Bucuria pe care nimeni nu mi-o poate lua.

Astăzi sunt mai mult și în același timp mai puțin de cât mi-am dorit să fiu. Sunt încrezătoare că mă aflu pe calea ce mă duce acolo unde trebuie ajung.

Îmi îngădui să greșesc fără judecată, știind că grășelile mele nu-i nenorocesc pe alții, dar mă construiesc pe mine.

Pot să renunț aproape la orice și oricine fără păreri de rău, știind că trebuie să lași oameni și lucruri să plece în momentul în care și-au încheiat misiunea și rostul, ca să permiți altora să completeze golurile. Am încredere în proces.

Îmi permit să plâng nu din disperare, ci cu bucuria că mă desprind de ceva ce mă încătușează. Trebuie să învăț să trăiesc cu adevărat liber. Libertate ce mă sperie și mă înaripează deopotrivă.

Astăzi nu mai sunt copila ce cerșea aprobare, atenție, afecțiune. Astăzi pot să le ofer celorlalți necondiționat.

Am învățat că cu cât ierți mai mult cu atât le dai șanse celorlați să greșească mai mult. Astăzi pot să iert și acestă nesăbuință.

Știu să primesc, accept, înțeleg ceea că mă revolta, dezavua, descumpănea odinioară. Astăzi nu mă împotrivesc, las lucrurile să se întâmple, fac concluzii și merg mai departe.

Am întâlnit oameni care pot fi fericiți doar când știu că celălalt este la fel de nefericit ca și ei, și care-ți sunt alături doar în asemenea momente ale vieții. Am învățat să-i iubesc dincolo de această cruzime, dar să-i țin la distanță.

Deși se mai întâmplă să rătăcesc prin subteran, fără speranțe, fără vise, unde și iluziile pier, totuși tărâmul meu prevalent este al luminii.

Am doruri nerostite, ce mocnesc, ard, sufocă. Am zile în care sunt însingurată, înfrigurată, pustiită. Am învățat că toate sunt parte din mine, că am nevoie de ele ca să ating străfunduri, ca să nu mă banalizez, ca să renasc o alta. Că ele fac parte din viața mea, și resemnarea de asemenea.

Aspirând la o fericire eclatantă, am redobândit pacea lăuntrică. Acea bucurie constantă pe care nimeni nu mi-o poate lua.

Text publicat în revista Garbo