Hipopotamul

 

El ca și tine e făptura lui Dumnezeu;

Ca un bou paște iarbă la dejun, prânz și dineu.

Putere mare are în coapsele lui,

În mușchii de pe pântece - tăria wolframului.

Coada e dârză ca lemnul cedrului,

Și ca niște noduri stau vinele piciorului.

Oasele ca niște țevi de aramă,

Mădularele ca niște drugi de fier.

Printre făpturi e fără de seamă,

Peste celelalte dobitoace boier.

Munții îi dau hrană,

Fiarele sălbatice sunt îngrozite de el.

Se culcă printre lotuși, în ocolul bălții,

De jur împrejur îl împrejmuiesc sălcii.

Dacă fluviul vine mare fără de veste,

El stă neclintit și nu se sinchisește.

Să-l privească cine își dorește?

Să-i străpungă nasul cu un laț – cine îndrăznește?

Reîntoarcere în minunata lume nouă de Aldous Huxley

 

Cum au fost afectați indivizii de progresele tehnicii din ultimii ani? Iată răspunsul dat la această întrebare de un folosof și psihiatru, doctorul Erich Fromm:

”Societatea noastră occidentală contemporană, în pofida progreselor sale materiale, intelectuale și politice, duce tot mai puțin la sănătatea mintală și tinde să submineze la individ securitatea personală, fericirea, rațiunea, capacitatea de a iubi; ea tinde să-l transforme într-un individ automat  care plătește pentru eșecul său uman cu o creștere a bolilor mintale și cu diserare ascunsă sub un imbold frenetic de a munci și de a obține așa-zisa plăcere.”

Această ”boală mintală crescândă” a noastră își poate găsi expresia în simptomele nevrotice. Aceste simptome sunt evidente și extrem de îngrijorătoare. Dar doctorul Fromm mai spune: ”Să ne ferim de a defini igiena mintală drept prevenirea simptomelor. Simptomele ca atare nu sunt dușmanul, ci prietenul nostru; acolo unde se manifestă simptome, există un conflict și conflictul arată întodeauna că forțele vieții care năzuiesc spre integrare și fericire se mai luptă încă.” Victimele cu adevărat pierdute ale bolilor mintale se găsesc printre cei care par a fi cei mai normali: ”Mulți dintre ei sunt normali pentru că s-au adaptat atât de bine la modul nostru de existență, pentru că glasul lor omenesc a fost redus la tăcere atât de devreme în cursul vieții lor încât nici măcar nu mai luptă să nu sufere și nici nu mai manifestă simptomele, așa cum se întâmplă în cazul nevrozatului”. Ei nu sunt normali în sensul absolut al cuvântului; ei sunt normali doar în raport cu o societate profund anormală. Adaptarea lor perfectă la această societate anarmolă dă măsura bolii mintale. Aceste milioane de oameni anormali de normali, ducând o viață cuminte într-o societate la care – dacă ar fi ființe pe deplin umane – n-ar trebui să se adapteze, mai au ”iluzia individualității”, însă ei au fost în mare măsură dezindividualizați. Conformismul lor devine treptat asemănător cu uniformitatea. Dar ”uniformitatea și libertatea sunt incompatibile. Uniformitatea este, de asemnea, incompatibilă cu sănătatea mintală... omul nu e făcut să devină automat și, dacă ajunge așa, i se distruge baza sănătății mintale.”

 

În Estul totalitar există o cenzură politică și mijloce de comunicare în masă sunt controlate de către stat. În Occidentul democratic există o cenzură economică și mijloacele de comunicare în masă sunt controlate de membrii Elitei Puterii. Cenzura prin creșterea prețurilor și concentrarea puterii de comunicare în mâinile câtorva mari concerne este mai puțin criticabilă decât proprietatea de stat și propaganda guvernamentală, dar, fără doar și poate, nu este un lucru pe care un democrat ca Jefferson l-ar putea aproba.

