Psihoterapie: Experiența unui practician jungian - Marie-Louise von Franz

            Numai Eul conștient se poate reactualiza psihic. Până și ceva atât de măreț și divin precum Sinele, poate fi realizat numai de către Eu. Aceast se înețelege prin auto-realizare.

Imginea omului nu o înlocuiește pe a divinității, ci o simbolizează. Ca atare, ea este misterul care sălășluiește în adâncurile sufletului individual.

Pericolul oricărui ateism este ca omul cu Eul său să se plaseze în centru și să sufere o inflație care să-l arunce într-o ctastrofă sufletească.

Calea extravertită a adaptării sociale, pe de o parte, și calea introvertită a relației cu Sinele, pe de altă parte, alcătuiesc o pereche de contrarii complementare, ambele îndreptățite, dar în același timp excluzându-se reciproc. Dar presiunii exercitate de surpapopulare și de urbanizare în creștere, comunismului și orientărilor extravertite a școlilor americane de psihologie, ne găsim într-un mare pericol, ca prin accentuarea unui singur pol, unicitatea individului să fie zdrobită. Necunoscând aceste lucruri, apare ca reacție inconștientă contrară unui egoism fără margini. De aceea este timpul, în concepția lui Jung, să acordăm o mai mare considerație căii interiore a individului către Sine. Căci numai cine este ancorat în Sine se poate comporta cu adevărat etic și nu va mai urma fără dicernământ toate  modelele și ideologiile politice. Poți atunci să zărești mâna lui Dumnezeu în toate mizeriile vieții, dar numai cu condiția, cum de asemenea se spune, să privești cu atenție.

Dacă ne întrebăm cum a fost determintă predispoziția de bază originară, trebuie să admitem că nu știm. În concluzia la Psyhologischen Typen, Jung spune că există probabil o paralelă biologică. El arată că animalele se pot baza la realitate prin două moduri: fie se înmulțesc vertiginos și au doar slabe mijloce de apărare - de exemplu moluștele, păduchii, iepurii -, fie au un număr redus de descendenți, dar mujloace defensive mai puternice - de exemplu, ariciul sau elefantul. Chiar și în natură există două modalități de abordare a realității: fie te aperi împotriva ei și o ții la distanță în timp ce-ți construiești propria ta viață, fie te arunci în vârtejul ei și o învingi sau o cucerești prin număr. Aceste sunt componentele introvertit și extravertit în context biologic.

Mulți oameni descoperă relativ repede că în domeniul funcției inferioare ei reacționeză emoțional, sensibil și inadecvat, drept care capătă deprinderea să-și acopere partea ceasta a personalității cu o pseudoreacție. De exemplu, un tip gândire deseori nu este capabil să-și exprime sentimentele în mod normal, adecvat și la momentul potrivit. Oamenii consideră adesea că tipul gândire e lipsit de sentimente, fapt cu totul neadevărat. Ei au sentimente cumva și undeva, dar nu și le pot exprima la momentul potrivit. E de asemenea o mare greșeală să presupunem că oamenii de tipul sentiment nu pot gândi. Ei gândesc foarte bine și sunt capabili adesea de reflecții profunde și valoroase și de idei neconvenționale, dar acestea din urmă vin și se duc după bunul lor plac. Pentru tipul sentiment e greu să-și formuleze ideile la momentul oportun, în timpul unui examen de pildă.

Viața nu are nici o compasiune pentru slăbiciunile funcției inferioare. De aceea oamenii elaborează reacții de acoperire. Acestea nu sunt reacțiile lor autentice, ei le împrumută pur și simplu de la colectivitate. Obligată să gândească, o persoană de tip sentiment va prefera să servească o grămadă de platitudini, care nu sunt în fapt gândurile sale. Același lucru este valabil pentru tipul gândire, care adoptă obiceiul de a exprima niște sentimente amabile convenționale. Când încerci să intri în contact cu un alt om, nu trebuie să te lași indus în eroare de asemenea reacții prefabricate. Aceste reacții de acoperire pot fi întodeauna identificate pe baza faptului că sunt impersonale, banale și foarte colective.

Funcția a patra nu poate fi adusă la suprafață dat fiind că ea insistă să rămână dedesubt. Ea este contopită cu inconștientul și rămâne în această stare. A încerca să o aducem la suprafață ar fi ca și cum am încerca să aducem la suprafață întreg inconștientul colectiv, ceva pur și simplu irealizabil. 

Cele patru tipuri iraționale

A. Tipul senzație extravertită și intuiția sa inferioară introvertită

Tipul senzație extravertită este o persoană al cărei talent și funcție specială este să perceapă obiectele exterioare într-un mod practic și concret și să se raporteze la ele. Astfel de oameni observă totul, simt totul, iar când intră într-o încăpere, ei știu de obicei câte persoane sunt de față. Tipul senzație este maestru în observarea detaliilor.

Tipul senzație extravertită desemnează tot ce are legătură cu intuiția ca ”fantezii demente”, reprezentări complet ”idioate”, ceva fără nicio legătură cu realitatea. Când este foarte unilateral, el poate chiar să deteste gândirea, considerând că ea duce la abstracțiuni, în loc să rămână la fapte.

În mod normal, în cazul unui tip senzație extravertită, intuiția inferioară se rotește în jurul poziției subiectului, foarte adesea în senzații sumbre, bănuieli sau presimțiri ale unor nenorociri ce i s-ar putea întâmpla. 

B. Tipul senzație introvertită și intuiția sa inferioară extravertită

Tipul senzație introvertită este ca o placă fotografică foarte sensibilă. Dacă intră cineva în cameră, o persoană aparținând acestui tip va observa modul cum a intrat, părul, expresia feței, îmbrăcămintea, mersul.

O femeie de-a lungul anilor și-a desenat foarte precis conținutul inconștientului. Avea nevoie de circa trei săptămâni ca să termine un desen. Desenele erau minunate și migălite până în ultimul detaliu, dar, ea nu-și zugrăvea conținutul inconștientului așa cum i se arăta, ci îl corecta, îi înfrumuseța culorile și îi rafina detaliile treptat, nevoia de asimila funcția inferioară a devenit tot mai imperioasă și i s-a spus într-un vis că trebuie să termine tablourile mai repede, să redea culorile așa cum le vede, chiar dacă sunt grosiere. Ea a intrat în panică: nu poate face asta, îi este imposibil. Astfel a ratat iar și iar ascensiunea intuiției inconștiente, fiindcă nu o putea înregistra așa cum venea.

Așa arată lupta dintre funcția superioară și cea inferioară la un tip senzație introvertită. Dacă încerci să-l obligi la o mai rapidă asimilare a intuiției, el poate avea simptome asemănătoare amețelii sau răului de mare.

Deoarece la un tip senzație introvertită funcția principală este introvertită, intuiția sa este extravertită și ca atare este în general declanșată de evenimente exterioare. În timp ce merge pe stradă, un astfel de tip poate vedea un cristal într-o vitrine, iar intuiția lui va surprinde brusc întreaga semnificație simbolică a acelei pietre; toată puterea simbolică a cristalului îi pătrunde în suflet. Dar faptul acesta e declanșat de un eveniment exterior, deoarece intuiția sa inferioară este în general extravertită. Acest tip are, bineînțeles, aceleași trăsături negative cu ale tipului senzație extravertită: în ambele cazuri, intuiția are adesea un caracter nefast.

Intuiția negativă fie nimerește în centru, fie ratează complet ținta. În general, când intuiția este funcția principală și una dintre celelalte funcții – gândirea sau sentimental este dezvoltată, omul poate aprecia dacă a nimerit în centrul țintei sau a tras pe alături și de aceea se abține.

C. Tipul intuiție extravertită și senzația sa introvertită inferioară

Intuiția este o funcție cu ajutorul căreia percepem oportunitățile. Pentru un tip senzație, obiectul ”clopot” este doar un clopot, dar un copil își poate imagina toate lucrurile care s-ar putea face cu el. Poate fi o clopotniță, iar cartea aceasta este un sat etc., în toate există o oportunitate de dezvoltare. În mitologie, intuiția este reprezentată adesea de nas. Se spune că ”nu-mi miroase a bine”, adică intuiția îmi spune că ceva nu merge cum trebuie. Nu știu de ce, dar o presimt. Trei săptămâni mai târziu lucrurile ies la iveală, și spui: ”Oh, știam eu, am avut o presimțire că ceva plutește în aer”. Acestea sunt posibilități nenăscute, germeni ai viitorului. Intuiția este capacitatea de a ghici ceva ce nu este încă vizibil, posibilități viitoare, oportunități în fundalul unei situații.

Tipul acesta se întâlnește printre oamenii de afaceri care au curajul să pună în aplicare noi invenții și să le lanseze pe piață. Se întâlnește adesea printre jurnaliști și, nu rareori, printre editori; aceștia știu ce va avea succes la public. Tipul acesta poate fi întâlnit oriunde dospește ceva nou, chiar și în domenii mai intelectuale. Ei sunt întodeauna în avangardă. Un tip intuiție extravertită, fiindcă știe încotro bate vântul și cum va fi vremea mâine, poate să recunoască într-un pictor sau scriitor complet necunoscut celebritatea de mâine. Oamenii creativi, pe de altă parte, sunt adesea introvertiți și atât de ocupați de munca lor, încât neglijează să o pună în valoare, ei nu se mai pot gândi cum să-i facă reclamă și s-o prezinte în fața lumii. Orice act deliberat dăunează procesului de creație. Atunci, de multe ori, intervine tipul intuiție extravertită și ajută. Dar, bineînțeles, dacă el face aceasta toată viața, mica abilitate creativă din sine însuși este proiectată asupra artistului și astfel se pierde. Mai devreme sau mai târziu astfel de oameni trebuie să se smulgă din extravertirea lor și să-și spună: ”Acum, ce se întâmplă cu creativitatea mea, așa mica cum e ea?” După cum sint împinși în jos de către senzația lor inferioară și, în loc să sporească creativitatea altora, ei trebuie să-și îngrijească propria senzație inferioară.

