Negreșit va fi

 

Viața e o înșiruire de clipe de grabă, așteptare, trecere, prozaic împletite cu clipe de trăire intensă, sclipire, febră, bucurie. Și sunt clipe de fericire aproape totală, dar însoțite de sentimentul implacabilei efemerități. Ce așterne o umbră densă și acaparatoare peste clipa fragilă, de parcă ar vrea s-o asimileze. Nu-i reușește, căci fericirea e prea deplină ca să poată fi atât de ușor spulberată. Totuși se așează o tristețe știută doar de tine, insesizabilă, invizibilă pentru ceilalți. Pe care ai vrea s-o alungi, dar care se instalează neîntrebat și-și revendică dreptul prezenței. Îi faci loc, ar fi inutil să te împotrivești. Ți-a fost confidentă în momentele grele, ați plâns împreună, i-ai făcut cele mai tainice destăinuiri. Ți-a fost prietenă. De ce ai nega?

Deși nu face deloc companie bună cu cealaltă. Nu știe de bune maniere, vine neinvitată și rămâne până ce te saturi de ea peste poate, devine nesuferită, supărătoare și o forțezi să plece.

O aștepți mereu pe cealaltă, ca pe un oaspete mult dorit, ce se reține atât cât să o consideri o prezență scumpă, nobilă. Vine neașteptat, dizolvă obscuritatea, îți colorează monotonia și pleacă la fel de neașteptat. Năzuiești să revină și să se rețină mai mult.

Iar până atunci, îți faci ordine pe ogorul vieții la fel cum face țăranul pe ogorul său, cu temeinicie și trudă plină de speranță. Face tot ce trebuie și se roagă de vreme bună și prielnică pentru a se bucura de roadele muncii sale. De-i roada abundentă, mulțumește ca pentru un dar nemeritat. De-i rămâne țarina fără rod, o primește și pe asta cu cumințenie netulburată. O să continue să-și lucreze ogorul cu sârguință și dăruire, iniferent de ce va primi în schimb.

Aplici și tu din înțelepciunea asta și-ți lucrezi ogorul, iar de-i vreme nepotrivită, îl uzi cu lacrimile tale, îl încălzești cu căldura inimii. Știi că într-o zi va deveni o grădină înfloritoare. Poate nu mâine, poate nu poimâine. Dar negreșit va fi...

Text publicat în revista Webcultura