În ceea ce privește propaganda, primii susținători ai alfabetizării universale și a unei prese libere întrezăreau doar două posibilități: propaganda ar putea fi adevărată sau falsă. Ei n-au prevăzut ceea ce s-a întâmplat, de fapt, în primul rând în democrația noastră capitalistă occidentală – și anume, dezvoltarea unei mari industrii de comunicare în masă care să fie procupată, în general, nici de adevăr, nici de neadevăr, ci doar de nereal, de ceea ce este mai mult sau mai puțin complet irelevant. Cu alte cuvinte, acești vizionari n-au ținut seama de pofta aproape nelimtată a omului de a avea parte de divertisment.

În trecut majoritatea oamenilor nu aveau niciodată șansa de a-și satisface pe deplin această poftă. Ei nu aveau decât să tânjescă după divertisment, dar aacesta nu li se oferea. Crăciunul cădea doar o dată pe an, sărbătorile erau ”solemne și rare”, erau puțin cititori și prea puțin de citit, și ceea ce ar putea fi cât de cât comparat cu un cinema de cartier era biserica parohială, unde spectacolele, deși frecvente, erau oarecum monotone. Pentru condiții asemănătoare măcar de departe cu cele care predomină astăzi, trebuie să ne întoarcem la Roma imperială, unde buna dispoziție a populației de rând era întreținută de dozele frecvente și gratuite de divertismente de tot felul – de la drame poetice până la lupte cu gladiatori, de la recitări din Virgiliu până la boxul total, de la concerte până la parade militare și execuțiile publice. Dar nici măcar la Roma nu exista nimic comparabil cu distracția continuă pe care ne-o oferă astăzi ziarele și revistele, radioul, televiziunea și cinematograful. În Minunata lume nouă divertismentele nonstop de cele mai fascinante feluri (filmele tactile, orgia-beția, jocurile centrifuge) sunt folosite în mod intenționat, ca instrumente politice, în scopul de a-i împiedica pe oameni să dea prea mare atenție realităților situației sociale și politice. O societate a cărei majoritatea își petrece o mare parte a timpului nu la fața locului, nu Aici, și Acum, și în Viitorul previzibil, ci altundeva, în lumea cealaltă, irelevantă, a sportului și a serialelor siropoase, a mitologiei și a fanteziei metafizice, va întâmpina mari dificultăți în combaterea celor caare, prin încălcarea libertății, vor să manipuleze și să controleze această societate.

 

Să vedem ce părere avea Hitler despre masele pe care le mișca și felul cum le mișca. Primul principiu de la care a pornit el a fost judecată de valoare: masele sunt total de disprețuit, sunt incapabile de gândire abstractă și nu le interesează nici un lucru în afara cercului experienței lor imediate. Comportamentul lor este determinat nu de cunoștințe și rațiune, ci de sentimente și de impulsuri inconștiente. Tocmai în aceste impulsuri și simțăminte sunt implantate rădăcinile atitudinilor lor pozitive precum și ale celor negative”. Pentru a izbuti un propagandist trebuie să învețe cum să manipuleze aceste instincte și emoții. ”Forța motrice care a aduscele mai teribile revoluții  din lumea noastră n-a fost niciodată un corpus de învățături științifice care să se fi impus în fața maselor, ci întodeauna o devoțiune care le-a inspirat și adeseori un fel de isterie care le-a împins la acțiune. Orice dorește să câștige masele trebuie să cunoască cheia care le va deschide ușa inimilor...”, în jargonul post-freudian, ușa subconștientului lor.

 

Fiecare om își are limita proprie de rezistență. Majoritatea oamenilor ating această limită după circa treizeci de zile de stres mai mult sau mai puțin continuu, în condițiile luptei moderne. Cei care se situează peste media suscebilității sucombă în doar cincisprezece  zile. Cei care se situiază peste media tăriei pot rezista patruzeci și cinci de zile. Tari sau slabi, până la urmă toți se prăbușesc. Toți, adică, dintre cei care erau sănătoși mintal la început. Pentru că în mod destul de ironic, singurii oameni care pot rezista la infinit sub stresul războiului modern sunt tocmai psihopații. Nebunia individuală este imună la consecințele nebuniei colective.

 

Eficacitatea propagandei politice și religioase depinde de metodele folosite, și nu de doctrinele propovăduite. Aceste doctrine pot fi adevărate sau false, sănătoase sau dăunătoare – asta contează prea puțin. Dacă îndoctrinarea este făcută așa cum trebuie, în stadiul corespunzător de epuizare nervoasă, ea va fi eficace. În condițiile favorabile, practic toată lumea poate fi convertită practic la orice.