Ca să funcționeze, intuiția trebuie să vadă lucrurile de departe sau vag, cu ochii numai pe jumătate deschiși și să nu privească faptele prea îndeaproape, pentru a primi presimțirile din inconștient. Dacă examinezi lucrurile prea riguros, atunci te concentrezi asupra faptelor și presimțirea nu poate să iasă la suprafață. Aceasta este motivul pentru care intuitivii au tendința să fie nepunctuali și indeciși. Un inconvenient în a avea intuiția ca funcție principală este că un tip intuiție seamănă, dar rareori culege. De exemplu, atunci când cineva pune pe picioare o nouă afacere, există în general anumite dificultăți ale începutului: lucrurile nu merg bine și trebuie așteptat o perioadă de timp înainte ca afacerea să aibă succes. Deseori acest tip nu așteaptă suficient. 

D. Tipul intuiție introvertită și senzația sa inferioară extravertită

Tipul intuiție introvertită are aceleași abilitate ca și intuitivul extravertit, adică un simț al viitorului și premoniții ale unor viitoare oportunități încă invizibile. Dar intuiția lui este orientată spre interior, motiv pentru care el este în principal tipul profetului sau al misionarului religios. În limbaj psihologic se poate spune că el are conștiință de procesul de schimbare ce are loc în inconștientul colectiv, arhetipurile se modifică și el face cunoascut acest lucru societății. De cele mia multe ori poporul nu se bucură să audă aceste mesaje.

Mulți intuitivi introvertiți se pot găsi printre artiști și poeți. Ei sunt în general artiști care produc material fantastic, arhetipal, cum se poate vedea în Așa grăit-a Zarathustra de Nietzsche, Golemul lui Gustav Meyrink sau De partea cealaltă, a lui Alfred Kubin. Forma aceasta de artă vizionară este în general înțeleasă numai de generațiile viitoare ca o reprezentare a ceea ce s-a petrecut în acele timpuri în inconștientul colectiv.

În general, senzația inferioară a acestui tip are de asemenea dificultăți în a observa necesitățile corpului și a-i controla poftele. Swedemborg era intuitivul introvertit tipic, tipul profetului sau vizionarului și era pur și simplu indecent, grosolan și necontrolat în privința mâncării; în treacăt fie spus, și în sexualitate. Tipul intuiție introvertită suferă, la fel ca tipul intuiție extravertită, de o imensă incertitudine în privința faptelor.

Un asemenea tip este esențial să fie crucificat între funcția superioară și cea inferioară. Dacă încercați să-i salvați de realitate, ei își vor pierde orice simț al acesteia. Tipul acesta vă va ruga să-l ajutați să iasă din dificultățile sale, vă va implora în genunchi să-l scăpați de caznele realității exterioare cu care nu o poate scoate la capăt. Dar dacă-l ”salvați”, distrugeți nucleul creativ al personalității sale. Aceasta nu înseamnă să nu le oferi din când în când, în împrejurări foarte dificile, un oarecare ajutor; dar nu-i scutiți de problemele realității căci, în mod destul de ciudat, faptul acesta le va steriliza și procesul interior. 

Cele patru tipuri raționale

 

A.     Tipul gândire extravertită și sentimental său inferior introvertit

Tipul acesta se găsește printre organizatori, oameni aflați în poziții înalte în administrație și guvern, magistrați și oameni de știință. Ei pot alcătui enciclopedii utile. Răscolesc tot praful din vechile biblioteci și înlătură din calea științei factorii potrivnici cauzați de stângăcie, lene sau imprecizia limbajului. Tipul gândire extravertită creeaxă ordine prin aceea că adoptă o poziție fermă și spune: ”Dacă spunem ceva, atunci chiar vrem să spunem”. Ei aduc ordine clarificatoare într-o situație exterioară. Un judecător care trebuie să asculte toate relatările haotice ale părților în conflict, poate recunoaște, grație funcției superioare a gândirii, care sunt conflictele reale și care sunt doar pseudo-dispute, putând în felul acesta să soluționeze problema de o manieră satisfăcătoare pentru toate părțile. Accentul va cădea întodeauna asupra obiectului și nu asupra ideii. Un astfel de magistrate nu va lupta pentru ideea de democrație sau de pace; spiritul său este în întregime absorbit și devorat de situația obiectivă exterioară. Dacă e întrebat despre poziția sa subiectivă sau despre părerea sa privitoare la o anumită temă, e pierdut, căci nu e interest de acest aspect al vieții și nu are nicio motivație personală conștientă. Un bărbat aparținând acestui tip era teribil de surmenat și ar fi avut nevoie de o lungă vacanță; fiind întrebat de ce nu merge, el a răspuns: ”Pentru Dumnezeu, aș fi prea mult timp singur și aș deveni melancolic”. În singurătate, un astfel de om se va întreba dacă munca lui e într-adevăr importantă. El își va aduce aminte că a salvat pe cineva de la a fi jefuit, dar prin asta a devenit oare lumea mai bună? Astfel de simțăminte s-ar fi ivit în acest domn și l-ar face să se simtă ca și cum ar fi căzut într-o prăpastie. Ar fi trebuit să-și reconsidere întregul sistem de valori. De aceea, el evita în mod firesc să plece în vacanță – până când a căzut, și-a fracturat un sold și a fost obligat să stea șase luni la pat. Astfel se impune natura unor astfel de oameni funcția inferioară.

Tipul  de gândire extravertită are un fel de atașament emoțional mistic față de idei și adesea și față de oameni, dar aceste sentimente calde profunde doar rareori ies la suprafață. Un tip de gândire extravertită poate fi, dacă se întâmplă să-și manifeste  sentimentele, foarte emoționant.

Sentimentul introvertit, mai ales dacă e funcția principală, e foarte greu de înțeles. Un foarte bun exemplu în acest sens este poetul austriac Rainer Maria Rilke. El scria: ”Te iubesc, ce-ți pasă ție?” Aceasta este iubire de dragul iubirii! Sentimentele sunt foarte puternice, dar ele nu se întreaptă asupra obiectului. E ca și cum ai fi îndrăgostit în tine însuți. E firesc ca o astfel de formă a sentimentelor să fie adesea neînțeleasă și ca astfel de oameni să fie considerați foarte reci. Dar ei nu sunt reci, sentimentele există în ei. Pe de altă parte, ei au o influență ascunsă foarte puternică asupra oamenilor din jur, întrucât au o modalitate secretă de a stabili standarde valorice. De exemplu, un tip simțire poate să nu-și exprime sentimentele, dar el se comportă ca și cum ar considera unele lucruri ca valoroase și altele nu; aceasta are impact asupra celorlalți oameni. Dacă simțirea este inferioară, ea este cu atât mai ascunsă și mai absolută. Faptul acesta nu determină doar propriul său destin, ci și, chiar dacă invizibil, și pe al altora.

Sentimentele introvertite ascunse ale tipului gândire extravertită produc loialități puternice. Oamenii aceștia sunt prietenii cei mai credincioși. Chiar dacă îți scriu numai de Crăciun. Sentimentele lor sunt demne de toată încrederea, dar trebuie să mergi tu la ei ca să știi că există.

 

B.     Tipul de gândire introvertită și sentimental său inferior extravertit

Principala activitate a acestui tip constă nu atât în încercarea de a pune în ordine obiectele exterioare, ci e preocupat mai mult de idei și e mai puțin important pentru el să înceapă cu faptele, decât să-și clarifice mai întâi ideile. Dorința lui de a-și ordona viața pornește de la ideea că dacă nu e totul limpede de la început, nu vei ajunge nicăieri. Tipul gândire introvertită revine mereu la ideea subiectivă, anume la rolul pe care-l are subiectul în toată problema. Sentimetul tipului de gândire introvertit este extravertit. El are acleași sentimente calde și statornice descrise ca tipice la extraverți, cu deosebire că simțămintele tipului gândire introvertită sunt îndreptate fără echivoc asupra obiectului. În timp ce tipul de gândire extravertită își iubește profund soția, dar spune asemeni lui Rilke: ”Te iubesc, ce-ți pasă ție?”, simțămintele tipului de gândire introvertită sunt legate de obiectul exterior. În stilul lui Rilke, el ar spune: ”Te iubesc, iar ție îți pasă; trebuie să-ți pese!” Altfel simțămintele tipului gândire introvertită au în bună măsură aceleași caracteristici ca și ale tipului gândire extravertită – imagini în alb-negru, iubire sau ură, da sau nu. Sentimentele sale pot fi lesne înveninate de alți oameni sau de atmosfera colectivă. Sentimentul inferior al ambelor tipuri este statornic. Valorizată pozitiv, este fidelitate.  În sens negativ, e ca un clei, are un fel de atașament canin care, mai ales pentru obiectul iubirii sale, nu este întodeauna amuzant. Sentimental inferior al tipului gândire introvertită poate fi comparat cu lava incandescentă care curge ca dintr-un vulcan – ea nu se deplasează decât cu cinci metri pe oră, dar distruge totul în calea ei. Dar ea are de asemenea și toate avantajele unei funcții primordiale, deoarece este incredibil de pură și de caldă.

Când un tip de gândire introvertită iubește, el nu o face calculat. Iubirea lui este doar pentru celălalt, dar va fi arhaică. Sentimentul inferior al acestui tip poate fi comparat cu un leu care vrea să se joace cu un sugar. El nu are altă intenție decât să se joace, dar acum i se freacă torcând de un picior, acum îl mănâncă sau îl dă de-a dura și apoi îi linge fața. Nu premeditează nimic, totul e doar o expresie a sentimentelor, ca un câine care dă din coadă. Ce-i impresionează pe oameni la animalele de casă este tocmai lipsa aceasta de calcul, în timp ce oamenii care au sentimente diferențiate, își fac de regulă calcule ascunse. Ele includ întodeauna o parte de Eu.

L-am întâlnit odată pe șeful unei secretare și m-am întrebat cum poate ea să suporte un astfel de monstru, fie și numai o zi! Dar ea era un tip sentiment. A râs și a spus că șeful ei se descurcă cum poate mai bine; cunoscându-l mai îndeaproape, și-a dat seama că are cutare și cutare calitate pozitivă.

