Pisica de Marie-Louise von Franz

 

Munca creativă este de obicei precedată de o perioadă de depresie, de vid, de blocare. Cu cât această stare se prelungeşte, cu atât se poate presupune că în inconştient se acumulează mai multă energie. Pentru ca un rezultat important să apară, e nevoie de această perioadă în care în conştient nu se întâmplă nimic.

În linii mari, alcoolismul este ca uzat de o problemă de dragoste, de partener, de eros. În cazul femeilor alcoolice, în general, se poate vorbi despre o problemă legată de bărbat, iar în cel al bărbaţi lor, despre o problemă legată de anima, de eros, de femeie. Relaţia lor cu anima nu funcţionează bine, ei nu sunt în contact cu anima lor. Şi la femeile alcoolice e invers, contactul cu animusul lor e insuficient. Drumul spre inconştient fiind blocat, apare nevoia unei experienţe extatice religioase, iar neîmplinirea ei conduce la alcoolism şi la droguri. De regulă, adicţia ascunde în fundal aspiraţia spre o stre extatică, deoarece viaţa e tristă, absurdă şi plictisitoare. Serviciul îl plictiseşte ori acasă are parte de o atmosferă rece şi neplăcută. Şi atunci tânjeşte după o stare extatică. Această uscăciune nu se datorează însă doar circumstanţelor exterioare, uneori se află chiar în individ. Sunt cazuri în care persoanele nu aveau acces la propriile lor emoţii. Altfel spus, erau rigide, închise într-o atitudine raţională din care nu puteau ieşi şi nu se puteau exprima.

Corabia navighează pe apele inconştientului. Apa este, de regulă, un simbol al inconştientului colectiv, deci corabia simbolizează tot ceea ce ne menţine la suprafaţă şi ne permite să nu fim înghiţiţi de inconştient. Orice filozofie, orice învăţătură religioasă sau tradiţie culturală sunt pentru noi o corabie, un vas protector. Dacă pătrundem în inconştient fără să fim pregătiţi, ne scufundăm.

A aduce pe lume un copil nu reprezintă pentru creştini o problemă religioasă. Naşterea e socotită un act profan în afara religiei. O atare atitudine sustrage perioadei prenatale din viaţa femeii întreaga ei profunzime psihologică şi importanţă. E privită drept un fapt banal, biologic, chiar şi de către femeile moderne.

Pentru copil, nu e bine să vină pe lume în aceste condiţii. Nu e primit aşa cum ar trebui. Mai mult decât atât, când analizezi femei însărcinate, îţi dai seama că inconştientul lor acordă sarcinii o valoare importantă, arhetipală, chiar numinoasă. Şi femeile însărcinate au o relaţie importantă cu moartea, cu lumea arhetipală, au vise misterioase despre originea omului sugerând reîncarnarea spiritelor strămoşeşti. Toate aceste vise arată că există mistere, mistere psihologice şi poate arhetipale, realizări lăuntrice legate de naştere, de care, în cultura noastră, multe femei sunt private. Această situaţie se datorează tradiţiei noastre patriarhale şi faptului că imaginea femeii a fost lipsită de jumătatea sa inferioară, biologică şi naturală.

Pisica creează o punte între bine şi rău, întrucât le cunoaşte pe amândouă. Ea joacă un rol de mijlocitoare între aceste două extreme, precum şi între lumea interioară şi cea exterioară, între Dumnezeu sau puterile supranaturale şi om. Pentru că are acces în ambele sfere şi se simte în fiecare dintre ele în largul ei, pisica ne poate transmite înţelepciunea ei profetică şi ne poate învăţa cum să menţinem echilibrul între aceste valori conflictuale. Ca simbol al conştienţei, pisica reprezintă o entitate psihică ce cunoaşte drumul - cu condiţia să avem încredere în ea, să o onorăm şi să o urmăm acolo unde ne călăuzeşte ea.