Peste pragul conștientului, una dintre cele mai eficace metode de persuasiune nonrațională este ceea ce putem numi ”persuasiune-prin-asociere”. Propagandistul își asociază în mod arbitrar produsul, candidatul sau cauza pe care le-a ales cu o idee, o imagine a unei persoane sau a unui lucru  pe care – în cadrul unei anumite culturi – majoritatea oamenilor le consideră neîndoielnic bune. Astfel într-o companie de vânzări, frumuseațea feminină poate fi asociată în mod arbitrar cu orice, de la buldozer până la un diuretic; într-o companie politică, patriotismul poate fi asociat oricărei cauze – de la aparteid, până la integrare – și oricărei persoane, de la Mhatma Gandhi până la senatorul McCarthy. Cu mulți ani în urmă, în America Centrală, am fost martorul unui caz de ”persuasiune-prin-asociere” care m-a umplut de adirație și spaimă față de oamenii care l-au pus la cale. În munții din Guatemala singurele opere de artă care se importă sunt calendarele colorate distribuite gratuit de companiile străine ale căror produse se vând indienilor. Calendarele americanilor aveau poze cu câini, peisaje, tinere femei sumar îmbrăcate. Dar, pentru indieni, câinii sunt doar obiecte utilitare, peisajele le văd în fiecare zi, până la refuz, iar blondele pe jumătate goale sunt neinteresante, poate chiar puțin respingătoare. Ca atare, calendarele americane erau mai puțin populare decât calendarele germane, căci agenții de publicitate germani își dăduseră osteneala să descopere ce prețuiesc indienii și ce-i interesează pe aceștia. Îmi aduc aminte, în mod special, de o capodoperă a propagandei comerciale. Eraun calendar tipărit de un fabricant de aspirină, în partea de jos a pozei se vedea marca familiară de pe familiarul flacon cu tablete albe. Deasupra nu erau peisaje cu zăpezi sau păduri în prag de toamnă, nici câini de rasă, nici fete de la revistă cu sâini mari. Nu: ingenioșii nemți asociaseră antinevralgicelor un tablou foarte colorat și extrem de realist al Sfintei Treimi șezând pe un nor cumulus, înconjurată de Sfântul Iosif și Fecioara Maria, de mai mulți sfinți și de foarte mulți îngeri. Așadar, virtuțile miraculoase ale acidului acetilsalicilic erau garantate, pentru mințile simple și profund religioase ale indienilor, de către Dumnezeu Tatăl și de întreaga ceată cerească. Acest gen de ”persuasiune-prin-asociere” este un lucru care pare să se preteze extrem de simplu tehnicile proiecției subliminale. Oamenilor le place să încerce emoții puternice și, deci, ei savurează tragediile, poveștile de groază, romanele polițiste și poveștile de dragoste pasionată. Dramatizarea unei lupte sau a unei îmbrățișări produce emoții puternice în rândul spectatorilor. Dar ar putea provoca emoții și mai puternice dacă ar fi asociată, la nivelul subconștientului, unor cuvinte ori simboluri corespunzătoare.

De exemplu, în versiunea cinematografică a romanului lui Hemingway, Adio, arme, moartea eroinei în chinurile facerii poate fi făcută și mai tulburătoare prin flash-uri subliminale proiectate pe ecran, repetate în cursul scenei, a unor cuvinte impresionante precum ”durere”, ”sânge” și ”moarte”. Cuvintele nu se văd în mod conștient, dar efectul lor asupra subconștientului ar putea fi foarte mare și aceste efecte ar pute întări în mare măsură emoții stârnite la nivel conștient de jocul actorilor și de dialog.

