Sunt zile în care nu mai simți nimic, în care ai cea
mai impasibilă stare. Când nu mai poți simți nici iubire, nici suferință, nici
regret, în care ești dincolo de toate acestea. Aproape împietrită, pe punctul
de a te dezumaniza, încerci să trezești în tine emoții ca să știi că încă ești
vie. Se pare ai trăit totul prea intens până acum, ai ars ca o flacără mistuitoare
și acum n-a rămas decât cenușa, gata să fie împrăștiată răzleț de rafalele de
vânt. Ar fi ultimul tău zbor fără țintă. E o stare de vid necuprins, dar din
care nu ai puterea să ieși de una singură. Un neant ce te înghite încet-încet,
te lași în cădere liberă, te scufunzi și nu faci nimic ca să te salvezi. Ai
uitat pașii, formula, algoritmul de salvare. Ai uitat totul până și însuși
faptul propriei existențe.
Dar nu ai rămas singură, se întinde o mână spre tine.
O întinzi la rându-ți din inerție, dintr-un reflex, căci nu-ți rămâne altceva
de făcut. Te încrezi. Și nu greșești. E aproapele ce e gata să-ți cuprindă în
palme durerea și să o aline. E gată să-ți ia povara de pe umeri și să o poarte
împreună cu tine. O să știi că e aproapele după cuvintele sale cu efect
miraculos, gesturile de grijă ce redau pacea în sufletu-ți amărât. Privirea sa
caldă îți descrețește chipul crispat. E aproapele gata să-ți ofere ce are mai
prețios, timpul său, și astfel timpul se umple de sens pentru ambii. E
aproapele a cărui mângâieri ocrotitoare risipesc orice înfrigurare. E apropele
gata să-ți șteargă lacrimile de durere și să pricinuiască lacrimi de bucurie. E
aproapele ce oferă iubirea din preaplinul său, acest gest de infinită bunătate.
E o întrupare a binelui, frumosului, păcii oricând gata să le împărtășească cu
ceilalți. E apropele ce te ia de mână și te conduce spre lumină. O să-l
recunoști, el însuși are un chip luminos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu