Ciuma de Albert Camus

Romanul Ciuma de Albert Camus este o relatare a unui martor ocular al unei epidemii de ciumă care a izbucnit în 194 ... în orașul Oran, o prefectură tipică franceză de pe coasta Alger. Povestea este relatată de doctorul Bernard Rieux, care a aplicat măsurile anti-ciumă în orașul infectat.

Totul începe în luna aprilie, odată cu apariția șobolanilor morți pe străzi și în case. Curând sunt adunați cu miile în fiecare zi de prin tot orașul. Chiar în prima zi, doctorul Rieux își petrece soția, care suferă de o afecțiune, la o stațiune de munte. Mama acestuia vine să-i ajute în treburile casnice.

În oraș se atestă bolnavi cu semne ciudate: ganglioni umflați ce supurează, febră, pete pe corp, bolnavii mor sângerând și emanând un miros înspăimântător. Doctorul Rieux și prietenul său, Tarrou, ajung la concluzia că e vorba de ciumă. Nevoia unei carantine devine evidentă pentru prefectura orașului. Oran devine un oraș închis. 

Într-o seară, Rieux este chemat de un vechi pacient de al său, angajat al primăriei  cu numele de Grand, pe care medicul îl tratează gratuit din cauza sărăciei sale. Vecinul său, Cottard, a avut o tentativă de suicid. După acest incident, Cottard, în ciuda mizantropismului, începe să manifeste curtoazie în relația cu oamenii. Doctorul suspectează că Cottard are mustrări de conștiință, iar acum încearcă să câștige afecțiunea și dragostea celorlalți.

Grand însuși este un om în vârstă, de construcție subțire, timid, cu dificultăți exprimare, care scrie în timpul liber o carte, șlefuind de ani de zile prima frază.

La începutul epidemiei, dr. Rieux se întâlnește cu  ziaristul străin Raymond Rambert, care îi solicită ajutorul pentru a părăsi orașul, negăsindu-l, caută metode ilegale. Între timp, văzând dedicația medicilor, Rieux și Tarrou, care muncesc câte doisprezece ore pe zi pentru a combate  ciuma, decide să rămână în Oran dintr-un sentiment de solidaritate.

În ciuda priveliștilor neobișnuite, locuitorilor le este greu să înțeleagă ce li se întâmplă. Există sentimente comune ca despărțirea sau frica, dar continuă să se pună pe primul plan preocupările personale. Nimeni încă nu acceptase boala. Cei mai mulți erau mai preocupați de ceea ce le deranja obiceiurile ori interesele.

Ciuma ia o formă nouă și devine pulmonară. Treptat, molima se deplasează de la periferie spre centru, afectând mai ales categoriile care trăiesc în grupuri, soldați, călugări, prizonieri. În oraș apar manifestări de dezordine: jafuri, schimburi de focuri, atacuri, răniri, evaziuni. Administrația impune, pe lângă starea de ciumă, starea de asediu.

În toiul epidemiei, singura persoană mulțumită de starea de fapt din oraș este Cottard, care folosește epidemia pentru a face avere.

Numărul morților crește de la o săptămână la alta, deși nu se știe cauza morții în toate cazurile și nici câți oameni mureau în vremuri obișnuite.

 Se impun alte măsuri de înmormântare, la început, în gropi separate pentru femei și bărbați, ulterior, într-o groapă comună pe fundul căreia clocotea și fumega var nestins.

Peste vreo jumătate de an, locuitorii orașului încep să intre în ordinea ciumei, toată lumea trece prin sentimente monotone, se potolesc, se adaptează, pentru că nu ai altceva de făcut. Le rămâne nefericirea și suferința, dar nu le mai simt acuitatea. Cei care au o meserie o practică în ritmul ciumei, meticulos și fără strălucire. Dacă până atunci obișnuiau să separe propria suferință de nefericirea colectivă, în aceste condiții acceptă să o amestece.

Șobolanii care dispăruseră în luna aprilie, își fac apariția în luna decembrie. Totuși, se înregistrează tot mai frecvent cazuri de însănătoșire, cum e și cazul lui Grand. Până la 25 ianuarie cazurile scăzuseră atât de mult încât epidemia putea fi considerată ca și jugulată. Măsurile restrictive sunt anulate, iar oamenilor nu le vine să creadă în salvarea lor.

 Cottard se neliniștește și crede că după epidemie oamenii îl vor respinge. Neașteptat, Tarrou se îmbolnăvește concomitent de ambele forme de ciumă. Rieux nu-și poate salva prietenul. Ajuns acasă, doctorul primește o telegramă prin care este înștiințat că soția sa se prăpădise. Suferă mult dar nu se simte disperat în nenorocirea sa, un sentiment asemănător îl are de câteva luni.

Tot orașul ieșise afară pentru a sărbători momentul în care timpul suferințelor lua sfârșit și în care timpul uitării nu începuse încă. Toți strigau sau râdeau. Provizia de viață pe care o făcuseră în timpul acestor luni în care fiecare își micșorase cât mai mult arderea sufletului, ei o cheltuiau în acestă zi care era parcă ziua supraviețuirii lor.

În ziua în care orașul celebra cu focuri de artificii și jerbe multicolore, doctorul Rieux hotărî să scrie acestă povestire, pentru a depune mărtuirie din partea acestor ciumați și să afirme ce învățase în timpul acestui flagel, că există în oameni mai multe lucruri de admirat decât de disprețuit.