Râd, deci totul e bine.

Sunt cea care râde în hohote la glumele voastre și alte bufonerii ce nu credeați că ar stârni atâta veselie.

Și o să râd cu atât mai zgomotos cu cât tristețea mă apasă mai tare. O să râd ca să credeți cu sunt fericită. Și voi o să mă priviți nedumeriți, o să mă întrebați de una, de alta ca să aflați vreun motiv al bucuriei mele.

Iar eu o să râd ca să sfidez melancolia ce stă pitită într-un colț, ce stă de veghe și abia așteaptă să se cuibărească în mine. O s-o intimidez, o s-o sperii de moarte, să nu îndrăznească cumva să se apropie.

O să râd impetuos, vulcanic, nereținut.

Iar când vreo lacrimă va slobozi într-un colț de ochi, voi râde și mai tare, ca să nu bănuiți cumva vreo altă cauză.

O să râd ca să vă arăt că avem nenumărate motive simple să o facem.

O să râd ca să mă conving pe mine însumi că totul e bine.

O să râd azi, căci am obosit să aștept un mâine cu motive veritabile pentru a râde și care prea întârzie să apară.

O să râd, căci vreau să vă văd pe voi măcar zâmbind.

Știți de ce unii oameni râd? Pentru că știu că toți fug de tristețe, durere, melancolie și altele de felul ăsta. Râd ca să nu rămână singuri. Râd într-o lume în care fericirea se distribuie peste tot. În care mai toți se dau fericiți. Unii nu vor să-i împovăreze pe ceilalți cu nevoile lor, alții să nu iasă din tipare. Mulți nici nu știu ce înseamnă să fii cu adevărat fericit. Dar mai toți știu să mimeze fericirea. Și uite așa ne cramponăm la fiecare pas de surogate de fericire.

Iar eu o să râd ca să uit prea multele motive pentru a plânge.

Text publicat în revista Catchy

Femeile singure nu vor să fie considerate nefericite, pentru că nici nu sunt

          Femeile singure nu așteaptă să fie consolate. Își trăiesc bucuriile și durerile în tăcere. Nu le afișează în fața lumii. Nu vor să fie considerate nefericite, pentru că nici nu sunt. Nu vor să fie privite cu milă și compătimire.

            Femeile singure au vise și în acele vise întodeauna apare un bărbat. Nu e cel mai frumos, și nici lipsit de defecte, poate chiar foarte departe de ideal. Dar ele știu mai bine ca oricine să-l împodobească cu fel de fel de calități, să vadă excepționalul în cel mai obișnuit exemplar. Ele sunt cele mai nepretențioase, se mulțumesc cu puținul și fac dintr-un gest neînsemnat o poveste preafrumoasă. Pentru că ceea ce au în imaginația lor întrece cu mult ceea ce trăiesc aievea.

            Femeile singure se retrag în chilia lor unde-și construiesc poveștile de iubire fără constrângeri, neînchipuit de frumoase. Acolo unde au adunat rezerve nesecate de căldură, pace, iubire, toate păstrate cu sfințenie și amplificate în răstimpuri de așteptare.

            Femeile singure sunt femeile din umbră. Ele au chipurile senine cu unde de tristețe, vocile lor sunt calde și tremurătoare, privirile pierdute-n depărtări.

            Femeile singure știu să iubească sublim, adevărat, pentru că au învățat să dăruiască fără să aștepte ceva în schimb. Iar dăruind să se simtă deplin împlinite.

            Ele au sufletul deschis, doar că acolo nu se intră oricum, se intră în vârful degetelor, se vorbește în șoaptă, se înaintează cu gesturi delicate.

            Femeile singure nu sunt de fapt niciodată singure.

            Text publicat în revista Catchy

Unele lupte nu trebuie să le duci până la capăt, e mai înțelept să le abandonezi

Suflet drag, îți mulțumesc că te-am întâlnit, că ai apărut în viața mea. Și dacă stau să mă gândesc cât de posibil era să nu te fi cunoscut vreodată. Atât de scurt și totodată atât de intens și plin de trăiri acest timp. Atât de caldă, și atât de blândă prezența ta. Nici nu-ți poți imagina ce mult ai făcut pentru mine.

Eu, cea care credeam că unele lupte trebuie să le duci neapărat de una singură, că până nu izbuești să te vindeci, să birui părți obscure din tine, să te primenești completamente, nimic frumos nu ți se poate întâmpla. Ce mult m-am înșelat! Dar ce bine e să te înșeli astfel încât să te convingi de un frumos contrariu. Tu ești contrariul fericit în viața mea absurd ordonată.

Viața e făcută din neașteptate întâmplări surprinzătoare, ele sunt acele sclipiri și material prețios pentru amintiri ce nu vor păli peste vremuri. Dincolo de agende riguros planificate, viața e făcută din mult neprevăzut. Și cât de important e să ai mintea și inima deschise să-i extragi toate beneficiile.

Acum știu că unele lupte nu trebuie să insiști să le duci până la capăt, că e mai înțelept să le abandonezi. Că tratatele de pace se vor încheia la timpul potrivit în condiții mai avantajoase decât te-ai așteptat.

Tu ai fost stindard în lupta mea de care habar nu ai. N-ai făcut-o vitejește, și nici eroic, ai făcut-o simplu, natural, firesc. Mi-ai demonstrat că în viață lucrurile sunt atât de simple. Că viața e simplă dacă e trăită cu iubire.

Atunci când mi-ai mulțumit pentru tot m-am indignat că nu ai dat dovadă de mai multă concretețe. Mai ales că-ți știam măiestria cuvântului alături de nenumărate alte calități pe care le deții cu prisosință. Acum găsesc inepuizabile sensuri în acel tot al tău. E atât de cuprinzător, plin de enigme și frumuseți, încât cred că e cea mai frumoasă formulă de mulțumire din câte cunosc.

Tu ai făcut o revoluție de catifea în viața mea, fără brutalitatea celorlalte ale mele. O revoluție cu flori în fața căreia piere orice iarbă rea.

Mulțumesc pentru tot!

Text publicat în revista Garbo