 

În articolul ”Somnul și hipnoza” care a apărut în numărul din octombrie 1956 al revistei The Journal of Clinical and Experimental Hypnosis, Theodore X. Barber subliniază diferența semnificativă dintre somnul superficial și somnul profund: în timpul somnului profund electroencefalograma nu înregistrează  unde alfa; acestea apar în momentele de somn superficial. Din acest punct de vedere, somnul superficial este mai aproape de starea de veghe și de stările hipnotice (în ambele fiind prezente undele alfa) decât de somnul profund. O persoană care doarme profund se trezește la un zgomot puternic. Un stimul mai puțin violent nu-l trezește, dar produce reapariția undelor alfa. Pentru moment somnul profund cedează locul somnului superficial. Multe personalități științifice pretind a fi transformat somnul natural în somn hipnotic. După Wetterstrand, adeseori e foarte ușor să stabilești o legătură cu persoanele adormite, mai les cu copiii. În zilele noastre, metodele lui Wetterstand sunt aplicate de o serie de pediatri care le instruiesc pe tinerele mame în arta de a le da sugestii utile copiilor lor în timpul orelor de somn superficial. Prin acest fel de hipnoterapie, copiii pot fi dezvățați să mai facă pipi în pat sau să-și roadă unghiile, pot fi pregătiți să se supună  fără nicio frică unei operații chirurgicale, pot să-și recapete încrederea  și siguranța atunci când dintr-un motiv sau altul, împrejurările vieții lor au devenit chinuitoare.

De la suscebilitatea sporită, asociată somnului superficial și hipnozei, să trecem la sugestibilitatea normală a celor care sunt treji. (De fapt, așa cum insistă budiștii, cei mai mulți dintre noi suntem tot timpul pe jumătatea adormiți și trecem prin viață ca somnambulii, ascultând de sugestiile altora. Revelația înseamnă stare de veghe totală. Cuvântul ”Buddha” poate fi tradus prin ”Veghe”.)

Genetic, fiecare ființă omenească este unică și, din multe puncte de vedere, complet diferită de toate celelelalte ființe omenești. Gradul de abatere individuală față de norma statistică este uluitor de mare. Și să nu uităm că norma statistică este utilă numai pentru starea civilă și pentru calculele demografice, nu și pentru viața adevărată. În viața reală nu există ”omul mediu”. Există doar cazuri particulare de bărbați, femei și copii, fiecare cu idiosincraziile înnăscute ale trupului sau ale minții sale, cu toții încercând (sau fiind siliți) să-și ajusteze diversitățile biologice în cadrul uniformității vreunui tipar socio-cultural.

Sugestibilitatea este una din calitățile care variază semnificativ de la un individ la altul. Firește, factori ide mediu își au rolul lor în a determina o persoană să fie mai receptivă la sugestii decât alta; dar tot atât de sigur este că mai există și diferențe constituționale în sugestibilitatea indivizilor. Rezistența extremă la sugestii este destul de rară. Din fericire. Căci dacă toți oameni iar fi la fel de greu de sugestiont cum sunt unii, viața socială ar deveni imposibilă. Societățile pot funcționa cu un grad rezonabil de eficiență pentru că majoritatea oamenilor sunt destul de sugestionabili, în diferite grade. Sugestibilitatea extremă este probabil al fel de rară ca opusul ei. Iarăși din fericire. Căci dacă majoritatea oamenilor ar fi la fel de receptivi la sugestiile din afară ca barbații și femeile de la limitele extreme ale sugestibilității, alegerea liberă, rațională ar deveni, practic, imposibilă pentru majoritatea electoratului, iar instituțiile democratice n-ar putea supraviețui, ba chiar nu s-ar putea nici constitui.

Acum câțiva ani, un grup de cercetători de la Spitalul General al Statului Massachusetts au făcut o experiență foarte edificatoare asupra efectelor de suprimare a durerii prin placebo. În cadru lacestui experiment, subiecții erau 162 de pacienți care tocmai fuseseră supuși unor operații chirurgicale și aveaua dureri cumplite. Ori de câte ori un pacient cerea medicamente pentru potolirea durerii, i se făcea o injecție, fie cu morfină, fie cu apă distilată. Tuturor pacienților li s-au făcut injecții, fie de morfină, fie de placebo. Cca 30% nu au obținut nicio alinare de la placebo. Pe de altă parte, 14 % au simțit o ușurare după fiecare injecție cu apă distilată. Restul de 55% din membrii grupului au scăpat uneori de dureri prin placebo, dar nu de fiecare dată.

