Femeile singure nu vor să fie considerate nefericite, pentru că nici nu sunt

          Femeile singure nu așteaptă să fie consolate. Își trăiesc bucuriile și durerile în tăcere. Nu le afișează în fața lumii. Nu vor să fie considerate nefericite, pentru că nici nu sunt. Nu vor să fie privite cu milă și compătimire.

            Femeile singure au vise și în acele vise întodeauna apare un bărbat. Nu e cel mai frumos, și nici lipsit de defecte, poate chiar foarte departe de ideal. Dar ele știu mai bine ca oricine să-l împodobească cu fel de fel de calități, să vadă excepționalul în cel mai obișnuit exemplar. Ele sunt cele mai nepretențioase, se mulțumesc cu puținul și fac dintr-un gest neînsemnat o poveste preafrumoasă. Pentru că ceea ce au în imaginația lor întrece cu mult ceea ce trăiesc aievea.

            Femeile singure se retrag în chilia lor unde-și construiesc poveștile de iubire fără constrângeri, neînchipuit de frumoase. Acolo unde au adunat rezerve nesecate de căldură, pace, iubire, toate păstrate cu sfințenie și amplificate în răstimpuri de așteptare.

            Femeile singure sunt femeile din umbră. Ele au chipurile senine cu unde de tristețe, vocile lor sunt calde și tremurătoare, privirile pierdute-n depărtări.

            Femeile singure știu să iubească sublim, adevărat, pentru că au învățat să dăruiască fără să aștepte ceva în schimb. Iar dăruind să se simtă deplin împlinite.

            Ele au sufletul deschis, doar că acolo nu se intră oricum, se intră în vârful degetelor, se vorbește în șoaptă, se înaintează cu gesturi delicate.

            Femeile singure nu sunt de fapt niciodată singure.

            Text publicat în revista Catchy