Femeile dependente, cele care sunt ataşate cu prea mult devotament câinesc de bărbaţii şi de copiii lor, visează deseori pisici; acestora le lipsește comportamentul pisicii. O pisică ştie întotdeauna ce vrea, face ce vrea şi merge pe drumul ei. Apare în momentul în care vrea să mănânce şi atunci se arată foarte afectuoasă. Dar când vrea să plece, miorlăie, şi trebuie să o lăsaţi să iasă. E o cruzime să ţii o pisică închisă, pentru că are nevoie de independenţă, are nevoie să se plimbe şi să-şi ducă viaţa ei. Dacă pisicile se reîntorc la viaţa sălbatică şi se înmulţesc, sunt periculoase. Când. sunt în număr mare, sunt distructive. Acest aspect negativ al pisicii înclină puternic în sensul persecuţiei pisicilor ca vrăjitoare. ·

Pădurea este îndeobşte asociată cu vegetaţia. Aşa cum remarcă Jung în eseul despre Mercur, vegetaţia este o formă de viaţă care ia naştere spontan  din natura anorganică şi se hrăneşte cu ea. Este prima formă de viaţă şi simbolizează, de regulă, zona vegetativă a psihicului, în care procesele psihice se întrepătrund cu cele fizice, zonă pe care o numim psihosomatică; manifestări le ei nu sunt nici pur psihice, nici pur fizice. Este un domeniu intermediar încă neîndeajuns explorat. Te afunzi în corpul tău şi te mulţumeşti să vegetezi.

Putem spune că pânza albă de in este o ţesătură ce aparţi ne spiritului, e legată de lumea spirituală. Acest lucru e subliniat de accentul pus pe transparenţa şi pe fineţea ei. De in sunt legate cu precădere spiritele feminine, aşa încât am putea considera că inul aparţi ne zeiţei-mame.

Inul este în relaţie cu soarta, cu destinul şi cu femininul. Contrar lânii, care este un produs  animal, inul e vegetal. Aceasta subliniază puritatea lui. Pitagoricienii, de exemplu, nu se îmbrăcau decât în haine de in, nu purtau nimic din lână. Inul este permeabil, poţi să transmiţi prin el o boală sau poţi să vindeci un bolnav. Aceasta înseamnă că ceea ce este foarte pur este, totodată, foarte lesne de contaminat.

Dacă am fi stat de vorbă cu reprezentanţii Inchiziţiei, ei ar fi susţinut cu siguranţă că o femeie trebuie să fie pură, să fie castă, să se supună bărbatului – ideal absolut şi inuman - şi că femeia care nu corespunde acestui model e o vrăjitoare. Aceasta demonstrează deopotrivă că o asemenea fantasmă, o fantasmă atât de exaltată a purităţii, cu cât e întreţinută mai mult, cu atât creşte primejdia de a fi contaminată de diavol, de moarte şi de rău. Fantasma purităţii nu aparţine în exclusivitate bisericii creştine medievale. Exista, spre exemplu, în clasele aristocrate engleze şi anglo-saxone ale secolului al XIX-iea, acel ideal feminine de „ lady". O „ lady" nu înjura şi nu se înfuria, ignora chiar că are un pântec şi un sex. Nu vorbea despre asemenea lucruri; cuvântul „pântec" era proscris, o „ lady" nu folosea un asemenea cuvânt etc. Acesta este inul. Este o fantasmă masculină a animei care devine foarte neplăcută atunci când femeile sunt obligate să i se conformeze. Multe dintre noi am mai fost educate în ideea de a fi nişte „doamne", ceea ce e un lucru cât se poate de deprimant.

Orice ţesătură poate fi prin ea însăşi un tipar. În germană există expresia „urzeala destinului".

