Dreptul de a plânge

         Astăzi vreau să plâng, nu să-mi plâng de milă, ci să-mi vărs lacrimile reținute și neplânse de atâta vreme. Astăzi am să fac un potop de lacrimi pe care să nu le vadă nimeni, pentru că nu vreau să fiu consolată, nu vreau să dau explicații, nu vreau să fiu considerată slabă și sensibilă, chiar dacă sunt.

Astăzi vreau să plâng îndelung de parcă aș fi singură în tot universul. Sau de parcă aș fi într-o sală de spectacol când luminile se sting și eu trăiesc drama personajelor de parcă ar fi a mea. Și prin șiroaiele de lacrimi simt o infinită bucurie că nu sunt singură, că nu sunt unica, că trăirile și simțirile noastre sunt atât de comune. Doar că unii știu să le camufleze mai iscusit.

Trăim într-o lume atât de mare, dar în care rămânem atât de singuri, atât de închiși în universurile noastre ermetice, atât de ignoranți și insensibili în hipersensibilitatea noastră. O lume care te învață să lupți, să nu cedezi, să fii puternic, să crezi înverșunat în tine, că de altfel ești doborât, exclus, aruncat pe margine. O lume în care lacrimile au ajuns a fi blamabile, redundante, sclifosite. Acest drept atât de natural se încearcă a fi suspendat.

O lume în care prea des cerem, revendicăm, pretindem, oferim doar în schimbul la ceva, și prea rar dăruim generos și dezinteresat. O lume în care prea des trebuie să te conformezi, să corespunzi, să te resemnezi și prea rar ai dreptul să rămâi tu însuți. O lume zămislită atât de perfect,  dar pe care o pângărim tranformând-o într-un haos în care, uneori, e imposibil să-ți găsești echilibrul.

Astăzi vreau să plâng intermitent de parcă aș deplânge toate dramele acestei lumi, de parcă aș vrea să o vindec de toată durerea. Astăzi vreau să plâng pur și simplu, ca mâine să pot să plâng de bucurie.

Text publicat în revista Garbo