A te înălța nu presupune niciodată în raport cu alții

Te depărtezi. Nu spre zări albastre, ci spre bezne în care e ușor să te pierzi. Nu-mi răspunzi chemării, strigătului asurzitor ce străbate spații, mișcă făpturi, pătrunde în zone știute și neștiute. Strigătul ăsta disperat care se extinde ca o molimă ce atinge arbitrar alte ființe, vrea, cumprinzând tot universul, să ajungă la tine. Iar ajungând la tine să se potolească și să se tranforme în șoapte. Semn că m-ai auzit, că vrei să mă asculți. Apoi șoaptele să se transforme în tăceri, semn că mă înțelegi dincolo de cuvinte, așa cum te-nțeleg și eu.

Te depărtezi, asta ai făcut dintodeauna. Ai evadat din propria operă pentru că-ți părea placidă, ordinară, lipsită de aventură și anvergură. Visai la un destin grandios și ai pornit să-l cauți pe Dedal. Te vedeai într-o operă aleasă. O desprindere izbăvitoare de banalitate, trai anost, pustiu existențial. Un zbor continuu spre experiențe glorificatore, triumfuri măgulitoare, bucurii nepământene. Dar nu ai primit decât fărâme insignifiante din toate astea. Așa cum primesc toți avizii de zbor.

Pământenii nu pot trăi decât clipe de zbor într-un trai teribil de prozaic. Momentul aterizării survine tocmai când alte culmi ni se par atât de aproape. Omitem că nu orice înălțimi sunt bune de escaladat, dacă ele nu contribuie deopotrivă la înălțarea spiritului. Sunt înălțimi ce aduc glorii deșarte, ce ne aruncă în grotesc, ne depărtează de adevărata menire. Pentru că a te înălța nu presupune niciodată în raport cu alții, ci exclusiv în raport cu sine. Ne putem bucura pe deplin de zbor, în afara competiției. Un zbor ce ne descătușează de mrejele încâlcite ale existenței derizorii în care am ales să vegetăm. Și din care alegem într-o zi să ne rupem definitiv.

Trăiește din plin senzația zborului indiferent unde ești, indiferent ce faci, indiferent ce deții. Trăiește zborul tău - unic, neasemuit, liber. Acel pe care nu ți-l poate frânge nimeni.

Text publicat în rivista Garbo