În Psychologischen Typen, Jung clarifică unele neînețelegeri legate de tipuri. Dacă aș fi spus că acea secretară era calculată și acționează din oportunism, aș fi greșit. În cazul ei, aceasta era doar un motiv secundar. O astfel de sentință ar fi proiecția negativă a propriului meu tip opus. Ea nu era pur și simplu o oportunistă care se poartă calculat având astfel de sentimente pozitive, ea avea sentimente diferențiate. De aceea nu avea niciodată reacții emoționale foarte puternice; ea știa că acolo unde există lucruri valoroase, găsești și aspect negative. Nimic nu e complet alb sau negru, în realitate există numai griuri. Ea are genul acesta de atitudine filozofică.

 

C.     Tipul sentiment extravertit și gândirea sa introvertită inferioară

Tipul sentiment extraveritit se distinge prin aceea că principal sa capacitate de adaptare este susținută de o evaluare adecvată a obiectelor exterioare, astfel încât se poate bizui satisfăcător pe ea. Tipul acesta își face cu ușurință prieteni, dar are puțin iluzii despre oameni și e în măsură să le aprecieze în mod corespunzător laturile pozitive și negative. Aceștia sunt oameni foarte rezonabili și bine adaptați, care se strecoară dezinvolt prin societate și obțin ușor ce-și doresc, știind să aranjeze astfel lucrurile în așa fel încât oricine e dispus să le dea ce vor. Ei lubrefiază mediul din jurul lor de-o manieră atât de minunată, încât viața decurge lin.

În general, tipul acesta are bun gust, deși convențional, în alegerea partenerului sau a prietenilor. El nu se va hazarda să aleagă pe cineva din afara cadrului său social acceptat. Tipul sentiment extravertit detestă gândirea, deoarece aceasta este funcția lui inferioară, și cel mai adesea detestă gândirea introvertită, meditațiile asupra principiilor filozofice, a problemelor abstracte sau a întrebărilor fundamentale ale vieții. Regretabil este doar faptul că el se gândește totuși la asemena lucruri, dar în mod inconștient, și fiindcă gândirea este neglijată, ea tinde să devină negativă și grosieră. Ea constă din judecăți grosolane, necizelate, lipsite de orice diferențiere și având adesea o conotație negativă. Am auzit de la un asemenea tip sentiment extravertit gânduri foarte negative despre vecinii săi, judecăți foarte critice, exagerat de critice, pe care în fapt nu și le-ar fi permis niciodată. Jung a spus că tipul sentiment extravertit poate fi uneori cea mai rece persoană de pe pământ. Se poate întâmpla ca, atras în această cursă – mașina bine unsă a simțirii sale extravertite – și gândind ”ne place unul de altul și ne înțelegem foarte bine”, într-o zi el să spună ceva ce te lovește în moalele capului! El nu e conștient de aceasta, dar gândurile negative, cinice pot izbucni când e pe cale să se îmbolnăvească de gripă sau se află la strâmtoare – de asemenea, în momente când funcția inferioară se revarsă și funcția principală pierde controlul.

 

D.    Tipul sentiment introvertit și gândirea sa inferoară extravertită

Tipul acesta este greu de înțeles. În Psychologischen Typen, Jung spune proverbul ”Apa liniștită e adâncă”. Ei au o scară de vaori foarte bine diferențiată, dar nu se manifestă în exterior, ci acționează mai degrabă în interior. Tipul sentiment introvertit se întâlnește adesea în peisajul unor evenimente importante și valoroase, ca și cum sentimentul lor introvertit le-ar fi spus: ”Aici se întâmplă ceva valoros”. Cu un fel de loialitate tăcută și fără niciun fel de explicație, ei apar în locurile unde se găsesc fapte lăuntrice importante și valoroase, constelații arhetipale. Ei au în general o influență secretă pozitivă asupra mediului prin aceea că stabilesc norme. Ceilalți îi observă și chiar dacă sunt prea introvertiți ca să se exteriorizeze, ei fixează standarde pentru că le poartă în ei înșiși. De exemplu, tipul sentiment introvertit formează adesea coloana vertebrală a unui grup; fără să-i irite pe ceilalți cu predici moralizatoare sau prelegeri de etică, eu ei înșiși niște etaloane morale atât de corecte, încât exercită pe nesimțite o influență pozitivă asupra celor din jur. Trebuie să te porți corect, fiindcă ei posedă standarde valorice juste care te obligă ca în prezența lor să fii decent.

Gândirea acestui tip este extravertită. Într-un contrast izbitor cu aparența lor exterioară tăcută și discretă, oamenii aparținând acestui tip sunt în general interesați de numeroase fapte exteriaore. Atunci când vor să-și folosească creativ gândirea extravertită, au dificultăți tipice ale extraverților, anume că sunt copleșiți de prea mult material, prea multe referințe și prea multe fapte. Astfel, gândirea lor extravertită inferioară se rătăcește uneori într-o mlaștină de amănunte prin care nu-și mai pot croi drum. Inferioaritatea gândirii lor extravertite se arată adesea în anumite idei fixe: ei au în realitate doar unul sau două gânduri prin prisma cărora examinează o cantitate enormă de material. Tipul sentiment extravertit este obligat să sape puțin mai adânc și el trebuie să încerce să-și specifice și diferențieze gândirea extravertită. Altfel el va cădea în capcana monotoniei intelectuale. Aceasta înseamnă că el trebuie să fie conștient că fiecare fapt pe care îl citează  ca dovadă a ideilor sale se prezintă într-un mod ușor diferit și, din acest punct de vedere, trebuie să-și reformuleze de fiecare dată ideile.

 

Oamenii sunt foarte ușor influențabili când e vorba de funcția lor inferioară. Dat fiindcă ea se găsește în inconștient, oamenii pot deveni lesne nesiguri de poziția lor, pe când în domeniul funcției superioare ei știu în general cum să facă față unui atac; acolo ei au toate armele pregătite, sunt generoși, flexibili și se simt puternici. Când te simți puternic ești dispus să discuți lucrurile sau să schimbi poziția, pe când dacă te simți în inferioaritate, devii fanatic, sensibil și ușor influențabil. Expresia de pe chipul unui prieten poate să aibă efect asupra sentimentelor unui tip gândire, fiindcă sentimentul lui se află în inconștient și ca atare este vulnerabil la influențe. De aceea tipul gândire extravertită poate fi un prieten foarte loial, dar se poate de asemenea întoarce brusc împotriva cuiva. Într-un fel sau altul, ceva otrăvit a intrat în sistemul lui, cineva poate a făcut o remarcă sau poate doar o grimasă la rostirea numelui! Sentimentul lui este inconștient. Asemenea efecte pot fi înlăturate numai dacă sunt abordate conștient. Dacă, în termini conceptuali, ridici obiecții împotriva politicii sale, tipul gândire extravertită e dispus să discute și să-ți ceară părerea, pe acest teren el nu e influențabil într-o directive greșită, pe când în domeniul sentimentului ar avea o izbucnire bruscă, fără motiv și fără să știe nici el de ce.

 

Rolul funcției inferioare în dezvoltarea psihică

Funcția inferioară este poarta prin care pătrund în conștient toate imaginile din inconștient. Domeniul conștiinței este o încăpere cu patru uși și prin cea de-a patra intră umbra, animus, anima și personificările Sinelui. Ele nu intră atât de des pe celelalte uși, fapt care într-un fel este de la sine înțeles: funcția inferioară este atât de apropiată de inconștient și rămâne atât de primitivă, neînsemnată și nedezvoltată, încât va constitui în mod firesc punctul slab al conștiinței, prin care imaginile inconștientului pot să irupă. În domeniul conștientului, ea va fi percepută ca punctul slab, lucrul neplăcut care nu te lasă în pace și îți creează mereu dificultăți. De câte ori crezi că ai ajuns la un echilibru interior, că ai găsit o poziție stabilă, ceva se întâmplă în interior sau în exterior și răstoarnă totul. Puterea aceasta intră întodeauna prin ușa a patra, care nu poate fi închisă, spre deosebire de celelalte trei uși ale spațiului interior. Dar la ușa a patra încuietoarea nu funcționează și când ești cel mai puțin pregătit, neașteptatul intră din nou pe acolo. Slavă Domnului, căci altfel tot procesul vieții ar fi pietrificat și ar stagna într-o falsă conștientizare. Funcția inferioară este rana veșnic sângerândă a personalității conștiente, dar prin ea inconștientul poate întodeauna să pătrundă, extinzând conștiința și generând o nouă atitudine. Cât timp nu ți-ai dezvoltat celelalte funcții, cele două funcții auxiliare, acestea rămân la rândul lor uși deschise. La un om care și-a dezvoltat numai funcția principală, cele două funcții auxiliare vor acționa la fel ca funcția inferioară și vor apărea ca personificări ale umbrei, ale animusului sau animei. Dacă ai reușit să-ți dezvolți trei funcții și să închizi astfel trei din ușile interioare, rămâne mereu problema celei  de-a patra uși, fiindcă aceasta pare a fi astfel făcută, încât să nu poată fi închisă. Acolo trebuie să suferi înfrângeri pentru a putea să progresezi. În vise, funcția inferioară se referă la umbra, la animus, la anima și la Sine și le conferă o anumită trăsătură caracteristică. De exemplu, umbra unui intuitiv este întruchipată adesea de un tip senzație. Funcția inferioară este contaminate cu umbra fiecărui tip în parte: la un tip gândire, ea se va manifesta ca un tip sentiment relativ inferior sau primitiv și așa mai departe. De aceea, atunci când li se cere, în scopul interpretării viselor, să descrie figura aceasta obscură, ei își vor descrie propria funcție inferioară. Dacă devii într-o oarecare măsură conștient de umbra, funcția inferioară va atribui lui animus sau anima o anumită calitate. De exemplu, atunci când se întrupează într-o anumită persoană, figura anima va apărea foarte adesea ca deținând setul opus de funcții.

Ilustrarea socială a funcției inferioare e foarte adecvată, întrucât funcția aceasta, în aspectul ei negativ, tinde să aibă un caracter barbar și poate cauza ”posesia”: de exemplu, dacă introvertiții cad în extraversiune, ei o fac într-o formă obsesivă și sălbatică; sălbatică în sensul că nu pot să exercite asupra ei un control conștient; ei sunt duși de val, incapabili să frâneze sau să se oprească. Un introvertit poate să devină extreme de neplăcut, inoportun și arogant și să strige atât de tare, încât să se audă în toată încăperea.

