm domeniul unei fenomenologii a nevrozelor psihogene ca înconjurat eliptic, atunci angoasa și compulsia reprezintă întrucâtva cele două puncte centrale ale acestei elipse. Căci ele sunt, ca să zicem așa, două fenomene clinice primare. Și asta nu întâmplător; căci angoasei și compulsiei le corespund cele două posibilități de bază ale umanității, ”angoasa” și ”vinovăția” (sentimentul de vinovăție joacă în psihologia nevrozei obsesionale un rol important). Însă condițiile ontologice pentru aceste două posibilități, deci acele elemente din care izvorăsc angoasa și vinovăția, sunt libertatea și responsabilitatea omului: Numai o ființă care este liberă poate să simtă anxietate (Kierkegaard: ”Anxietatea este amețeala libertății”) și numai o ființă care este responsabilă poate deveni vinovată. De aici rezultă că o ființă care este blagoslovită să fie liberă și responsabilă este condamnată să fie anxioasă și vinovată. Se poate spune: vinovăția avea un sex care nu făcea ce ar fi trebuit; angoasa are un sex care nu știe ce trebuie.

Tocmai atunci și acolo unde voința de sens rămâne neîmplinită voința de plăcere servește la anestezierea neîmplinirii existențiale a omului, cel puțin pentru conștiința sa. Cu alte cuvinte: voința de plăcere intră abia atunci în scenă când omul, cu voința sa de sens, ajunge într-un vid. Numai într-un vacum existențial proliferează libidoul său sexual.

Vacuumul existențial poate atât să devină manifest, cât și să rămână latent, mascat, și noi cunoaștem diferite măști în spatele cărora se ascunde vacuumul existențial; să ne gândim numai la boala managerilor, care se reped din furia lor de muncă într-o agitație asiduă, iar voința de putere, ca să nu zicem, de fapt, cea mai primitivă și mai banală expresie a ei, ”voința de bani”, împinge deoparte voința de sens.

H. Plugge a putut arăta că frustrarea existențială, în general, așa-numita nevroză de duminică, în special, pot sfârși în suicid, dovedind e baza a 50 de tentative de sinucidere că ele în ultimă instanță nu pot fi puse nici în seama bolii, nici a lipsurilor economice, nici a conflictelor profesionale sau de altă natură, ci în mod surprinzător în seama unui singur lucru: plictiseala.

Paul Polak a atras atenția încă în 1947 că nu trebuie să ne dedăm iluziei că odată cu soluționarea problemelor sociale se vor rezolva și bolile nevrotice de la sine, ci că opusul este corect: când problemele sociale vor fi soluționate, cele existențiale vor izbucni cu atât mai puternic în conștiința omului – ”soluționarea problemelor sociale abia ar elibera problematica spirituală, abia ar mobiliza-o; omul abia atunci ar fi liber să se ia ca lumea pe sine în mâini și abia atunci ar recunoaște ca lumea problematicul din sine însuși, propria lui problematică existențială.”

Nevroza colectivă a prezentului este caracterizată prin patru simptome:

1.      Poziția provizorie față de existență. Omul de astăzi este obișnuit să-și trăiască ziua.

2.      Atitudinea fatalistă față de viață. Dacă cel cu o atitudine proviorie își spune că nu este nevoie să acționeze și să-și ia destinul în mâini, cel cu o atitudine fatalistă își spune: asta nici nu-i posibil. Omul de astăzi este obsedat de o superstiție față de cele mai diverse forțe ale destinului. Din cercetarea unui institut Gallup a rezultat că numai 45 % dintre femeile austriece nu ”cred într-o legătură astrologică a vieții lor cu poziția stelelor”.

3.      Gândirea colectivistă. Dacă omul omite atitudinea provizorie și fatalistă, atunci se va vedea la următoarele două simtome ale unei patologii a spiritului epocii că de abia mai poate să sesizeze persoana, adică pe sine însuși și pe celălalt qua persoană. Omul de azi ar dori să se dizolve în masă; în realitate se dă la fund în ea, se abandonează, și anume ca ființă liberă și responsabilă.