Vorbim despre „firul destinului" sau ,,firul vieţii": ce ar putea însemna în termeni psihologici acest lucru? Erosul ţese relaţii între noi şi ceilalţi, dar aceste relaţii pot fi deopotrivă interioare. „Relaţie" e un cuvânt adecvat, exprimă foarte bine aceste legături. Vorbim, de pildă, despre o reţea de asociaţii în care toate am plificările unui arhetip formează o ţesătură. Ele sunt legate fiecare una de alta şi sunt întreţesute. De aceea, Jung spune că toate arhetipurile sunt contaminate. În latină, contaminare înseamnă „a întreţese". Procesele noastre mentale sunt deci un fel de ţesătură, o ţesătură de asociaţii. Procesele afective sunt şi ele o ţesătură. Stabilim legături cu ceilalţi, mai a les prin fantasmele noastre. Ţesutul e în mod special legat de lucrarea fanteziei, care este, la rândul ei, un mod de a crea asociaţii şi de a stabili relaţii. Fantezia creatoare este o ţesătură. Când efectuaţi o imaginaţie activă, ţeseţi o pânză şi aceasta e legată de destin, întrucât fantasmele inconştiente sunt cele ce ţes destinul oamenilor.

Pânza destinului nostru este cu adevărat lucrarea fantasmelor noastre inconştiente. Se poate observa acest lucru, de pildă, când persoanele în analiză se plâng că nu au niciodată noroc: întâlnesc persoana nepotrivită, ajung în situaţii dificile şi fac alegeri proaste. Dacă cercetaţi mai adânc, descoperiţi că aceste persoane îşi repetă neîncetat în sinea lor: „Ştiam eu că o să se termine prost, o ştiam." Animusul sau anima lor au tors deja fantasma lipsei de noroc şi a soartei de-a pururea potrivnice. E ca un fel de blestem, un destin care le împinge să facă totul pe dos. Când trec de la o situaţie proastă la alta, acest gen de persoane au întotdeauna înlăuntrul lor acelaşi simţământ de zădărnicie: „Ştiam că va fi aşa. Cu mine nu ar putea fi altfel, aşa va fi mereu." Dacă reuşiţi să extrageţi din fundul minţii lor o astfel de fantezie distructivă şi să o faceţi să devină conştientă, veţi putea câteodată să îndepărtaţi blestemul şi să rupeţi lanţul nenorocului. Ţesutul are aşadar de-a face cu fantasmele inconştiente care ne influenţează şi ne sugestionează. Şi acest lucru se aplică la toate amplificările pe care le-am făcut.

Anima şi corpul feminin nu au nicio valoare dacă bărbatul le consideră drept carne moartă bună de consum. Un bărbat care o tratează pe fe­meie ca pe o bucată de carne nu va ajunge să-şi întâlnească anima.

În limbaj psihologic, ataşamentul este o fascinaţie inconştientă care te face să-ţi pierzi libertatea de alegere, întrucât, în anumite împrejurări, te poţi ataşa de lucrurile cele mai ciudate şi doar atunci poţi pricepe înţelesul profund a ceea ce poate face anima.

Dacă împăratul nu are nevastă, aceasta înseamnăcă el poate să aibă cele mai minunate fantezii cu putinţă, dar nu va fi în stare să le ducă la îndeplinire. Femininul e ceea ce permite exteriorizarea lor, la fel cum bărbatul e cel care depune sămânţa copilului, dar femeia e cea care îl poartă şi îl aduce pe lume. Deci, dacă anima unui bărbat e moartă, dacă el nu e conectat la feminitatea sa lăuntrică, nu va fi în stare să-şi ducă la îndeplinire planurile, oricât de idealist ar fi şi oricât de minunate ar fi proiectele sale de reformă mondială.

Când un bărbat şi-a dezvoltat relaţia cu anima sa, el va fi capabil să discearnă ocaziile de a-şi pune idealurile în practică, pentru că e legat personal de realitate. Nu vede doar grupurile, vede şi persoanele, vede cu cine are de-a face. Nu se pot realiza lucruri decât prin indivizi, nu prin comitete şi articole de jurnal. Aceasta înseamnă a-şi dezvolta latura feminină, iar cel ce o face va avea fantasma. potrivită. Va remarca ocaziile concrete care vor putea da naştere unor relaţii personale.