Introversiunea extraverților poate fi la fel de sălbatică și obsesivă. Dar ea nu e la fel de vizibilă în exterior. Cineva acaparat de introversia sa sălbatică, dispare de-a dreptul din viața exterioară. El înnebunește în intimitatea camera lui. Extravetiții care cad în introversia lor primitivă umblă de colo-colo, încearcă să pară foarte importanți și asigură pe oricine că au avut o viziune mistică profundă, despre care nu pot să vorbească. Eextravertiții aflați în faza aceasta în care trebuie să-și asimileze introversiunea, continuă să jure că sunt și au fost mereu introvertiți și că a fost întodeauna o greșeală să fie considerați extravertiți. În felul acesta ei încearcă să se ajute singuri să-și atingă cealaltă latură a lor. Când încearcă să-și exprime sentimentele interiaore, ei o fac în general cu excitare maximă, devin teribil de emotivi, vor să uimească pe toată lumea și toată lumea trebuie să-i asculte. Pentru ei e ceva unic și de enormă importanță.

În majoritatea societăților, oamenii își ascund funcția inferioară în spatele personei lor. Unul din motivele pentru care oamenii își dezvoltă persona este că nu vor să-și expună inferioritățile, mai ales nu infioritatea funcției a patra. Ea este amestecată cu natura lor animal, cu emoțiile și afectele lor neadaptate.

Când Jung a înființa ”Clubul de Psihologie” de la Zurich, el a vrut să afle cum ar funcționa un grup în care funcția inferioară nu  este mascată, ci oamenii au contacte unii cu alții prin mijlocirea ei. Persoanele venite din exterior arau șocate de comportamentul grosier și certurile  interminabile dintre membrii acestui grup.

Majoritatea speciilor de animale au tendința să ”posede” o anumită zonă, pe care o apără împotriva oricăror intruși. Acest ritual complicat al apărării teritoriului reapare imediat ce oamenii ajung împreună, își lasă deoparte persona și încearcă realmente să stabilească  relații între ei. Te simți atunci ca și cum te-ai deplasa prin junglă.

Această nevoie de maniere de junglă a dus la idea că psihologia face ca comportamentul social al oamenilor să se deterioreze, ceea ce într-o anumită măsură este adevărat. La Institutul C. G. Jung de asemenea sunt într-un fel un grup mai răutăcios și mai dificil decât o societate de creștere a câinilor sau a iepurilor sau un club de pescari. Acolo contactele sociale rămând în general la un nivel foarte convențional și, de aceea, par să fie mult mai civilizate. Dar adevărul este simplu, și anume că la Institut și la ”Clibul de Psihologie” nu avem tendința să acoperim ce se petrece în subteran. Asimilarea umbrelor sau a funcției inferioare are efectul ca, din punct de vedere social, oamenii devin mai dificili și mai puțin convenționali. De aceea rezultă tensiuni. Pe de altă parte, aceasta creează și o mai mare vitalitate – nu te plictisești niciodată, întodeauna apare vreo furtună în vreun pahar cu apă, grupul este foarte vioi, în loc să se miște pe planul politeții anoste. În ”Clubul de Psihologie”, de exemplu, tendința animalică de posesie a devenit atât de puternică, încât membrii au început să-și rezerve locuri. Acolo stă pisica sau câinele cutare! Acesta este un semn foarte bun. Este repunerea în drepturi a unei situații originare și naturale. Dincolo de felul comic în care sunt descrise lucrurile, funcția inferioară poate realmente stabili legătura cu instinctele noastre cele mai profunde, cu rădăcinile noastre interioare și, prin aceasta, cu tot trecutul omenirii.

Odată ce ai experimentat acțiunea funcțiilor, pasul următor în dezvoltarea psihică este asimilare celor două funcții auxiliare. Nu trebuie uitat că asimilare acestora este o sarcină atât de importantă, încât oamenii trebuie să-i acorde în general mult timp.

Asimilarea funțiilor înseamnă să conviețuiești mereu cu ele. Dacă gătști sau coși puțin, nu înseamnă că ai asimilat funcția senzorială. Asimilarea înseamnă că la momentul potrivit, întreaga configurație a vieții conștiente se poate bizui pe funcția aceasta. Trecerea la o funcție auxiliară are loc când simți că stilul tău actual de viață este insuportabil, când ești mai mult sau mai puțin plictisit de tine însuți și de activitățile tale. În general, trebuie să tragi o concluzie teoretică despre funcția către care trebuie să te orientezi. Cel mai simplu mod de a ști cum să faci trecerea e să-ți spui: ”Foarte bine, acum toate sunt plicticoase, nimic din toatea astea nu mai înseamnă ceva pentru mine. Unde, în trecutul meu, este o activitate care simt că încă mi-ar plăcea? O activitate care încă mă amuză?” Dacă te apuci de acea activitate vei vedea că treci la o altă funcție.

Domeniul de mijloc este un aspect critic, când un om a atins stadiul în care încearcă serios să o scoată la capăt cu funcția lui inferioară. Funcția inferioară nu poate fi asimilată în structura conștientului; ea este prea adânc înrădăcinată în inconștient și contaminată de acesta. Ea poate fi într-o oarecare măsură ”ridicată”, dar prin procesul de înălțare, conștiința este trasă în jos. În procesul acesta de interacțiune dinamică, este creat domeniul de mijloc.

Apariția funcției inferioare echivalează cu un colaps interior într-un anumit moment critic al vieții. Acesta are însă avantajul că-ți permite să scapi de tirania funcției dominante a complexului Eului. Dacă cineva a trecut cu adevărat prin această transformare, el își poate folosi funcția gândirii, când aceasta este cea ma favorabilă reacție, ori poate să pună în joc intuiția sau simțirea, dar nu mai este posedat de o funcție dominantă. Eul poate să accepte o anumită funcție, după care să o pună deoparte ca pe o unealtă, conștient de propria sa realitate dincolo de cele patru funcții. Separația aceasta poate fi realizată prin întâlnirea cu funcția inferioară. Funcția inferioară este o punte importantă către experimentarea straturilor mai profunde ale inconștientului. A merge și a rămâne cu ea și a nu te limita la o simplă imersiune în ea are un efect imens asupra întregii structuri a personalității.

Eul asimilează prima sa funcție, după care este mulțumit o vreme. După câtva timp, el asimilează a doua funcție și este încă o data mulțumit. El le-a ridicat pe ambele din inconștient. După care ridică o a treia funcție în planul conștiinței. Acum sunt trei funcții asimilate la nivel superior, civilizat, în care încercăm în mod normal să trăim. Dar cea de-a patra funcție nu poate fi ridicată la același nivel. Dimpotrivă, dacă se încearcă prea insistent, funcția a patra va atrage ego-conștiința în jos, spre un nivel complet primitiv. Identificarea cu ea și cu pulsiunile ei duce la răsturnări neașteptate în urma cărora oamenii cad brusc la un nivel animalic.

Aceasta nu înseamnă cu siguranță asimilarea funcției a patra. Voind să trăiești cu funcția a patra într-o formă concretă, fără să o fi asimilat în vreun fel, te poți cufunda la un nivel animalic foarte adânc. Într-un asemenea caz pierzi întreaga suprastructură a personalității anterioare. Oamenii care au foarte mult curaj, pot face aceasta. Dacă ei ating funcția a patra, pot trece la ea imediat și din toată inima. Jung a povestit odată despre un bărbat care, până la vârsta de 60 de ani a dus o viață respectabilă de om de afaceri. Aveao familie, o afacere profitabilă și tot restul, dar apoi, în timp de câteva luni a devenit insomniac, neliniștit și depresiv. Într-o noapte a sărit din pat și a strigat: ”Am înțeles!” Soția lui s-a trezit și l-a întrebat: „Ce?”, ”Am înțeles, sunt un dobitoc! Asta sunt!” Și-a părăsit imediat soția, familia, afacerea, și-a irosit întreaga avere și a băut până a murit. Aceasta a fost rezolvarea curajoasă, chiar dacă foarte drastică a problemei: el a căzut brusc în partea  inferioară a personalității și a uitat tot restul.

Funcția a patra este întodeauna cea mai mare probemă dacă nu o poți trăi, ești frustrat, pe jumătate mort și totul este plictisitor; dacă o trăiești, e la un nivel atât de profund, încât nu o poți folosi, dacă nu ai pseudo-curajul acestui om. Majoritatea oamenilor nu au acest curaj, alții îl au, dar își dau seama că nici aceasta nu e o soluție. Ce este atunci de făcut? Într-un asemenea moment își dovedește valoare rețeta alchimică: trebuie să încerci să abordezi funcția a patra, plasând-o într-un recipient sferic și acordându-i un loc în imaginația activă. Nu ajungi prea departe dacă trăiești funcția a patra de manieră concretă, ci trebuie să-i dai ocazia să se exprime în fantezie – în scris, pictură, dans sau altă formă de imaginație activă.

Prin alegerea mijloacelor imaginației se poate observa cum intră în acțiune funcția inferioară. Un tip intuitiv, de exemplu, va avea în general dorința puternică de a-și fixa imaginația activă în lut sau în piatră, s-o facă vizibilă cumva într-o formă materială. Ca intuitiv, Jung a descoperit faptul acesta în nevoia de a contrui castele din pietricele și, pornind de la această activitate, a descoperit constelația de probleme a funcției a patra. Cele mai ciudate dansuri le-am văzut atunci când sentimentul este funcția a patra. Uneori persoanele aparținând tipului gândire, atunci când trebuie să-și asimileze funcția sentiment, au dorința să se exprime prin dansuri în ritmuri primitive. Sentimentul inferior se poate exprima și prin imagini foarte colorate, deoarece culorile exprimă în general stări emoționale intense.

