marți, 23 iunie 2020

Hrișcă & Masala de Sorin Hadârcă


Hrișcă & Masala este o carte absolut încântătoare despre călătorii. Sorin Hadârcă este al doilea autor al acestui gen, al cărui scrieri m-au încântat alături de Almanahul călătoriilor mele de Mosari. Iar modalitatea prin care am intrat în posesia celor două cărți este și ea mai puțin ordinară. Prima, am achiziționat-o în cadrul Zilelor Literaturii Române la Chișinău de anul trecut, într-o seară de sfârșit de mai, într-o atmosferă reconfortantă cu lecturi făcute de scriitori vii. A doua, am salvat-o împreună cu altele de la implacabila destinație pentru maculatură, de la un gimnaziu-inetrnat, de altfel, unele nemeritând o asemenea soartă.
    Sorin Hadârcă se dovedește un povestoraș foarte bun, iar faptul că a fost lider de echipă într-un proiect de promovare a politicilor publice bazate pe dovezi în Dhaka, Bangladesh, constituie motivul principal al apariției acestei cărți. Dhaka este o realitate ce surprinde pe povestitorul occidental (apartență ce o pune el însuși la îndoială). Circulația rutieră amintește de mișcarea browniană, benzi nu-s, semafoarele sunt ignorate, pe autostrăzi se deplasează la întâmplare ricșe, camioane încărcate cu văcuțe, autobuze încărcate cu oameni din pragul ușii până pe acoperiș. Deconstrucția caselor se face cu răngi și ciocane pentru că forța de muncă e mai ieftină decât materialele de construcție. Bangladeshul e o țară prohibitivă din motive religioase. Cerșitul aici are un statut aparte, e o instituție. Deci primul contact cu Bangladesh-ul nu generează cele mai plăcute impresii.
            Și cu toate astea Bangladeshul ne intră sub piele, ne transformă gusturile, ne îmbogățește gama de senzații.
            Bengalezii sunt mai puțin sensibili la vestigiile trecutului și deci mai degrabă își manifestă admirația pentru un bloc modern, dar ruinele îi lasă reci, fie că ar avea trei sute de ani sau trei.
Aspectul practic, luxul ostentativ, este ceea ce dictează regulile de joc în Bangladesh. Pentru ruine ai nevoie de un ochi romantic, iar majoritatea populației e prea flămândă ca să se ocupe de treptele superioare ale piramidei lui Maslow.
Sunt trecute în revistă și alte atracții turistice de prin Asia de Sud, spre exemplul, Templul Bayon din Angkor Thom, Cambodgia, care după relatările autorului este un exemplu remarcabil despre cât de zdrobitoare e antichitatea khmeră pentru cei care supra-apreciază patrimoniul cultural greco-roman.
Bali se remarcă prin temple, vulcani, comerț stradal, surprize gastronomice, plaje și oameni buni la suflet. În opinia autorului simțul estetic înăscut al localnicilor este comparabil cu cel al turcilor din Cappadocia, italienilor din Toscana, japonezilor din Kyoto. Totodată, populația din Bali, preponderent hinduistă, dă dovadă de un calm și o binevoință aparte.
Balinezii respectă în mod egal și binele, și răul. Binele trebuie să iasă câștigător în cele din urmă, dar ei înțeleg că atâta timp cât povestea nu e încheiată, unul nu poate exista fără celălalt. Și nu întodeauna ne este dat să înțelegem ce e bine pentru noi și ce e rău. [...] Răul își are rolul său mișelesc, poate să ne verifice dacă suntem cu adevărat buni, poate să implimenteze te miri ce algoritm sinuos, în numele progresului spiritual. Cu alte cuvinte, the show must go on.
Nepal este un loc căutat pentru posibilitatea de a face trekking, nu neapărat pentru a urca pe Everest. Un alt scop pentru care este vizitat de turiști este posibilitatea de iluminare. La Lumbini, puțin mai la sud de Kathmandu, s-a născut, a crescut și a fost iluminat cu înțelepciunea sa, Buddha, care e divinitate printre alte mii de divinități, dar și om.
Pokhara este apreciat de autor pentru muntele Annapurna, și, în deosebi, pentru posibilitatea de a te delecta cu imaginea sa răsturnată în oglinda lacului.
Și, în general, Nepal e un loc care pune la dispoziție multe priveliști uluitoare, dar și multă culoare, ce conferă locului un accent latino-american.
La un moment dat ne apucă amețeala, presupun că e echivalentul asiatic al sindromului Stendhal, când ești pe punctul să leșini de atâta frumusețe.
Mă opresc aici vă las să descoperiți aceste schițe de călătorie, o adevărată satisfacție, scrise cu umor fin și originalitate. O carte care poate sigur constitui un ghid de călătorie pentru cei interesați de Asia de Sud. O carte ce-ți stârnește un dor de hoinăreală și, totodată, ți-l potolește. 

Recenzie publicată în revista Locals

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Sufletul după moarte de Serafim Rose