În ce privințe sunt diferite reacțiile subiecților sugestionabili de cele ale subiecților nesugestionabili? Studiile și testele atente au dezvăluit faptul că nici vârsta, nici sexul nu reprezintă un factor semnificativ. Bărbații au reacționat la placebo la fel de des ca femeile, iar tinerii la fel de frecvent ca și bătrânii. Nici inteligența – măsurată pe baza testelor standard – nu pare să fie importantă. Cele două grupuri difereau semnificativ mai ales în privința temperamentului, în privința felului în care gândeau despre ei înșiși și despre alții. Cei care au reacționat pozitiv se arătau mai cooperanți decât grupul opus, mai puțin critici, mai puțin suspicioși. Dar cu toate că erau mai puțin neprietenoși față de alții decât cei care nu au reacționat, pacienții care au reacționat pozitiv erau, în general, mult mai preocupați și îngrijorați în privința propriei persoane.  Sub influența stresului, această îngrijorare avea tendința de a se traduce prin diferite simptome psiho-somatice – cum ar fi răul la stomac, diareea și durerile de cap. În pofida îngrijorărilor lor, sau tocmai datorită ei, majoritatea celor care au reacționat pozitiv erau mai puțin inhibați în manifestarea emoțiilor și mai volubili decât cei care nu au reacționat. De asemenea, ei erau mult mai religioși, mult mai activi în treburile bisericii lor și mult mai preocupați – în plan subconștient – de organele lor pelviene și abdominale.

Idealurile democrației și libertății se confruntă cu realitatea brută a suscepbilității omului. O cincime din orice electorat poate fi hipnotizată cât ai clipi din ochi, o șeptime poate scăpa de dureri prin injecții cu apă, un sfert va răspunde promt și cu entuziasm la hipnoterapie. La aceste minorități mult prea cooperante trebuie adăugate majoritățile care se urnesc greu, a căror susceptibilitate, nu chiar extremă, poate fi exploatată eficace de oricine își cunoaște meseria și e gată să-i consacre timpul și osteneala necesare.

 

După opinia lui Bertrand Russell, cauzele transformărilor istorice sunt de trei feluri: schimbările economice, teoriile politice și indivizii importanți. ”Nu cred – spunea B. Russell – că poate fi ignorată vreuna dintre acestea sau că poate fi explicată în întregime ca efect al unor alte cauze.” Așadar, dacă Bismarck sau Lenin ar fi murit în copilărie, lumea noastră ar fi fost cu totul alta decât cea care este astăzi în parte și datorită lui Bismarck și Lenin. ”Istoria nu este încă o știință și nu poate fi făcută să pară științifică decât prin falsificări și omisiuni”, în viața reală, viața pe care o trăim de o zi la alta, individul nu poate fi eliminat prin explicații. Doar în teorie contribuțiile lui par să se apropie de zero; în practică ele sunt mai mult decât importante. Când în lume se face o lucrare, cine o face, de fapt? Ai cui ochi și ale cui urechi efectuează percepția, al cui cortex făurește gândirea, cine are simțăminte care motivează acțiunea și voința care învinge obstacolele? Fără doar și poate, nu mediul social; căci un grup nu este un organism, ci doar o organizație inconștientă, oarbă. Tot ceea ce se face într-o societate e făcut de indivizi. Bineînțeles, acești indivizi sunt profund influențați de cultura și civilizația locală, de tabuuri și moralități diferite, de informația corectă sau greșită transmisă din trecut și păstrată într-un corp de tradiții vorbite sau de literatură scrisă; dar indiferent ce ia fiecare individ de la societate (sau ca să fim mai exacți, indiferent ce ia el de la alți indivizi asociați în grupuri sau de la arhivele simbolice adunate de alți indivizi, fie ei vii sau morți) va fi folosit de el în felul său unic – cu simbolurile lui speciale, cu alcătuirea lui biochimică, cu fizicul și temperamentul lui – și al nimănui altcuiva. Nici o cantitate de explicații șiințifice, oricât de cuprinzătoare, nu poate lămuri aceste realități, evidente de la sine până a le elimina.

 

Suprapopularea și supraorganizarea au generat metropola modernă, în care a devenit aproape imposibilă viața pe deplin umană a relațiilor personale multiple. Așadar, dacă doriți să evitați sărăcirea spirituală a indivizilor și a unor societăți de ansamblu, părăsiți metropola și reînviați mărunta comunitate de la țară sau, ca alternativă, umanizați metropola creînd în cadrul rețelei sale de organizare mecanică echivalentele urbane ale micilor comunități de tip rural, în care indivizii se pot întâlni și colabora ca personoane depline, nu ca simple întruchipări ale unor funcții specializate.

