A trebuit să mor ca să pot să renasc

A sosit momentul adevărului, avem nevoie de el. Aveam nevoie de o certitudine, nu că n-aș avea capacitate de discernământ, dar se cerea o clarificare care să pună lucrurile la locul lor. Ai dezlegat enigma, ai făcut-o așa cum îți stă în fire simplu, lămurit, concis. M-ai eliberat de o povară inutilă ce mă încătușa, mă supunea unor frământări supărătoare. Ai zăvorât o portiță prin care se strecurau stingher așteptări nevinovate, speranțe firave, vise rătăcite. Nu mai atârn de ele, m-am descotorosit.

Am trăit iubirea și durerea deopotrivă de intens, pătrunzător, febril. Am fost atât de vie în acele momente, mai vie ca nicicând.

A trebuit să îndur suplicii, ca apoi să mă bucur simplu.

A trebuit să suport singurătatea goală, ca să învăț să o transform în singurătate creatoare.

A trebuit să-mi fie grozav de dor, ca după asta sa-mi fie dorul alin.

A trebuit să am sufletul mutilat, amorțit, ca apoi să-l împac, primenesc.

A trebuit să gem la pământ, ca să învăt să pășesc abia atingând pământul.

A trebuit să trăiesc o primăvară ce aducea a pustiu, ca să mă desfăt într-o toamnă feerică.

A trebuit să mă pierd, ca să mă pot regăsi autentică.

A trebuit să aștept înfrigurat un strop de afecțiune, ca să mă pot umple de iubire.

A trebuit să simt că nu mai pot, ca să știu cât de mult pot.

A trebuit să rătăcesc în uitări de sine, ca să mă pot afla cu adevărat.

A trebuit să-mi fie viața noapte sinistră, apăsătoare, ca apoi să-mi fie răsărit serafic, luminos.

A trebuit să mă cufund în abis, ca după asta să ating cerul albastru, senin, înalt.

A trebuit să mor, ca să pot să renasc.

Acum sunt mai prezentă decât oricând în propria viață. Toate negreșit au un rost. Iar după fericire și nefericire vine pacea întremătoare, spăsitoare, binefăcătoare.

Text publicat în revista Garbo