Când ajungi în stadiul în care trebuie să abordezi cu adevărat funcția a patra, e imposibil să rămâi la nivel superior, dar poate nici nu dorești să te cufunzi în adâncuri. Atunci unica soluție este domeniul de mijloc. Este un fel de rapaus total într-un centru interior, iar funcțiile nu mai acționează automat. Ele pot fi puse în acțiune după plac, ca de pildă roțile unui avion, care sunt scoase în vederea aterizării, poi retrase pe durata zborului. În stadiul acesta, problema funcțiilor nu mai este relevantă; ele au devenit instrumente ale conștiinței, care nu mai este înrădăcinată în ele și nu mai este dirijată de către ele. Baza acțiunii sale este într-o altă dimensiune ce poate fi creată numai prin lumea imaginației. De aceea, Jung a numit-o funcția transcendentă. Tipul corect de imaginație creează simbolul unificator. Este similar cu simbolul alchimic, care se referă la problema celor patru elemente – apă, foc, pământ și aer.

Ajungem la un aspect al imaginației active, poate cel esențial: ea este un mijloc de a influența inconștientul. Este adevărat că și înțelegerea profundă a viselor, dacă nu este doar intelectuală, are un efect transformator asupra persoanei conștiente, schimbare care se repercutează și asupra inconștientului; dar efectul imaginației active este incomparabil mai puternic. În plus, capacitatea de înțelegere a viselor este oarecum dependentă de harul Sfântului Duh, pe când imaginația activă ne pune la dispoziție o cheie care ne permite să ne construim liberi, chiar dacă între limite modeste.

Pentru analizanzi, recursul la imaginația activă nu este întodeauna recomandabil; el este deja limitat de faptul că foarte mulți nu reușesc să-și învingă reținerile și nu trebuie în niciun caz forțați. Mai mult, procedeul este foarte periculos în cazul unei psihoze latent. În cazurile aflate la limita schizofreniei, Eul e prea slăbit pentru ca forma aceasta de meditație să fie indicată. În mod normal, utilizarea este indicată fie când există o prea mare presiune a inconștientului, adică apar prea multe vise și fantezii, fie, invers, când viața onirică e blocată și nu ”curge”. Dar în toate aceste cazuri se dorește o autonomie interioară, imaginația activă oferă o posibilitate unică de a realiza acest deziderat. Elemental de autoeliberare rapidă și eficientă de afectele și ideile obsedante face din imaginația activă un instrument deosebit de important pentru psihoterapeut.

Din exterior, tipul senzație introvertită pare adesea stupid. Arată ca o bucată de lemn fără nici o reacție - sau dacă nu, reacționează cu una din funcțiile auxiliare, gândirea sau simțirea. Dar în interior impresiile sunt absorbite. Tipul acesta este adesea greșit judecat și neînțeles de către alții, dat fiind faptul că nu poți observa ce se petrece în el. Intuiția inferioară a acestui tip este asemănătoare cu a tipului senzație extravertită, întrucât acesta are de asemenea acele trăsături neliniștitoare, fantomatice și fantastice. Dar ea este preocupată mai mult de lumea exterioară, impersonală, colectivă.

Elementul de autoeliberare rapidă și eficientă de afectele și ideile obsedante face din imaginația activă un instrument deosebit de important chiar pentru psihoterapeut. C. G. Jung consideră că e imperativ ca analistul să stăpânească forma aceasta de meditație. Se știe că emoțiile puternice sunt foarte contagioase și e greu, adesea contraindicat, ca terapeutul să se sustragă contagiunii emanate de pacient, căci ”simpatia” și ”compasiunea” sunt necesare pentru a-l putea ajuta. Obligația de a asculta și contempla fantezii sau imagini perverse și morbide are un efect perturbator involuntar asupra echilibrului unei persoane, fiindcă, așa cum a aspus cândva Jung, vederea a ceva urât lasă o amprentă urâtă în suflet. Expuși unor astfel de ”impresii”, nu avem întodeauna timp să așteptăm un vis vindecător sau să lăsăm ca ele să se estompeze de la sine grație instinctelor sănătoase proprii. Mai ales dacă trebuie să analizăm și alte persoane în aceeași zi, nu le putem primi într-o stare tulburată și să transmitem mai departe contaminarea. O scurtă imaginație activă - în astfel de cazuri rareori e nevoie de mai mult de zece minute - ne poate reface și elibera. Iar dacă timpul lipsește, decizia fermă de a elimina ulterior perturbarea prin imaginație activă, e deja un ajutor. În ultimă instanță, psihoterapeutul e o persoană care se poate vindeca pe sine însăși. Afectele urâte și fantasmele morbide și perverse, se comportă efectiv ca niște demoni, ele se strecoară în noi și ne obsedează. Imaginația activă corectă este, în schimb, un act de eliberare creatoare realizat prin intermediul simbolurilor. Am putea să o confundăm cu o tendință primejdioasă de ”izbăvire”; în fapt, pericolul acesta este eliminat deoarece utilizarea corectă a imaginației active poate decurge doar de o manieră ”religioasă”, adică în temere respectuoasă și venerație față de realitatea numinoasă. În afară de calitatea protectoare, imaginația activă este într-o măsură și mai mare vehiculul a ceea ce Jung a numit procesul de individuare, autorealizarea deplină și conștientă a totalității individuale. Prin acest proces Imago Dei este experimentată în individ și influența ei asupra Eului începe să se manifeste în exterior. El devine servitorul tendinețelor sale de realizare a Sinelui, un servitor fără de care Sinele nu se poate încarna în dimensiunea noastră spațio-temporară. Comparartiv cu procedeele de meditație religioasă, imginația jungiană este mult mai puțin pragmatică. Nu există niciun scop de atins (nici un ”dresaj pentru individuare”), nici un model de urmat, nici o imagine sau text călăuzitor, nici o postură fizică de adoptat, nici un control de respirație etc. (Și nici o șuetă sau fantezie împreună cu analistul). Se pleacă pur și simplu de la ceea ce se manifestă în interior, de la o situație onirică aparent nefinalizată sau de la o stare sufletească de moment; iar când pare un ”factor perturbator”, cel care meditează este liber să-l considere sau nu ca atare și să reacționeze după cum crede de cuviință. Fiecare pas corespunde unei decizii individuale, unică și resposabilă, și constituie de aceea o sinteză unică a tendințelor conștiente și inconștiente. Să luăm ca exemplu ascensiunea imaginară a unui munte înalt în cursul căreia niște apariții feminine încearcă să-l atragă pe subiect în prăpastie. Nu-i vom spune: ”E vorba de o fantezie erotică, o încercare de a te împiedica să-ți atingi propriul scop superior”, dar nici: ”Este o parte de viață pe care trebuie s-o integrezi înaintea ascensiunii!” - nu vom spune nimic; persoana angajată în imaginație trebuie să exploreze singură ce întâlnește și singură să decidă ce are de făcut - la fel ca în viața individuală exterioară. În imaginația activă adunăm fără prejudecăți fiecare fragment de simbol pe care ni-l oferă sufletul și ne confruntăm cu el în măsura în care ne apare ca un precursor sau o parte - poate o parte neînțeleasă - a Sinelui. Puncte care formează specificul imaginației active:

        I.              I. În primul rând e necesar să ne golim conștiința Eului sau, altfel spus, să ne debarasăm de fluxul gândurilor.

     II.           I I. În al doilea rând, fantasmele ivite din subconștient trebuie lăsate să pătrundă în câmpul percepției interioare. Ajunși în acest punct, trebuie să evităm două greșeli: fie concentrarea prea intensă asupra conținutului emergent, care este literalmente ”țintuit” și rămâne nemișcat, fie prea slaba concentrare, care permite imaginilor interioare să se schimbe prea rapid, asemeni derulării unui ”film interior”.

   III.          I I I. Urmează acum faza a treia: aceasta constă din a da o formă fantasmei percepută interior, prin scris, pictură, sculptură, compoziție muzicală sau dans. Dansul permite participarea corpului, lucru uneori necesar, mai ales atunci când anumite emoții și funcția inferioară sunt atât de inconștiente, încât rămân ca și înmormântate în corp. Deseori este utilă inventarea unui mic ritual, ca de pildă aprinderea unei lumânări, mersul în cerc etc. Prin aceasta se favorizează intrarea în joc a materiei anorganice. În această a treia fază se pot produce două erori. Prima greșeală este elaborarea estetică exagerată a conținutului fanteziei, până la a face din aceasta o ”operă de artă”, în dauna ”mesajului” și a ”sensului”. În deosebi funcțiile senzație și sentiment ne seduc în cazul acesta. Se uită că cele scrise sau pictate sunt doar replica unei realități interioare, iar scopul este acela de a intra în contact cu această realitate și nu cu reproducerile sale. Cealaltă eroare e contrară: conținutul fanteziei este schițat în grabă, după care se trece imediat la problema semnificației. Aceste erori îi cad cel mai adesea victimă tipurilor intuiție și gândire. Ea indică absența iubirii și a devotamentului.

  IV.            IV. Faza a patra este cea decisivă și care lipsește din majoritatea tehnicilor imaginative: confruntarea morală cu cele generate anterior. În faza aceasta, Jung avertizează asupra unei greșeli frecvente care pune totul sub semnul întrebării: a intra în evenimentele interioare cu un Eu fictiv în locul celui autentic.  Putem trage concluzia că eroarea de a recurge la un Eu fictiv s-a produs atunci când se observă că aspectul exterior al analizandului nu reflectă conținutul imaginației active pe care o raportează. E foarte greu de descoperit. Ca să cităm un exemplu, un analizand a întreținut, în decursul unei imginații active, o lungă relație romantică cu un personaj ce-i reprezenta anima. Dar el nu i-a spus acesteia că e proaspăt căsătorit. Fiind întrebat după aceea, el a spus că în realitate el nu ar face așa ceva (adică să ascundă faptul că e căsătorit). Prin urmare Eul din imaginația sa activă nu e același cu Eul de toate zilele! Evident că pentru el toate acestea nu erau reale, erau mai mult ca scrierea unui roman, decât ca o imaginație activă. Aspectul acesta e de o importanță enormă, deoarece efectul imaginației active depinde în totalitate de el. Personalitățile foarte scindate și oamenii cu o psihoză latentă cu pot, în majoritatea lor, să practice imaginația activă sau o fac cu un Eu fictiv. De aceea, cazurile limită nu trebuie să practice imaginația activă. Pentru imaginația activă e nevoie de o anumită naivitate. Jung întrebat dacă un al treilea război mondial e inevitabil, el a răspuns că acesta poate fi evitat dacă există un număr suficient de indivizi capabili a reuni contrariile înlăuntrul lor.