4.      Fanatism. Dacă omul cu atitudine colectivistă își ignoră propria personalitate, atunci fanaticul pe cea a celuilalt, a celui care gândește altfel. Nu-l lasă să se impună, pentru el contând numai propria părere.

Toate cele patru simtome ale nevrozei colective se pot explica prin fuga de răspundere și sfiala în fața libertății. Libertatea și responsabilitatea alcătuiesc însă responsabilitatea omului. Dar omul de astăzi este sătul de spirit, este plictisit de el, iar această saturație este tocmai esența nihilismului contemporan.

Fobiile interpretabile ca produs al unor agresiuni refulate pot fi înlăturate în consecință, dacă pacientul – tocmai pe calea intenției paradoxale – este îndemnat să facă exact acele lucruri de la care anxietatea obișnuiește să-l rețină atât de tare, cu alte cuvinte să-și trăiască agresiunile cel puțin pe plan simbolic.

Dereflecția înseamnă a se ignora pe sine. În jurnalul intim al unui preot sătesc de Bernanos se găsește frumoasa frază: Să te urăști e mai ușor decât crezi; harul constă în a te uita. Putem varia această și spune ceea ce un om nevrotic ar trebui să rețină cât mai des: Mult mai importnt decât să te disprețuiești (exces de conștiinciozitate) sau să ții cont de tine (exces de conștiență) ar fi să te uiți, în fine, cu desăvârșire pe tine.

Să ignor ceva – deci să realizez dereflecția cerută – pot numai purtându-mi pașii acțiunilor pe lângă acel ceva, concentrându-mi existența asupra a altceva. Iar aici terapia se transformă în logoterapie, în analiza existenițială, a cărei existență doar constă, într-o anumită măsură, în aceea că omul este direcționat și îndreptat spre sensul concret (ce trebuie de fiecare dată mai întâi luminat analitic) al existenței sale personale.

Omul nu se află pe lume pentru a se observa și a se autooglindi, ci pentru a se pune la dispoziție, a se abandona, a se dărui cunoscând și iubind. Dar, la urma-urmei, orice cunoaștere și iubire converg spre același lucru, și cât de adevărată este această afirmație reiese din faptul că vechea limbă ebraică a găsit un singur cuvânt pentru ambele.

Nu este sarcina spiritului să se observe și să se autooglindească. De esența ființei umane țin direcționarea, orientarea, fie supra a ceva, fie asupra cuiva, fie asupra unei opere sau a unui om, a unei idei sau a unei persoane. Numai în măsura în care suntem  în acest fel intenționali, suntem existențiali, numai în măsura în care omul este din punct de vedere mental cu ceva sau cu cineva, numai în măsura unei asemenea prezențe și participări este omul alături de sine însuși.

Bolnavul obsesional vrea să ”facă” totul cu știință și voință, drept totul arată prea ”făcut” și ”voit”, și nu susținut și continuu, nu curgător.

Știm și recunoaștem nu numai un inconștient instinctual, ci și un inconștient spiritual, iar în acest strat originează și sufletul omului, firea omului. Sentimentul poate fi de un grad de finețe mult mai mare decât poate fi vreodată de agerime al rațiunii.

Din toate acestea reiese cât de necesară ar fi în cazurile de nevroză obsesională o instruire legată de încrederea în inconștient – o încredere în spiritualitatea inconștientă, în superioritatea cognitivă și decizională a elementului sufletesc și afectiv din om față de elementul rațional și rezonabil într-un cuvânt: ceea ce trebuie să-l învățăm pe bolnavul obsesional, ceea ce trebuie să-i redăm, ceea ce trebuie să-l facem să găsească din nou este încrederea lui față de spiritualitatea nereflectată.

Așa-numita psihologie abisală este denumită adesea și psihologie dezvăluitoare, demascatoare. Iar demascarea este cât se poate de legitimă. Dar ea trebuie să se oprească acolo unde ”psihologul demascator” dă de ceva autentic, de omenescul genuin din om, care pur și simplu nu se mai poate demasca. Dacă nu se oprește nici acolo, atunci el mai dezvăluie un singur lucru, și anume propriul motiv inconștient, necesitatea ce-i este lui însuși necunoscut de a discredita și devaloriza omenescul din om.