 

În Statele Unite – și America este imaginea profetică a restului lumii industrial-urbane, așa cum va fi ea peste câțiva ani -, sondajele recente ale opiniei publice au arătat că o majoritate reală a adolescenților, alegătorii de mâine, nu manifestă niciun fel de încredere în instituțiile democratice, nu ridică nici un fel de obiecții față de cenzurarea ideilor nepopulare, nu cred că guvernarea poporului de către popor este posibilă și ar fi foarte mulțumiți – dacă ar putea să continue stilul de viață cu care i-a deprins dezvoltarea economică de vârf – să fie conduși de sus, de o oligarhie de specialiști tehnocrați. Faptul că atît de mulți telespectatori tineri și bine hrăniți din cea mai puternică democrație a lumii se dovedesc total indiferenți la ideea autoguvernării, atât de neinteresați de libertatea de gândire și de dreptul la dezidență este supărător, dar nu prea surprinzător. ”liberi ca pasărea cerului”, spunem noi și invidiem ființele înnaripate pentru capacitatea lor de a se deplasa fără respricții în toate cele trei dimensiuni. Dar, vai, noi uităm de pasărea Dodo (pasărea din fauna Noii Zeelande, care nu se putea ridica de la pământ, azi dispărută). Orice pasăre care s-a deprins să ducă o viață bună fără a fi silită să-și folosească aripile va renunța curând la privilegiul zborului și va rămâne de-a pururi la sol.

Ceva asemănător se aplică și ființelor umane. Dacă li se oferă regulat și din belșug pâine de trei ori pe zi, cei mai mulți oameni se vor mulțumi pe deplin să trăiască numai cu pâine și distracții ”În cele din urmă – spune Marele Inchizitor, în parabola lui Dostoievski -, în cele din urmă ei își vor depune la picioarele noastre libertatea și ne vor spune: ”Faceți-ne robii voștri, dar dați-ne de mâncare”. Iar când Alioșa Karamazov își întreabă fratele – cel care spune povestea – dacă Marele Inchizitor vorbește ironic, Ivan îi răspunde: ”Câtuși de puțin! El susține că este meritul lui și al Bisericii sale că au învins libertatea și că au făcut asta pentru a aduce fericirea oamenilor. Căci, nimic nu a fost mai greu de îndurat pentru un om sau pentru o societate omenească decât libertatea.” Nimic, afară, doar de lipsa libertății; căci când lucrurile merg prost și se reduc rațiile, păsările Dodo rămase la sol își vor cere din nou - și încă zgomotos – aripile, pentru a renunța încă odată la ele, de îndată ce vremurile vor fi din nou bune, iar crescătorii de păsări Dodo se vor îmblânzi și vor deveni mai mărinimoși. Tinerii care au acum o părere atât de proastă despre democrație ar putea deveni la maturitate luptători pentru libertate. Strigătul ”Dați-mi televiziune și hamburgheri, și nu mă pisați cu răspunderile libertății” ar putea ceda locul, în alte împrejurări, strigătului ”Dați-mi libertate sau moarte!” Dacă se va produce o asemenea revoluție, ea se va datora parțial funcționării unor forțe pe care nici măcar cei mai puternici conducători nu le pot controla, parțial incompetenței acestor conducători, incapacității lor de a folosi cu eficacitate instrumentele de manipulare a minților oferite de știință și tehnică, și pe care știința și tehnica vor continua să le furnizeze viitorului tiran. Dacă ne gândim cât de puțin știau și cât de prost erau echipați Marii Inchizitori de pe vremuri, vedem că s-au descurcat admirabil. Dar, succesorii lor, dictatorii lor bine informați și întru totul științifici ai viitorului, vor izbuti, fără doar și poate, să se descurce mult mai bine. Marele Inchizitor îi reproșează lui Iisus Hristos că i-a chemat pe oameni la libertate și-i spune că ”noi Ți-am îndreptat opera și am întemeiat-o pe miracol, mister și autoritate.”