Cel mai important rezultat al imaginației active este ca analizandul să devină independent de analist. Imaginația activă este o ”psihoză voluntară”. Forma rituală a imaginației active este deosebit de eficientă, dar și primejdioasă. Ea generează deseori evenimente sincronistice, ceea ce poate fi lesne interpretat ca magie. Persoanele cu risc psihotic dau de asemenea o interpretare foarte periculoasă unor astfel de evenimente. Spre exemplu, cazul unui bărbat care și-a atacat  fizic soția la începutul unui episod psihotic. Ea a chemat în ajutor polițistul și un psihiatru. Cei doi împreună cu femeia și bolnavul stăteau pe coridorul casei când singurul bec care lumina scena a exploadat în mii de bucăți; ei au rămas în întuneric, acoperiți de cioburi. Bolnavul s-a gândit că, la fel cum în momentul răstignirii lui Iisus, Soarele și Luna și-au acoperit fața, și axeastă întâmplare arată că el, salvatorul lumii este arestat pe nedrept. Dar acest eveniment sincronistic conținea, dimpotrivă, un mesaj salutar care-l avertiza împotriva ”eclipsei mentale” (fiindcă un bec electric, spre deosebire de soare, simbolizează conștiința Eului). Ne mișcăm aici pe un teren primejdios. După cum se știe, Jung descuraja practicarea imaginației active pe persoane în viață. Ele pot fi afectate magic și orice fel de magie, chiar și cea ”albă”, are un ”efect de boomerang” asupra utilizatorului. Pe termen lung, așadar, ea echivalează cu o autoînfrângere. Granița dintre imaginația activă și magie e subtilă. În magie detectăm întodeauna prezența unui element de dorință sau poftă, fie în sens benefic, fie distructiv. O obsesie puternică față de anima sau animus e un obstacol în calea imaginației active, deoarece împiedică deschiderea interioară necesară. Imaginația activă trebuie folosită numai și numai  pentru a afla adevărul despre noi înșine. Dar în practică se strecoară adesea o anumită aviditate și atunci cădem în ”imaginatio fantastica”. Un lucru similar se întâmplă la consultarea oracolului I Ching. Dacă în prealabil nu sacrificăm orice preferință pentru un anumit rezultat, există riscul să interpretăm greșit oracolul. Se întâmplă uneori și invers, să vedem sau să auzim ”corect” în imaginația activă, dar apoi să fim cuprinși de îndoială în ceea ce privește ”autenticitatea” celor văzute sau auzite. Imaginația activă ne eliberează de multe ori de aceste îndoieli, luînd o turnură atât de surprinzătoare, încât simțim că niciodată nu am fi fost în stare de o asemenea invenție! În final mai rămâne o singură fază, și anume aplicarea în viața de zi cu zi a lucrurilor descoperite în imaginația activă. Dacă cineva nu ține seama de aceste învățăminte, e un semn clar că nu a parcurs cu adevărat etapa a patra, confruntarea morală cu inconștientul.

Dimensiunea religioasă a analizei ”Principalul obiectiv al lucrării mele”, scria Jung, ”nu este să tratez nevroze, ci să mă apropii de numinos (marile imagini religioase). În fapt, accesul la numinos este adevărata terapie și numai în măsura în care avem experiențe numinoase suntem eliberați de blestemul bolii. Boala însăși capătă atunci un caracter numinos.” Dacă nu se poate stabili nicio relație cu numinosul, vindecarea este imposibilă, tot ce se poate obține este o mai bună adaptare socială. Căile de a evita numinosul sunt foarte numeroase. Prima este o anumită superficialitate extravertită. O doamnă în vârstă, care nu se gândea decât la dragoste, haine, călătorii și altele asemenea, a avut următorul vis. Urca pe scară să șteargă de praf un crucifix. Spre marea ei spaimă, răstignitul a deschis deodată ochii și i-a spus: ”Ai putea să mă ștergi mai des de praf!” Femeia era catolică și până atunci se mulțumise  să respecte doar în mod superficial obligațiile bisericești. Visul acesta i-a dat  pentru prima oară de gândit. La omul modern întâlnim cel mai adesea o multitudine de prejudecăți folozofice, raționale și pseudo-științifice din secolul al XIX-lea, pe care elita științifică a epocii noastre le-a abandonat. Ideile acestea provin din educația școlară a acestor oameni și din produse jurnalistice ieftine: visele doar spumă; visele sunt dorințe sexuale refulate; nu există fantome; inconștientul este doar un concept fără nici o realitate; nu există efect fără cauză (explicabil rațional); e suficient să fii rezonabil și totul va fi bine; dacă societatea e în ordine, toate lucrurile sunt în ordine etc. Cea mai rea și mai răspândită dintre aceste prejudecăți este gândirea statistică, explicită sau implicită: persoana mea n-are nicio importanță, sunt doar un fir de nisip printre milioane altele, a cărui existență este aleatorie și fără sens. Modul acesta de a vedea lucrurile este o otravă mortală pentru suflet. Există puține speranțe pentru analist să poată îndepărta prin argumente aceste prejudecăți. În general, lucrul acesta îl poate face mult mai eficient - uneori rapid, alteori treptat - visele pacientului. Este esențial ca analistul să se afle el însuși în legătură cu numinosul și să aibă încredere în propria sa experiență, astfel riscă să neglijeze elementul oniric care indică experiența numinoasă și în locul acesteia să proiecteze propriile sale idei despre ce trebuie să facă pacientul. Este adevărat că deseori ai convingerea că cutare analizand sau analizandă ar trebui să se detașeze de părinți, că unul ar trebui să fie mai puțin intelectual și un altul mai disciplinat - opiniile și prejudecățile despre ce este normal sunt nenumărate. De aceea trebuie să ne repetăm mereu: ”Nu știu ce intenții are Dumnezeu cu oamenii aceștia!” Eu pot doar să-l ajut pe pacient să asculte mai bine ce-i șoptește sufletul lui în această privință. Pe lângă prejudecățile intelectuale enumerate, se poate întâmpla ca un analizand să aibă un vis cu un pronunțat caracter numinos, fără să fie mișcat în profunzime sau măcar atins de acesta. În acest caz avem de a face cu o anumită inferioaritate a erosului. În spatele lipsei de reacție a analizandului se poate ascunde, pe lângă un deficit al sentimentelor, ideea preconcepută că visele nu se referă la ceva real.

Printre cele mai dificile situații sunt acelea prin care inconștientul pare să producă numai vise ”banale”, lipsite de orice aspect numinos. Este totuși deseori posibil ca în spatele aspectelor personale să decelăm structura arhetipală de bază. Inconștientul este ”religios”, altfel spus este matricea tuturor experiențelor religioase primordiale, dar adesea nu este ”ortodox”. Conținutul multor vise sau viziuni intră în contradicție cu cutare sau cutare dogmă sau cu o regulă morală a vreunei confesiuni religioase. Aceasta înseamnă că dacă inconștientul îi cere unui om religios să suțină ceva în contradicție cu doctrina confesiunii sale, el trebuie să accepte acest lucru ca pe un conflict personal - felul de a-și purta crucea. Decizia finală în acest conflict nu o va avea el, ci vox Dei din el, după ce Eul său va fi pierit pe cruce odată cu cortegiul de opinii pro și contra.

Încă și mai greu este să orientezi spre dimensiunea religioasă un om care a suferit o îndoctrinare confesională abuzivă, drept pentru care a aruncat și copilul odată cu apa din copaie și nu a mai vrut să audă de religie, decis fiind să se întoarcă spre ”lume”. Pe acesta însă, fără să-și dea seama, numinosul îl va prinde din spate și-l va face să fie obsedat de fantezii sexuale, dorință de bani și putere, droguri sau fantasme politice - adică surogaturi de divinitate.

Surogatele divinității suprimă libertatea și produc obsesii. Trebuie așadar să alegem cărui stăpân dorim să-i slujim - unor surogate de divinitate sau Dumnezeului care ni se revelează în interior atunci când depunem  eforturi sincere pentru cunoașterea de sine. ”Dumnezeu nu i-a vorbit niciodată omului altfel decât în suflet... sufletul înțelege și avem experineța spirituală a divinității. Cine numește asta psihologizare, neagă ochiul care vede soarele. ”Suntem amenințați cu dispariția totală a vieții pe planeta noastră, fie treptat, prin distrugerea mediului, fie printr-un război global. Apelurile la rațiune par să treacă neauzite. Nici Jung nu avea un răspuns simplu, dar convingerea lui era că fiecare individ care încearcă să rezolve în sine însuși problema răului va aduce o contribuție mai eficientă la salvarea lumii decât orice mașinărie idealistă exterioară. Aici e vorba de mai mult decât o simplă introspecție a umbrei persoanale; e vorba de o luptă cu aspectul întunecat al Sinelui, pe care ființa umană trebuie să-l înfrunte asemenea lui Iov. Produsele inconștientului sunt legate de ceva aflat mult mai profund, o unio mystica cu Sinele, experimentată ca o unificare a contrariilor cosmice. Faptul acesta este în legătură cu relația dintre bărbat  și femeie în măsura în care orice relație de iubire serioasă și profundă servește în ultimă instanță procesului mutual de individuare prin care fiecare partener devine întreg. Acesta este în mod evident și semnificația căsătorie ca sacrament. E ceva conținut nu doar în căsătorie, ci în orice relație de iubire asumată ca un angajament. Jung mergea până a spune că imaginația creativă este ”singurul fenomen psihologic primordial accesibil nouă, adevăratul fundament al ființei, singura realitate imediată”. Toaleta este un loc al producției ”creative” și în vise întregul simbolism al excrementelor indică adesea probleme legate de creativitate. El joacă un rol major mai ales în cazul schizofrenicilor, fiindcă în ultimă instanță, un caz de schizofrenie poate fi vindecat numai în măsura în care pacientul poate fi determinat să structureze creativ conținuturile care-l asediază. Ambiția și dorința de succes material nu pot fi stimulente ale acestui gen de creativitate. Putem fi creativi doar ”în numele Domnului”.

