Azi dimineaţă am avut o stare absolut specială, am simţit o energie pozitivă,  protecţie, o binecuvântare ce mă învăluia şi o voce care mă chema. Mă chema într-un loc luminos, unde e pace şi bucurie. M-am trezit rostind rugăciunea inimii de mai multe ori. Am înţeles că mi se va întâmpla ceva frumos. Nu am cerut nimic, mi-am spus că orice decizie ar fi, va fi în favoarea mea. Eram pregătită să primesc cu seninătate sentinţa, aveam convingerea că va fi cea mai potrivită pentru mine. Decizia a fost anulată.

P.S.: Cred că era energia oamenilor care se rugau pentru mine.

Şi ată şi răspunsul ce nu s-a lăsat mult aşteptat şi îmi întregeşte starea:

Bună, Anișoara! 

Cum am văzut că am primit mesaj de la tine am simțit căldură în suflet, liniște și bucurie și eram sigură că va fi un conținut pozitiv. Mă bucur nespus pentru tine, am simțit de la început că se va rezolva. Dumnezeu a fost mereu alături de tine. Mă bucur enorm pentru tine și în același timp și pentru mine, probabil pentru că vom petrece un semestru iar împreună și să mă bucur de prezența ta. Simt lumină și recunoștință, clar e ceva Divin. Îi mulțumesc lui Dumnezeu și îți mulțumesc și ție.

 Te aștept ️. Toată lumea întreabă de tine, când te vei întoarce. Am spus că vei lipsi doar săptămâna asta.

Mă bucur mult pentru tine. Îl simt pe Dumnezeu în suflet. Foarte frumoasă experiența ce ai resimțit-o, în timp ce o citeam, parca resimțeam și eu ceea ce ai simțit. 

Să ai o zi frumoasă, minunată ca sufletul tău! 

Dor tăcut

Purtăm în noi doruri tăcute, cuvinte nerostite, lacrimi înăbușite, regrete târzii, iubiri suferinde. Nu e decât beznă prin care rătăcim în neștire și cu o dorință imensă, nu de a le uita, anihila sau risipi, ci de a descoperi ceva. Înalt, mult mai înalt. Și într-un sfârșit descoperim. Nu acolo unde căutam. Dar drumul, bezna, rătăcirea nu au fost zadarnice. Fără ele nu ajungeam la acel tainic loc situat chiar în dreptul inimii.

Îmi doresc să te revăd și în același timp mi-e teamă de această reîntâlnire. Teama de a risipi un vis. Iar eu am atât de mare nevoie de un vis de care să mă agăț în clipele pustii. În care să experimentez emoții - până la paroxism. În care să exploreaz spații - necunoscute. În care să ating abisuri sufletești - imposibile.

Nu, de fapt, doresc să nu-mi pierd speranța la o bucurie simplă. O bucurie atât de necomplicată, încât pare incompatibilă cu mine. Pentru că orice bucurie se plătește cu așteptare, răbdare, trudă, lacrimi, singurătate. Multă.

N-aș vrea să-mi risipesc visul și totodată n-aș vrea să-și zdruncin speranțele, visurile și sentimentele tale. Pentru că prea te prețuiesc, pentru că prea țin la tine, pentru că prea îmi ești drag.

Mi-e teamă că tristețile mele vor umbri seninătatea ta firească. Mi-e teamă că tăcerile vor fi prost înțelese. Mi-e teamă că n-o să-ți pot menține entuziasmul, atunci când nu vei putea să o faci tu însuți. Că n-o să pot să fiu acel motiv de furtună creatoare, de inspirație, de avânt.

Și ce poate face iubirea din noi?! Când un cuvânt ne dă credința că putem muta munți. Când o privire ne face să ne simțim cel mai iubit om de pe pământ. Când într-un simplu gest simțin o dăruire incomensurabilă. Și atunci descoperim că iubirea e bucurie. Și atunci înțelegem ce ne-a lipsit, ce am căutat cu disperare în tot acest timp. Și ne eliberăm de zbateri inutile, de strădanii întrepatate greșit. Iar lumea noastră dărâmată, pentru reconstruirea căreia plănuiam un secol de trudă, renaște într-o clipă!

 Text publicat în revista Catchy