Oamenii vin și pleacă din viața noastră în momentul potrivit

           Greșeala noastră e că așteptăm de la ceilalți ceea ce ei nu ne pot oferi. Este greșeala pe care o comit și eu uneori. Și mai fac ceva ce-mi pricinuiește decepții, iau lucrurile prea în serios, dar o fac nepremeditat. Nu te cunosc foarte bine sau poate deloc, rămâi o enigmă de păstrat în amintiri. Sunt atâtea lucruri în viața noastră care ne plac doar pentru că nu le cunoaștem suficient de bine, doar pentru că sunt la distanță de noi. Ele ne fac prezentul suportabil, ne mențin imaginația vie, ne fac să credem în miracole, ne permit să evadăm imaginar într-o lume mai bună.

Tu ai trecutul tău, presupun frumos, în care te retragi de fiecare dată când prezentul nu-i așa cum ți-l dorești. Este un fel de a trăi, în definitiv, neimputabil.

Sunt oameni pe care îi idealizăm din motiv că de ei ne leagă un vis frumos, anumite aspirații, speranțe, idealuri înălțătoare. Ei nu au fost și nici nu vor fi parte din rutina noastră sordidă, alături de ei nu am trăit deziluzii, decepții, neînțelegeri. Vor rămâne un soi de zeități în viața noastră, și doar gândul că am împărțit cu ei câteva momente, fără angajamente, ne va reda acea stare specială reconfortantă. Deși s-ar putea ca noi să nu însemnăm mare lucru pentru ei, să fim doar unii din mulțime. Iar micile atenții îndreptate asupra noastră ar putea fi doar o emanație a nevoii de a-și întări sau reconfirma propria valoare.

Iar aici ar trebui să nu ne pierdem simțul realității, de altfel, riscăm să ne ratăm prezentul. Oamenii vin și pleacă din viața noastră în momentul potrivit. Sunt oameni pe care îi lăsăm să plece fără păreri de rău. Pe alții nu dorim să-i lăsăm așa ușor, facem încercări, uneori la limita disperării, să mai zăbovească. Deși nu ne dăm seama că stricăm o întâlnire magică, că ne sporim nefericirea în încercarea de a o face să dureze mai mult. Risipim vraja de care are atâta nevoie existența noastră monotonă.

A învăța să lași, să nu te atașezi de nimeni și nimic, probabil e una din cele mai importante lecții de învățat în viață. Însușind această lecție putem deveni cu adevărat liberi. Iar aici nu mă refer la apatie, indiferență, blazare, ci la o înțelegere profundă a vieții, a rosturilor existenței. Să poți să trăiești prezentul fără a-l compara cu trecutul, fără a-l transpune în planuri de viitor. Să trăiești prezentul ca fiind unicul timp rezervat nouă, asupra căruia deținem un anumit control, dar nu absolut. Să accepți netulburat întâmplările triste, ca fiind o stare de fapt, o lecție de însușit, o etapă de trecut. În schimb să valorifici, să multiplici, să sporești frumosul, indiferent de forma în care ar apărea în calea noastră. Este o modalitatea de a găsi acea pace interioară într-un lume aflată în tumult, insecuritate, goană interminabilă.

Singurătatea nu e o condamnare, ci e una din stările noastre naturale. Pentru că în singurătate suntem cei mai adevărați. În acele momente măștile cad, nu e nevoie să facem impresie, nu avem grija de a fi conformi convențiilor sociale. În singurătate devenim mult mai conștienți și conectați la sinele propriu, trăirile, gândurile, sentimentele noastre. Singurătatea e prilejul de a ne pune întrebările cele mai importante, de a reflecta asupra aspectelor esențiale nouă, de a realiza dacă suntem bine cu noi înșine. Dacă suntem o companie vie, antrenantă, destinsă pentru sine, vom putea să atingem aceleași stări fiind în relație cu ceilalți. Dacă însă singurătatea e o stare plictisitoare, agasantă, deprimantă, probabil lumea noastră interioară a fost prea mult absorbită de agitația lumii exterioare.

Deseori viața, pe care o dorim activă, intensă, palpitantă, e un soi de fugă de noi înșine. Căutăm fericirea în alte părți. Ni se pare că o atingem, iată, am prins-o!, o avem în mâinile noastre. Avem impresia că e a noastră pentru totdeauna. Uităm că tot ce e în exteriorul nostru nu ne aparține, toate vin și pleacă, toate sunt într-o curgere continuă.

Am să las în urmă tot ce a fost bine pentru mine ieri, dar astăzi nu-mi mai aparține. Mâine o să trăiesc exact ce trebuie. Viața merge mai departe.

Text publicat în revista Garbo