Proiecția. Relația cu boala și cu maturizarea psihică

Toate conținuturile psihicului de care nu suntem încă conștienți se manifestă ca presupuse proprietăți ale unor obiecte exterioare, așadar ca proiecții. În acest proces, inconștientul celui care proiectează nu alege de regulă orice obiect, ci unul având mai mult sau mai puțin caracterul proprietății proiectate. Jung vorbește despre un ”cârlig” al obiectului, de care persoana își agață proiecția ca peo haină. Fiii sau fiicele care și-au perceput tatăl ca autoritar (fie că el a fost astfel sau nu în realitate), au tendința să proiecteze proprietatea negativă de ”autoritar” asupra oricărei autorități paterne - profesor, preot, medic, un superior ierarhic, statul și chiar imaginea lui Dumnezeu -  și să reacționeze la aceștia într-o manieră defensivă corespunzătoare. Dar la o examinare mai atentă se constată că nu imaginea tatălui este proiectată, ci tendințele autoritare ale fiului sau fiicei. Fără să-și dea sema chiar ei se comportă tiranic, convinși fiind că se confruntă necontenit cu tirani în lumea exterioară; trebuie doar ca o persoană cu care sunt în relație să le ofere o cât de vagă urmă de autoafirmare sau tendință de dominare pe care ei să utilizeze drept ”cârlig”. Asemenea proiecții, bazate pe experiențele din prima copilărie legate de tată sau de mamă, sunt deosebit de persistente. Nu sunt proiectate doar proprietățile negative (deși aceasta se întâmplă mai des, dat fiind că ne percepem mai greu însușirile negative decât cele pozitive); părțile noastre pozitive rămase inconștiente pot fi și ele proiectate. Aceasta duce la iubiri nerealiste, fascinații exaltate care scapă cu totul din vedere realitatea partenerului. Este esențialmente imposibil să determinăm ce există ”obiectiv” și ce nu din tot ce simțim, percepem, gândim cu privire la oameni și obiectele exterioare. Din perspectivă orientală, întreaga lume exterioară este maya, un univers al proiecțiilor fabricate de energia noastră vitală inconștientă. Știința apuseană începe să realizeze în tot mai mare măsură că nu poate cuprinde realitatea ”așa cum este”, trebuie să se mulțumească cu modelele mentale ale acesteia. În acest sens, întreaga lume nu este decât o proiecție. Dar în practica vieții de zi cu zi este preferabil să vorbim de proiecții numai după ce reprezentarea mentală sau judecata unei persoane privitoare la un obiect din lumea exterioară ei perturbă adaptarea într-un mod clar și incontestabil. Acesta este un semnal că persoana în cauză trebuie să reflecteze și să-și dea seama că ceea ce o fascinează și o tulbură în exterior, de o manieră pozitivă sau negativă, se găsește de fapt înlăuntrul ei. În viața de zi cu zi, perturbarea se manifestă cel mai adesea ca un afect excesiv de puternic sau o emoție exacerbată (iubire, ură, extaz, fanatism etc.), ori ca o iluzie sau o afirmație eronată recurentă, sesizată ca atare de cei din jur, dar care nu poate fi corijată la fel ca o greșeală obișnuită. Proiecțiile se află la originea jocului de simpatii și antipatii inconștiente, al participării sau refuzului, care ne modelează întreaga viață. Numai atunci când, dintr-un motiv sau altul, energia noastră psihică se retrage din acest proiecții, de pildă când iubirea ni se tranformă în respingere sau când ura începe să ni se pară chiar și nouă ridicolă - numai atunci apare momentul să reflectăm și avem ocazia să observăm proiecția până atunci inconștientă. Aici este de o importanță crucială nu doar să ne gândim că ne-am înșelat, ci să căutăm până ce vom fi găsit în noi înșine, foarte concret și în termenii efectelor sale practice, elementul care ne-a fascinat până atunci în lumea exterioară. De exemplu, detestăm pe cineva fiindcă minte. Nu e destul să ne gândim că ”și eu mint uneori”; trebuie să observăm să, ”cu acel prilej anume, am mințit în același stul cu detestatul domn X!” Dacă admitem ceva de felul acesta, nu doar ”academic”, ci la modul real, șocul care se produce generează de regulă o transformare pozitivă a personalității, în sensul maturizării sale. Recunoașterea unei proiecții negative aduce cu sine diferențierea morală. Recunoașterea proiecțiilor pozitive înseamnă de cele mai multe ori asumarea unor responsabilități suplimentare: în locul unei admirații nemărginite pentru inteligența domnului X, va trebui de acum înainte să-mi folosesc mai bine propriul creier! Sau, în loc să aștept mereu și în zadar căldura afectivă de la oamenii din jurul meu, va trebui să învăț să-mi exprim eu însumi în mai mare măsură propria mea căldură emoțională. Proiecțiile care se manifestă cel mai ostentativ sunt din zona politică - ”ismele” - și a teoriilor susținute cu pasiune, prejudecățile științifice de pildă. Imediat ce toleranța și umorul dispar, putem presupune pe bună dreptate că au intrat pe scenă proiecțiile. Când observăm că în timpul unei discuții cineva are reacții afective disproporționate și începe să cedeze tentației de a-și discredita oponentul, există motive să bănuim că persoana respectivă proiectează  ceva asupra adversarului teoriei sale. Dacă avem obiceiul util de a acorda atenție  viselor noastre, vom observa adesea că visăm oponenți. Aceasta reprezintă un semnal: ”Ceva din adversarul acesta se află în mine însumi”. Multe probleme din istoria comparată a religiilor și în formarea ipotezelor academice pot fi soluționate dacă se admite că lucrurile sunt ordonate în aceste stadii: identitate arhaică, animism, evaluarea morală a divinităților unei culturi (ca în cazul vechilor greci), iluminare, recunoașterea unei realități psihice.

Oamenii par să simtă o rezistență puternică în fața parcurgerii oricăruia din aceste stadii, dar îndeosebi în ultimul, al cincilea. Aceasta deoarece retragerea  unei proiecții pune o povară pe persoana care reflectează: într-adevăr, ea devine răspunzătoare pentru o parte a psihicului ei pentru care nu-și făcuse până atunci nicio grijă, întrucât considerase că nu-i aparține. Un psihoterapeut trebuie așadar să aprecieze foarte judicios cât poate să-i ceară unui pacient, sau partener, să recunoască. Conștiința eului este ca un pescar într-o barcă mai mică sau mai mare; el poate să încarce în barcă doar atâțea pești (conținuturi inconștiente), încât aceasta să nu se scufunde. Analizandul trebuie lăsat uneori să creadă în continuare în spiritele rele sau în existența unor oameni care-l persecută, fiindcă recunoașterea faptului că demonii aceștia se află în el l-ar ucide literalmente. Chiar și oamenii cei mai lucizi au limite în capacitatea de recunoaștere. Așa-numitele complexe arhetipale (reprezentate ca Dumnezeu sau ca zei) nu pot fi deloc integrate, căci altmiteri ele ar cauza o hipertrofiere a personalității echivalentă cu o inflație (infatuare, grandomanie). E mai înțelept să înțelegem asemenea conținuturi arhetipale ca pe niște puteri psihice colective reale cu care nu te poți identifica, ci trebuie să încerci să ți le faci favorabile printr-o relație prudentă (gesturi de respect, ofrande, rugăciune). Din această perspectivă, diversele relegii ale lumii au fost și sunt sisteme psihoterapeutice care permit oamenilor să intre într-un contact mai mult sau mai puțin protejat cu aceste puteri psihice arhetipale în forma lor proiectată. Aceasta este în ultimă instanță legătură dintre religie și medicină. În pofida rezistenței mai sus menționate, în om pare să se profileze tendința către formarea unei stări de conștiință tot mai vaste, care înseamnă în același timp expansiunea domeniului său psihic prin retragerea proiecțiilor. Semnificația și consecințele pozitive ale acestei tendințe sunt lesne de înțeles: cu cât o persoană se cunoaște mai bine pe sine și, prin urmare, cu cât proiectează mai puțin din ea însăși asupra altora, cu atât se va putea raporta la sine și la alți oameni într-un mod mai obiectiv, mai autentic și mai lipsit de iluzii. Aceasta distinge în ultimă instanță simpatia sau infatuarea de iubirea adevărată sau ura și respingerea obiectivă de detașare. Orice progres în înțelegerea mutuală și ameliorarea relațiilor dintre oameni depinde de retragerea proiecțiilor. Pentru acest progres trebuie însă plătit un preț: ”staulul cald și confortabil” în care ne putem retrage încetează să mai existe, la fel ca și plăcerea clevetirii sau a ieșirilor violente cu un triumfător ”Ți-am spus eu!” Din acest motiv ar fi trist dacă toți oamenii ar deveni brusc ”înțelepți” și conștienți de proiecțiile lor. La urma urmei jocul nebuniei trebuie să continue.

Profesie și vocație

Una din cele mai dificile probleme în formarea viitorilor analiști este cea privind aptitudinea lor în exercitarea acestei profesii. Nici chiar cel mai cuprinzător program de pregătire profesională, dacă e limitat la furnizarea cunoaștinețelor de bază, oricât de necesare ar fi desigur acestea, nu poate transmite oamenilor acel ”ceva” care generează într-o persoană o emanație vindecătoare. E adevărat că integritatea morală și voința de a ajuta sunt indispensabile, dar numai ele nu pot produce rezultatul în cauză. S-a subliniat adesea și pe bună dreptate că un psiholog fără pregătire medicală poate trece ușor cu vederea condițiile psihosomatice. Este de o importanță covârșitoare ca aceea care nu sunt medici să se familiarizeze pe deplin cu simptomatologia bolilor somatice astfel încât să-i poată trimite la doctor pe pacienții care au boli fizice. Este important ca un analist să nu interpreteze visele în mod arbitrar, ci să-și dea silința să consulte mereu lucrările de specialitate asupra simbolurilor și să știe unde să caute. Dacă problema aceasta privește mai ales formația intelectuală și cunoștințele condidatului, nu trebuie neglijate nici sentimentele, adică inima.

