Markides, profesor de sociologie la Universitatea din Maine, s-a născut în Cipru într-o familie ortodoxă, dar s-a mutat la vârsta adultă în Statele Unite. Primele sale cărți de cercetare sociologică l-au pus în contact cu tradițiile mistice, șamanismul și ocultismul Orientului. La baza acestei cărți este întâlnirea providențială cu un mare duhovnic de la Muntele Athos, „parintele Maximos”, care îi explică sensul profund al spiritualității isihaste athonite – cale a liniștii și păcii interioare.
Deși unii ar putea fi scandalizați de unele dintre întrebările profesorului Markides, fără îndoială acestea sunt puse de orice sceptic din Occidentul secular. Majoritatea cititorilor nu vor avea niciodată ocazia să petreacă ore întregi, darămite luni, cu un stareț înduhovnicit al unei mănăstiri ortodoxe, iar această carte le oferă acest neprețuit prilej. În acest mod Markides readuce în atenția contemporaneității o învățătură mereu actuală, la fel de proaspătă acum, ca și pe tot parcursul istoriei ei, pe care lipsa de informare, prejudecățile și limitările date de o viziune materialistă „stearpă” au îndepărtat-o artificial de oamenii zilei de azi, care, pe de altă parte, ar avea atât de mare nevoie de ea.
Iată câteva fragmente:
- Nu credeți că adevăratul luptător trebuie să rămână în mijlocul lumii și să aibă de-a face cu toată viața lumii, nu să se îngrijească doar de propriul bine pentru a ajunge la fericirea veșnică? Nu l-am auzit nicăieri în Sfânta Biblie pe Hristos vorbind despre monahism. Dorea ca ființele umane să lupte în mijlocul lumii, să aibă grijă una de alta, să se iubească una pe alta. Nu credeți că este o dovadă de egoism să te închizi în mănăstire cu singurul obiectiv de a-ți salva propriul suflet?
- O întrebare clasică. Te rog să reții că nu am intenția să te combat.
În primul rând felul în care citești și interpretezi dumneata Evanghelia nu este cel în care o interpretează Sfinții Părinți. Evanghelia este foarte clară în această chestiune. Permite-mi să-ți dau un exemplu. Îți amintești de tânărul care care s-a dus la Hristos și L-a întrebat: ”Învățătorule, ce trebuie să fac ca să-mi salvez sufletul?” (Marcu 10, 17) Iar Iisus i-a răspuns: ”Vinde tot ce ai și vino cu mine.”(Marcu 10, 21). În altă parte îl auzim pe Hristos spunând: ”Nimeni nu poate fi ucenicul Meu dacă îi iubește pe mama și pe tatăl său, ori pe fiica sau câmpurile lui mai mult decât pe mine”. (Matei 10, 37) Și ne-a dat prima poruncă ”Iubește-L pe Domnul Dumnezeul Tău cu tot sufletul și cu toată inima ta” (Marcu 12, 30). Aceasta înseamnă să-L iubești pe Hristos cu toată ființa ta. Gândește-te la cei doisprezece Apostoli. Erau oameni obișnuiți pe care i-a luat din viața obișnuită, dar care au renunțat la tot ca să-L urmeze și să fie împreună cu El.
- Da, dar Hristos trăia în mijlocul lumii. Nu s-a închis într-o mănăstire.
- Dă-mi voie să te întreb ceva , Thomas, a spus părintele Maximos. Câți ani a tărit Hristos în lume? Treizeci și trei, așa este? Câți ani a predicat?
- Aproape trei.
- Corect. Dintre cei treizeci și trei, a predicat numai vreo doi și jumătate. Ce a făcut în ceilalți treizeci de ani anteriori?
- Păi este vorba despre viața apocrifă a lui Iisus despre care nu știm prea mult, a răspuns Thomas.
- Aceasta înseamnă, a continuat părintele Maximos, că timp de treizeci de ani, Hristos a dus o viață de tăcere. Nici nu a predicat, nici nu a fpcut nimic remarcabil. Preasfânta Mamă a lui Dumnezeu, Panagia, cea mai sfântă ființă umană care a existat vreodată sau care ar fi putut să existe pa fața pământului, nu a făcut niciodată nimic ieșit din comun. A predicat vreodată? A întemeiat vreo instituție de binefacere. Singurul lucru pe care îl știm este că Panagia era la templu și se ruga și îl venera pe Dumnezeu. Apoi i s-a dat această misiune specială. De ce a fost aleasă ea ca să-i dea naștere luI Hristos? În mod sigur nu pentru că era omisionară, ci pentru că era o sfântă perfectă.
Îți amintești ce le-a spus Hristos apostolilor imediat după Înviere? ”Mergeți și stați liniștiți la Ierusalim fără să faceți nimic și așteptați pănă va veni Duhul Sânt la voi. Și Duhul Sfânt a venit la Rusalii. Abia după iluminarea lor prin pogorârea Sfântului Duh li s-a poruncit să pornească în lume ca vindecători și dascăli. Hristos le-a arătat calea. El ne arată și nouă că nu trebuie să pornim la drum și să ne autodenumim misionari. Exemplul lui arată cătrebuie să așteptăm în tăcere și în anonimat, să ne concentrăm exclusiv inimile și mințile asupra relației noastre personale cu Dumnezeu. În felul acesta, atunci când și dacă suntem chemați de Dumnezeu să mergem în lume pentru o misiune specială, vom fi gata pentru ea.
Mai reține, Thomas, că apostolii au trăit în comunitate. Au renunțat la tot ceea ce îi lega de lumea materială datorită preocupării lor exclusive pentru Dumnezeu. Nu posedau nimic individual. Au trăit vieți de celibat și au ascultat în totalitate de maestrul și învățătorul lor. Este exact ce facem noi în mănăstiri. Astfel că, de fapt, rădăcinile și temelia monahismului se află chiar la începuturile creștinismului și au fost puse de Hristos însuși prin viața Lui împreună cu apostolii.
Mi s-a pus această întrebare. Ce oferă monahismul societății? Ei bine, această întrebare este caracteristică modului modern de gândire. Este o orientare activistă față de lume. Fiecare acțiune, fiecare persoană este judecată pe baza utilității și contribuției ei la ansamblu. Părinții îi îndeamnă pe copii să exceleze pentru a putea fi utili societății. Pe baza tradiției noastre spirituale, eu prefer să văd ființele umane în primul rând și mai ales în funcție de ceea ce sunt și numai după aceea în funcție de contribuția lor în societate. Altfel riscăm să-i transformăm pe oameni în mașini care produc lucruri folositoare. Și, dacă nu produci lucruri folositoare, înseamnă că ar trebui să fii aruncat ca un obiect inutil? Mi-e teamă că prin acestă orientare, omenirea contemporană a subminat valoarea inerentă a persoanei umane. Astăzi ne apreciem în funcție de cât de mult contribuim, și nu în funcție de cine suntem. Iar această atitudine față de noi înșine duce adesea la tot felul de probleme psihologice. Văd acest lucru tot timpul la spovedanie.
Oamenii care recurg la astfel de criterii utilitare, a continuat părintele Maximos, se uită la monahism și ajung la concluzia că este inutil și de aceea trebuie desființat. Dacă suntem dispuși să folosim alte criterii, monahismul oferă omenirii darul suprem, chiar dacă oamenii nu pot să-l recunoască.
Argumentul părintelui Maximos mi-a amintit de cazul bătrânului Sofronie, cunoscut stareț rus care a părăsit Muntele Athos în 1947. Însoțit de un mic grup de călugări, a cerut permisiunea să intre în Anglia și să întemeieze acolo o mănăstire. Cererea i-a fost la început respinsă, pe principiul că acești călugări nu aveau nimic de oferit Angliei. Părerile se schimbaseră, atunci când un membru al agenției guvernamentale responsabile pusese următoarea întrebare:
- ”Ce ar fi făcut guvernul dacă Iisus ar fi venit în Anglia cu cei doisprezece Apostoli și ar fi cerut viză?”
Argumentul lui a avut câștig de cauză, și părintele Sofronie a primit viză pentru a intra în Anglia. În 1959, bătrânul antonit a înființat un centru spiritual înfloritpr, în care își împlinesc lucrarea călugări și călugărițe de diverse naționalități. I-am pomenit de acest caz părintelui Maximos, care îl cunoscuse personal pe regretatul ărinte Sofronie – cel care construise mănăstirea din Essex după ce o iluminare mistică îi dezvăluise locația exactă.
Fiecare om primește de la Dumnezeu o misiune specifică, o îndatorire specifică. Eu nu sunt doctor. Eu sunt pneumatikos [îndrumător spiritual, duhovnic], altcineva este medic. Fiecare om își duce viața în funcție de diakonia [misiunea dată de providență] sa. Piciorul nu poate spune mânii: ”Nu am nevoie de tine”, nici ochiul nu poate spune așa ceva urechii. Când punem întrebarea: ”Cine contribuie mai mult?”, însăși natura întrebării este problematică. De ce? Pentru că, așa cum am menționat mai înainte, nu trebuie să evaluăm ființele omenești în funcție de contribuția și utilitatea lor pentru societate, ci pe baza a ceea ce sunt fiecare în parte. Aceasta este esența spiritualității creștine.
- Metafora cu piciorul și cu mâna presupune că între diversele părți există o colaborare.
Dar duce monahismul o astfel de existență în cadrul sistemului general al societății? Vreau să spun, care este contribuția și relația lui cu întregul?
-Iar am ajuns aici, a spus râzând părintele Maximos. Am să-ți spun. Monahismul păstrează vie și nealterată experiența lui Hristos. Acesta este spațiul în care ființa omnească e eliberată de procupările biologice și lumești și își reîndreaptă atenția și energia spre preocuparea exclusivă față de realitatea lui Dumnezeu. Să presupunem că m-aș fi însurat. Aș fi fost obligat să muncesc, să am grijă de copii, să acumulez bunuri pentru educația lor etc. Cu alte cuvinte aș fi avut o mulțime de preocupări lumești. Și respect toate acestea. Sunt misiuni binecuvântate. Dar care sunt preocupările mele acum? Destul de multe, desigur, dar de ce natură? Acum am rugăciunea, spovedaniile a sute de oameni, predici și discuții despre viața naturală și spirituală. Pot să fac toate aceste lucruri pentru că nu sunt obligat sau legat de preocupările lumești.
- O dovadă concretă în sensul celor spuse de părintele Maximos este bibliografia referitoare la viața și experiențele sfinților. Această literatură îi ajută pe oameni în viața lor cea de toate zilele. Sfinții sunt martori ai realității lui Dumnezeu, oferă alinare oamenilor care nu pot părăsi preocupările lumii, nu pot intra în mănăstiri și nici nu pot deveni sihaștri, în căutarea experienței directe a divinității. Mi se pare că testamentul experienței sfinților oferă multor oameni, printre care și mie însumi, confirmarea directă a realității lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ar fi altceva decât o abstracțiune filosofică fără profeți și sfinți care, de-a lungul atâtor secole, au confirmat, prin miracolele lor și prin exemplul personal, prezența vie a lui Dumnezeu.
Adesea creștinii cred în mod eronat că Hristos ne-a învățat să fim credincioși fără să punem întrebări. Este o mare neînțelegere. De fapt, Hristos ne-a îndemnat să cercetăm Scripturile, adică să-L cercetăm pe Dumnezeu.
Ar fi pe cât de ridicol, pe atât de naiv să-L cauți pe Dumnezeu cu logica și cu intelectul. Logica și rațiunea nu pot cerceta ceva ce este dincolo de logică și rațiune.
Hristos însuși ne-a dezvăluit metoda. Ne-a spus nu numai că suntem în stare să-L explorăm pe Dumnezeu, dar putem să și trăim cu El. Și organul cu care putem putem realiza acest lucru nu sunt simțurile și nici logica, ci inima noastră. Numai curățenia și puritatea inimii ne pot conduce spre contemplarea și vederea lui Dumnezeu. Aceasta este semnificația expresiei Fericirii lui Hristos. ”Fericiți cei curați cu inima, că aceea vor vedea pe Dumnezeu.” (Matei 5, 8)
Așadar, în timpul Sfintei Liturghiii, atunci când recităm rugpciunea ”Cred într-unul Dumnezeu...”, a continuat părintele Maximos. Credința devine însăși Iubirea. Crezul înseamnă, de fapt, ”trăiesc într-o uniune de iubire cu Dumnezeu”. Aceasta este calea sfinților. Numai atunci putem spune că suntem adevărați creștini. Acesta este genul de credință pe care îl au sfinții ca experiență directă. Drept urmare, nu se tem de moarte, de război, de boală, de nimic altceva din lumea aceasta. Sunt mai presus de ambițiile lumești, de bani, de faimă, putere, siguranță, celelalte. Astfel de oameni transced ideea de Dumnezeu și intră în experiența lui Dumnezeu.
- De ce există obsesia icoanelor în Biserica Ortodoxă? Nu este aceasta o formă de idolatrie?
- În primul rând să clarificăm ce se înțelege prin cuvțntul ”idol”. Idolatria înseamnă să confunzi icoana cu Hristos Însuși. Pe de altă parte, atunci când spun că icoana reprezintă imaginea lui Hristos, aceasta e cu totul atceva. Trebuie să fim farte clari în legătură cu motivele și intențiile noastre atunci când sărutăm icoanele. Prin acest ritual cinstim icoanle, atât, nimic mai mult. În niciun caz nu trebuie să venerăm icoanle.
- Eu nu văd nicio diferență, a rispostat sarcastic Theodoros.
- Foarte bine. Dă-mi voie să te întreb altceva, a continuat netulburat părintele Maximos. Ai un aparat de fotografiat, nu-i așa? Faci fotografii oamenilor?
- Da, a răspuns Theodoros, oarecum descumpănit.
- Faci fotografii rudelor pe care le iubești, cum ar fi copiii, părinții, bunicii, și le pui apoi în rame și împodobești pereții cu ele? a întrebat din nou părintele Maximos.
- Desigur.
- Să presupunem că săruți fotografia unei persoane iubite care nu mai este printre noi. Ar fia aceasta o idolatrie?
Să pesupunem că Iisus a fost astăzi aici și i-ai făcut o fotografie, apoi ai pus fotografia în casa ta și o săruți în fiecare zi. Este aceasta o idolatrie?
Dumnezeu însuși i-a spus lui Moise să facă îngeri din lemn și să-i pună pe Chivotul Legii. Crezi că Dumnezeu își încalcă propriile porunci? A rostit părintele Maximos cu o privire iscoditoare.
- Dacă tot discutăm despre icoane puteți să ne spuneți care este diferența dintre icoanele miraculoase și cele care nu sunt așa?
- De fapt, a răspuns părintele Maximos, toate icoanle sunt miraculoase în măsura în care înfățișează o Persoană. Minunile se produc prin harul Duhului Sfânt, prin harul lui Hristos. Uneori, anumite sunt considerate miraculoase, datorită unui incident istoric asociat cu acea icoană, cum ar fi o vindecare miraculoasă. Așa cum scrie în Faptele Apostolilor, umbra lui Petru a produs miracole. Dar era chiar fenomenul fizic al umbrei lui Petru care produsese acele fenomene? Evident că nu. Era Petru însuși? Răspunsul din nou este nu. Era harul lui Hristos care lucra prin Petru și a provocat acele miracole. Așadar, strict vorbind, nu putem face deosebire dintre icoanele miraculoase și cele nemiraculoase. Hristos este cel care face minunile. Cunosc minuni care au fost săvârșite în preajma unor icoane, simple reproduceri ale originalului pe hârtie.
Trebuie să aveți în vedere că icoana lui Hristos reprezintă Persoana atât în natura ei Divină, cât și umană. De asemnea, icoanele sfinților înfățișează latura lor umană în stadiul final al lui Theosis – unirea cu Dumnezeu. De aceea iconografii vor să înfățișeze nu trăsăturile fizice ale unui sfânt, ci esența spirituală a unei persoane unite cu Domnul.
Idolatrie poate fi considerată orice situație în care creăm ceva apoi adorăm chiar noi, ca ființe umane, acel ceva, uitând că noi am fost creați de la bun început. Este o parte a lienării noastre față de natura noastră Divină.
Atunci când absolutizăm cea – indiferent că este ideologie, bani, ba chiar cunoștințe științifice - , ne angajăm în idolatrie.
Știți, există și alte forme mai subtile de idolatrie creștină. Oamenii pot să-și închipuie că sunt creștini devotați, dar noțiunile lor despre Hristos nu se referă niciun fel la aceasta. Este o formă de boală. Noi, fețele bisericești, suntem deosebit de vulnerabili la adorarea unui idol al lui Hristos pe care ni l-am creat în capul nostru, în loc să-l adorăm pe Hristos Însuși. Este ca și cum ne-am crea propriul Dumnezeu, un idol pe care îl numim ”Hristos”, și apoi ne-am prosterna în fața lui și l-am adora. De exemplu, oamenii pot să-și închipuie că sunt creștini până când le ceri ceva care este contrar intereselor și dorințelor lor.
De regulă, acest lucru se întâmplă când construim o formă de spiritualitate fără o îndrumare reală, fără pedagogia spirituală a unui duhovnic cu experiență. Atunci cădem victimă miliardelor de logismoi [forme-gând] pe care le crăm fără încetare în mintea noastră, suntem prinși în capcana imaginii ideosincrasice a lui Hristos, a unui idol pe care îl creăm în mintea noastră.