Jung spunea întotdeauna că bărbaţii sunt cei care cred în instituţia căsătoriei, nu femeile. Femeile se îndoiesc tot timpul de căsătoria lor, pentru că, în realitate, ele sunt pasionate doar de relaţia de cuplu, asta e ceea ce îşi doresc. Bărbaţii au deseori o idee foarte senti mentală despre căsătorie: chiar dacă nu se înţeleg deloc cu soţiile lor, sunt soţiile lor. Am observat acest lucru într-unul din acele cazuri tragice în care un bărbat însurat cu o femeie complet nepotrivită pentru el se îndrăgosteşte de o alta, cu care se potriveşte mai bine. Dar după aceea, e cuprins de acest gen de sentiment: „Nevasta mea e nevasta mea, nu pot să divorţez de ea." Chiar dacă nu au copii. Are un fel de loialitate de câine, din obişnuinţă. Am cu noscut un bărbat care s-a dus de zece ori la avocat să discute în amănunt procedura de divorţ, dar nu putea să-i vorbească nevestei sale despre asta, era cuprins de panică. A şovăit aşa vreo cincisprezece ani . Nu se mai iubeau. Şi nici nu se putea spune că el ar fi nutrit încă o dragoste secretă pentru ea. Era pur şi simplu o formă de ataşament canin şi de sentimentalism. „Din punct de vedere social divorţul e ruşinos, nu se face să divorţezi." Aceasta e tot o formă de ataşament, un ataşament de vechile principii. Femeile sunt mai aventuroase în acest domeniu. Ele pot iubi instituţia căsătoriei doar dacă sunt fericite cu bărbatul lor. Dacă nu sunt, încep imediat să aibă fantasme neconvenţionale. Femeile renunţă mai uşor la consideraţiile legate de poziţia socială, de persona.

Patul e locul în care se desfăşoară toată viaţa noastră instinctivă - naşterea, sexul, moartea -, locul în care intrăm în contact cu instinctele noastre şi cu inconştientul. Când nu faci curat sub pat, se adună acolo straturi întregi de praf. De aceea, dedesubtul patului simbolizează de regulă locul unde vieţuiesc demonii inconştientului personal.

Bărbatul trebuie să sufere adoptând o atitudine feminine pasivă, mulţumindu-se să suporte situaţia, fără să se arunce în acţiune. Pentru un bărbat viril e foarte dificil să îndure lucrurile într-un mod pasiv, întrucât temperamentul său natural îl face să-şi spună: „Trebuie să fac ceva. Trebuie să ies din această situaţie. Mă voi bate. Unde e duşmanul meu? Vreau să-l înfrunt." Am observant că atunci când trebuie să-i spun unui bă rbat „ Ei bine, nu puteţ iface nimic, trebuie pur şi simplu să suportaţi conflictul", urmează mereu întrebarea: „Da, dar nu aş putea face ceva?" Îi răspund: „Nu puteţi face nimic, absolut nimic." E ceva foarte dificil pentru un bărbat, dar numai aşa îşi poate salva latura sa feminină.

Aceeaşi atitudine li se cere femeilor atunci când ele sunt chemate să-şi răscumpere propria feminitate. Animusul lor va reacţiona imediat spunând: „Ce am de făcut?", „Ce să fac?", în loc de a-şi recâştiga feminitatea prin suferinţă. Jung a mers până acolo încât a spus: „Când o femeie întreabă: «Ce pot să fac?» înseamnă că ea se află deja în animus, şi nu îi răspund. Acest lucru pare exagerat, dar există în el un oarecare adevăr. O femeie cuprinsă de o atitudine masculină vrea să acţioneze, să se bată, să facă ceva, ceea ce o îndepărtează de natura ei. De aceea, când e în joc răscumpărarea propriei sale feminităţi, femeia trebuie să înveţe să sufere, fără să se gândească tot timpul la ce e de făcut.