Cineva fără inimă e cu totul inapt pentru profesia de analist. Pe de altă parte, există oameni care posedă sentimente și capacitatea de compasiune, dar nu îndrăznesc să și le exprime. Printr-o pregătire adecvată, aceștia pot fi ajutați să devină buni analiști. În mod ideal, un analist trebuie să-și fi exersat toate cele patru funcții ale conștiinței. El are nevoie de funcția senzației fiindcă trebuie să fie realist și capabil să vadă deopotrivă faptele interioare și pe cele exterioare. Nu trebuie să se întâmple niciodată ca analistul să ignore complet situația financiară a pacientului sau să nu știe că acesta nu se hrănește suficient de bine. Intuiția este la fel de indispensabilă, căci în lipsa ei nu suntem în măsură să percepem funcția prospectivă și de anticipare a viselor, nici să ghicim lucrurile pe care analizandul le-a trecut sub tăcere și care nu rareori sunt cele mai importante. Problema cunoștințelor și cea a dezvoltării funcțiilor conștiinței privesc starea de normalitate a viitorului analist, adaptarea la lumea exterioară și la societate. Dar cuvântul vocație este legat de ceva mai profund și mai esențial - relația cu Dumnezeu. Dacă în exercițiile sale viitorul analist se limitează la discutarea unor probleme personale, acea persoană nu va deveni niciodată un analist eficient. Numai atunci, când în formularea lui Jung, a avut el însuși experiența infinitului, viața lui își va fi aflat un sens. Altminteri se va pierde în superficialități. Și o astfel de persoană nu le va putea oferi altora decât lucruri superficiale: sfaturi bune, interpretări intelectuale, recomandări bine intenționate pentru normalizare. Este important ca în forul său lăuntric analistul să rămână fixat pe lucrurile esențiale; numai atunci îl va putea îndruma pe analizand către centrul său interior. Cine nu a coborât niciodată în adâncurile inconștientului și nu a văzut acolo ”calea tuturor spiritelor bolii”, nu are cum să posede suficientă empatie reală pentru suferințele psihice grave ale semenilor săi. El îi va trata numai conforma manualelor, fără să fie capabili de compasiune, ori pentru pacient tocmai acesta este factorul cheie. Mulți tineri entuziaști  vor să înceapă imediat să-i trateze pe alții, înainte să-și fi rezolvat propriile lor probleme legate de conținutul inconștientului. Procedând astfel, în participation mystique cu un pacient, ei sfârșesc cel mai adesea în pata oarbă a acestuia. Rezultatul este o folie a deux, nu o vindecare; sau uneori pacientul e suficient de inteligent ca să-și dea seama că pretinsul ”doctor” nu e nici el stăpân pe situație. Dezmembrarea inițiatică este reducerea la starea de schelet. Tradus în limbaj modern, asta înseamnă că inițiatul este supus unei ”analize” în sensul disoluției tuturor trăsăturilor sale neesențiale - de ex., convenționale sau infantile - pentru a deveni ceea ce este cu adevărat. În limbaj jungian, înseamnă că el devine individuat, adică o persoană stabilă și independentă, care nu mai este la discreția afectelor și proiecțiilor interioare sau a tendințelor și modelelor societății în care trăiește. O problemă aparte în profesia de analist o reprezintă creativitatea. Cei mai buni analiști sunt fără îndoială cei care, pe lângă meseria lor, sunt implicați într-o activitate creativă. Nu întâmplător în societățile primitive, vracii sunt în același timp poeți, pictori etc. Elementul creativ și cel tămăduitor sunt înrudite îndeaproape. ”Haosul care irupe la suprafață caută idei simbolice noi care să îmbrățișeze și să exprime nu numai ordinea anterioară, ci și conținutul esențial al dezordinii. Asemenea idei ar avea un efect magic, capabile fiind să țină în frâu forțele distructive ale dezordinii, cum s-a întâmplat în creștinism și în toate celelalte religii. Indiferent de context, este vorba să descoperi în propriile tale profunzimi influența ordonatoare a Sinelui și s-o exprimi prin mijlocirea simbolurilor, a artei, a faptelor. Dacă, pe lângă consultațiile sale, analistul nu se dedică și acestei sarcini, el va cădea pradă rutinei, după cum a arătat Jung, iar cu timpul va deveni un analist mediocru.

În munca aceasta dificilă se strecoară cu ușurință acreala și un anumit dispreț față de semeni. Efectele acestea negative de uzură pot fi contracarate numai printr-o muncă susținută numai pentru a îndeplini sarcinile nastre creative interioare. Prin urmare, nu e de ajuns dacă ai simțit la un anumit moment ”vocația”; dreptul de a practica această profesie trebuie recâștigat mereu în forul nostru interior.

Psihologia grupurilor

Situația prezentă poate fi descrisă după cum urmează: grupurile cele mai universale sunt creștinismul, cu simbolul său al Omului-Zeu, Hristos; budismul, cu simbolul său al Minții-de-Buddha universale; hinduismul, islamul și mișcările marxiste. Imaginea oficială a lui Hristos suferă de pe urma neincluderii principiului feminin, a meteriei și a răului; simbolurile Minții-de-Buddha, de pe urma neincluderii vieții mundane reale a omului. Ambele sisteme resping activitățile formatoare de simboluri ale inconștientului din om și care se exprimă în vise. În creștinism visele sunt considerate periculos de mistice și eretice, în budism, ca aparținând lumii iluziilor. Marxismul posedă și el un simbol al omului perfect, sau Anthropos, dar acesta apare proiectat nu asupra unui singur individ, ci a unei întregi clase sociale. (Tendința de a-l proiecta asupra unui singur om ia forma cultului interzis al personalității.) Potrivit lui Karl Marx, clasa muncitoare reprezintă omul adevărat, singurul în armonie cu natura, altruist, creativ și care nu este degenerat nevrotic. Așa cum simbolurile Sinelui din religii sunt unilateral bune sau prea transcendente, la fel este și acest Anthropos marxist, mitic, în întregime fizic și colectiv, o construcție intelectuală fără deschidere către transcendent.

Un al doilea aspect al simbolurilor Sinelui  este divizat într-un mod similar - imaginea mandalei. Între altele, aceasta apare în creștinismul oficial în imaginea viziunii lui Iezichiel, în paradis și în Ierusalimul ceresc, în budism în faptul că însuși Buddha era reprezentat ca o roată, ca și în tructura circulară a stupei etc. În marxism apare totuși ca o parodie materială a ”Ierusalimului ceresc”, în promisiunea unei armonii utopice după eradicarea capitalismului. La început, individului i se pare o mare ușurare să se simtă protejat de un grup și să fie îndepărtat de sine însuși. Prin urmare, într-un grup sentimentul siguranței crește și simțul responsabilității se diminuează. Suscebilitatea crește de asemenea enorm, fapt care include însă o pierderea libertății, întrucât îl expune pe om influențelor bune sau rele ale mediului înconjurător. Într-o scrisoare pe această temă, Jung adăuga că nu are nicio obiecție față de terapia de grup, aceasta contribuie la educarea comportamentului social al indivizilor, care uneori nu se face în suficientă măsură în analiza personală. ”Chiar și un grup mic e dominat de un spirit de grup sugestiv. Dacă acesta e bun, poate avea efecte sociale pozitive, dar cu prețul autonomiei spirituale și morale a individului. În măsura în care grupul încurajează Eul, devii mai curajos sau chiar impertinent, dar Sinele e împins în fundal. De aceea, oamenii slabi și nesiguri pe ei vor să facă parte din organizații mari și se cramponează de 'isme' în loc să găsească în ei înșiși siguranța și autonomia de care au nevoie înainte de orice. Există pericolul ca individul să facă din grup tată și mamă și să rămână la fel de dependent, nesigur și infantil ca mai înainte”. Coborârea nivelului este în general compensată de faptul că o persoană se identifică cu spiritul grupului și încearcă să devină lider. De aceea grupurile sunt întodeauna pline de putere și prestigiu. Bătăliile acestea au la bază egoismul exacerbat al omului colectiv. Dacă societatea ar consta din indivizi valoroși, ar merita să te adaptezi la ea, dar ea este în general dominată de oameni slabi și stupizi, așa că sufocă orice valori individuale superioare. Chiar dacă pe moment ei obțin efecte sociale pozitive, ele vor trebui plătite scump mai târziu. Cugetând la aceste reflecții ale lui Jung, se cuvine să ne punem întrebarea: este societatea noastră actuală la un nivel la care să dorim a ne adapta la ea? Nu ne găsim mai degrabă într-o epocă în care este cu deosebire important ca indivizi independenți să reziste stupiditiții și tendințelor nevrotice generale ale societății noastre? Fenomenul de tranfer este prima materia aflată de cele mai multe ori la originea diferențierii sentimentelor. În consecință, atunci când terapeuții de grup constată că în grup problema transferului pierde din intensitate, aceasta nu reprezintă nicidecum un avantaj, fiindcă șansa de a realiza individuarea și conștientizarea se diminuează în mod corespunzător. Jung nu s-a mulțumit să sublinieze importanța transferului ca principiu al relației individuale, ci l-a folosit în viață. Toți cei care l-au cunoscut îndeaproape știu cu câtă căldură și deschidere venea în întâmpinarea oriceri ființe omenești, indiferent de naționalitate, rasă sau religie, o absorbea în ființa lui și îi răspundea din adâncul ei. Individuarea nu are prin urmare nimic de-a face cu individualismul. Ea semnifică însă că individul nu se va mai conduce după o normă de grup, dacă aceasta nu coincide cu ”vocea lui Dumnezeu„ din interiorul său. Cu cât indivizii sunt mai capabili să-și urmeze propria conștiință, care nu este altceva decât vocea imaginii lui Dumnezeu din ei, cu atât pericolul va fi mai mic. Jung scrie: ”Las la discreția individului să se adapteze la societate, dar apăr drepturile inalienabile ale individului, căci el singur este purtătorul vieții și în prezent este grav amenințat de uniformizare. El nu este admis nici chiar în cel mia mic grup dacă nu pare acceptabil pentru majoritatea. Trebuie să accepte toleranța. Dar toleranța singură nu ajută, ci dimpotrivă, ea încurajează îndoiala de sine de care suferă uneori un individ izolat și care are de apărat o cauză. În lipsa unei valori intrinseci, relația socială nu are nicio semnificație.