Aproapele

Sunt zile în care nu mai simți nimic, în care ai cea mai impasibilă stare. Când nu mai poți simți nici iubire, nici suferință, nici regret, în care ești dincolo de toate acestea. Aproape împietrită, pe punctul de a te dezumaniza, încerci să trezești în tine emoții ca să știi că încă ești vie. Se pare ai trăit totul prea intens până acum, ai ars ca o flacără mistuitoare și acum n-a rămas decât cenușa, gata să fie împrăștiată răzleț de rafalele de vânt. Ar fi ultimul tău zbor fără țintă. E o stare de vid necuprins, dar din care nu ai puterea să ieși de una singură. Un neant ce te înghite încet-încet, te lași în cădere liberă, te scufunzi și nu faci nimic ca să te salvezi. Ai uitat pașii, formula, algoritmul de salvare. Ai uitat totul până și însuși faptul propriei existențe.

Dar nu ai rămas singură, se întinde o mână spre tine. O întinzi la rându-ți din inerție, dintr-un reflex, căci nu-ți rămâne altceva de făcut. Te încrezi. Și nu greșești. E aproapele ce e gata să-ți cuprindă în palme durerea și să o aline. E gată să-ți ia povara de pe umeri și să o poarte împreună cu tine. O să știi că e aproapele după cuvintele sale cu efect miraculos, gesturile de grijă ce redau pacea în sufletu-ți amărât. Privirea sa caldă îți descrețește chipul crispat. E aproapele gata să-ți ofere ce are mai prețios, timpul său, și astfel timpul se umple de sens pentru ambii. E aproapele a cărui mângâieri ocrotitoare risipesc orice înfrigurare. E apropele gata să-ți șteargă lacrimile de durere și să pricinuiască lacrimi de bucurie. E aproapele ce oferă iubirea din preaplinul său, acest gest de infinită bunătate. E o întrupare a binelui, frumosului, păcii oricând gata să le împărtășească cu ceilalți. E apropele ce te ia de mână și te conduce spre lumină. O să-l recunoști, el însuși are un chip luminos.

Sunt îngeri pământeni. Mulțumesc că existați!

Text publicat în revista Catchy