Când ne aplecăm prima oară asupra inconştientului, acesta ni se pare impenetrabil, un fel de nucă greu de spart. Nu-l putem pătrunde, nu pricepem tâlcul viselor; trebuie să-l despicăm pentru a ne tălmăci visele, şi ne vom simţi respinşi până în momentul în care vom reuşi să-l străpungem şi să descoperim că există în el un mesaj, ceva care ne hrăneşte. Constatăm deseori acest lucru în analiză. Persoanele care au trecut printr-o lungă depresie sau prin a lte probleme dificile şi care au întreprins înainte un alt gen de analiză sau nu a u fost niciodată în analiză, sunt derutate la început de metodele  jungiene. Noi le întrebăm: „Ce vise aveţi?" şi apoi începem să spargem nucile în care sunt închise simbolurile viselor lor; ele se miră că visele ar putea avea ceva de-a face cu depresia sau cu problemele lor conjugale, până când descoperă ele însele că inconştientul conţine cu adevărat un mesaj aducător de viaţă: din acel moment încep să înţeleagă că inconştientul îi poate ajuta. Spre exemplu, după şedinţa de analiză pleacă într-o stare mai bună: au venit deprimate şi nu au priceput încă mare lucru, dar acum se simt mai bine şi şi-au recăpătat speranţa. Au intrat în contact cu aspectul hrănitor al inconştientului, simbolizat de nucă şi de porumb, şi acest contact le-a revitalizat şi le-a dat încredere. Grâul reprezintă stadiul următor. Aspectul său transcendent de reînviere, aspectul spiritual şi transformant al grâului ar corespunde simbolic stadiului în care oamenii încep să realizeze că în inconştient există o spiritualitate numinoasă şi că visele nu se ocupă doar de problemele conjugale, profesionale sau sexuale.

Şi apoi, în mod neaşteptat, apare grăunţa de buruiană. Este o enantiodromie. La început, există un progres de la un element la altul, apoi apare deodată ceva fără nicio valoare. Buruiana e pusă în acelaşi rang cu celelalte grăunţe, ca şi cum ar urma să apară ceva şi mai preţios, dar în fond ea nu are nicio valoare. Însă, după sentimentul meu, ea ar trebui să aibă una, tocmai prin faptul că nu foloseşte la nimic. Dacă ne punem în locul ţăranilor români, această iarbă nu e bună la nimic, dar tocmai această netrebuinţă o face să fie preţioasă. În ce caz s-ar putea dovedi inutilitatea inconştientului valoroasă?

Am văzut că la început inconştientul e greu de pătruns, e greu de ajuns în miezul lui; apoi, te hrăneşte, iar mai târziu poţi să profiţi de luminile lui spirituale care îţi produc o anumită reînviere spirituală. Şi în cele din urmă, ajungi la experienţa inutilităţii inconştientului. Aceasta ar însemna că la acest stadiu trebuie să renunţi la ideea de a te servi de inconştient în folosul ego-ului tău. Este vorba de sacrificiul relaţiei cu inconştientul pentru a trage un profit. Acest stadiu apare destul de târziu într-o analiză, fiindcă fireşte, fiecare analizând învaţă mai întâi să intre în relaţie cu inconştientul pentru a putea să profite de luminile lui pentru a-şi vindeca nevroza, a primi indicaţii cu privire la problemele lui şi aşa mai departe. Dar după un lung contact cu inconştientul, vine ziua în care trebuie să renunţi la toate astea şi să nu mai tratezi inconştientul ca pe o mamă care îţi spune la fiecare pas ce să faci. Dacă vei continua să te gândeşti: „Nu pot să mă decid, mă voi adresa inconştientului", vei primi răspunsuri cât se poate de ambigue şi atunci îţi vei spune că inconştientul te-a trădat sau că te-a decepţionat.

Jung atrăgea atenţia persoanelor care fuseseră în analiză mai mult de zece sau cincisprezece ani, să nu persevereze în această direcţie, întrucât visele vor deveni tot mai dificile şi mai complicate. Această dificultate se datorează în parte faptului că inconştientul ar vrea să „înţarce" pacientul din atitudinea copil-mamă sau copil-părinţi pe care o are faţă de visele sale, aşteptându-le mereu acordul. Visele devin în acest caz nişte criptograme. Dar când ajungeţi să pătrundeţi tâlcul acestor vise aparent inutile, descoperiţi că ele au mai puţin de-a face cu lumina lăuntrică decât cu simplul fapt de a exista; ele nu îi mai învaţă pe oameni nici cunoaşterea interioară, nici cum să realizeze ceva, ci îi învaţă pur şi simplu să trăiască.

Divinul tinde spre întrupare, impulsul spre încarnare este inerent divinului. Dacă anima unui bărbat este încă proiectată pe o căprioară, o pisică sau un alt animal, ea are calităţi magice, dar e lipsită de calităţi omeneşti. Un bărbat a cărui anima este o pisică divină, o ursoaică sau o căprioară este îndrăgostit de o fantasmă, e victima unei fascinaţii, întrucât aceste animale sunt cu adevărat fascinante. Divinul e numinos, şi numinosul e întotdeauna fascinant. Ar însemna că acesta e copleşit, e fermecat de feminin, dar nu are o relaţie omenească cu el.

Un tânăr suferea de o nevroză compulsivă. Era fiul unui teolog, şi avusese o educaţie religioasă foarte represivă şi negativă. Avea tot soiul de obsesii şi simptome nevrotice şi era insomniac. Când nu putea să adoarmă executa următorul ritual: se băga în pat, spunea rugăciunea, stingea lumina, apoi făcea o tumbă într-un sens, şi pe urmă alta, în celălalt sens. Nu reuşea să adoarmă fără acest ritual. Compulsia îi arăta acestui tânăr că, de fapt, trebuie să abdice de la punctul lui de vedere actual, să-l răstoarne complet, apoi să-l inverseze din nou, şi astfel va fi vindecat.

Deşi sub forma ei concretă este negativă şi distructivă, orice manifestare compulsivă conţine în ea un mesaj simbolic. Dacă cineva se simte împins să se spele cu nervozitate pe mâini tot timpul înseamnă că, în realitate, el ar trebui să-şi cureţe felul său de a acţiona, dar la nivel psihologic, şi nu spălându-şi mâinile de zeci de ori pe zi până i se cojeşte pielea. Tumba tânărului de mai sus este un ritual absolut stupid şi morbid, însă ea exprimă ce ar trebui el să facă în plan psihologic. Trebuie să-şi schimbe de două ori punctul de vedere pentru a fi în stare să trăiască normal. Ar trebui, de exemplu, să meargă la început în sens contrar educaţiei creştine stricte a părinţilor săi, apoi să o reia la nivelul său personal regăsind acelaşi punct de vedere, dar într-un mod diferit. Atunci se va însănătoşi. Când întâlnim asemenea simptome compulsive, trebuie să ne întrebăm întotdeauna ce vor să spună ele în mod concret. În cazul acestui tânăr, indicau exact ce trebuia făcut.

Oamenii au tendinţa să regreseze. Când tinerii care au plecat de acasă revin în vizită instalându-se în oraşul lor natal, reluându-şi fostele activităţi şi regăsind anturajul de altădată, ei cad pradă unor regresii. Trecutul îi înhaţă şi ei nu au fermitatea sau curajul de a se împotrivi. Dar în unele situaţii trebuie să tai legătura cu trecutul şi să-ţi spui: „Am terminat cu toate astea."