-Sunt iconele necesare?
-În contextul unei credințe sporite, evident nu e nevoie efectivă de icoane sau de alte obiecte sau relicve religioase. Sfinții bătrâni ne spun că, de fapt, atunci când ne rugăm nu trebuie să avem în minte nicio icoanp, cum ar fi icoana lui Hristos sau Theotokos. Este un principiu legat de ceea ce numim ”rugăciune pură”. Suntem îndemnați mai curând să ne rugăm stabilind un contact direct cu spiritul lui Dumnezeu.
-Dacă este așa, la ce folos icoanele?
-Vedeți voi, există o mare diversitate de vârste spirituale în cadrul Bisericii. Icoanele pot fi un ajutor prețios pentru cei mai ”tineri în duh”, în ascensiunea lor către Dumnezeu.
- Oamenii sunt derutați. Ei cred că scopul existenței noastre este în primul rând să devenim oameni buni sau morali, sau personalități bine adaptate social, echilibrate. Acest concept pietist nu este scopul esențial al Bisericii. Este o mare neînțelegere. Ceea ce ne învață Biserica mai presus de orice este calea prin care sufletul oemenesc poate atinge hristificarea – sfinținia, unirea cu Dumnezeu. Scopul suprem este să devenim desăvârșiți în același fel n care este perfect Tatăl nostru din Ceruri, să devenim una cu Dumnezeu. Hristos nu a venit pe lume să ne învețe cum să devenim oameni cumsecade, cum să ne purtăm cuviincios sau cum să ducem o viață corectă pe această lume. Și nici nu a venit să ne ofere o carte, chiar dacă aceasta este Biblia. Avenit să se ofere pe Sine, să ne arate Calea spre mântuirea noastră. Îți amintești ce a spus Atanasie cel Mare? ”Dumnzeu a devenit om, pentru ca oamenii să poată deveni Dumnezeu.”.
- Da, știu, m-am grăbit să spun. Este motoul misticismului ortodox răsăritean. Așadar, Hristos ne-a arătat calea spre Dumnezeu, în timp ce Satan este forța care încearcă să ne împiedice să ajungem la destinația noastră. Dar cum face acest lucru? Care sunt căile și mijloacele lui Satan?
- Prin ceea ce bătrâni numesc logismoi, a răspuns părintele Maximos.
- Vrei să spui gânduri?
- Logismoi sunt mai intense decât simple gânduri. Ele pătrund până în străfundul ființei umane. Au o putere enormă. Dă-mi voie să spun că un gând simplu este un logismos slab. Totuși, trebuie să înțelegem că anumite gânduri sau logismoi, odată ajunse înlăuntrul ființei umane, pot submina orice formă de viață spirituală chiar din temelii.
Lupta spirituală care se desfășoară neobservată de oamenii obișnuiți se duce prin logismoi care ne iau în permanență cu asalt inimile și mințile. Acestea sunt forțele care ne împiedică să cunoaștem realitatea lui Dumnezeu.
Toate logismoi pe care le generăm constant în realitate nu sunt înnăscute, ci dobândite de noi după Cădere. Logismoi cunt cele care mențin separarea noastră de Dumnezeu. Noi toți, ca ființe umane, suferim de această boală moștenită, boala primordială a Căderii.
Sfinții Părinți identifică cinci stadii în dezvoltarea unui logismos. Primul este stadiul atacului, când un legismos ne atacă pentru prima dată mintea. În mintea noastră intră un gând care ne îndeamnă, să spunem, să furăm. Este ca și cum acest logismos ar bate la ușa minții noastre și ne-ar spune: ”Privește la grămada asta de bani! Nu se uită nimeni! Ia-o!” când ne atacă un astfel de logismos, indiferent cât de păcătos, noi nu avem nicio vină. Calitatea stării noastre spirituale nu este evaluată pe baza acestor atacuri. Mai simplu spus, nu comitem un păcat. De-a lungul vremurilor, Sfinții Părinții au fost mereu ispitiți și atacați de legismoi similare sau chiar mai rele. Oamenii nu trebuie să se simtă vinovați, nu sunt deloc răspunzători pentru aceste logismoi. Marii sfinți s-au confruntat cu legiuni de logismoi negative.
Conform Sfinților Părinți, al doilea stadiu este ceea ce ei numesc interacțiunea. Aceasta implică inițierea unui dialog, o discuție cu acel legismos. Atunci cînd un legismos te îndeamnă, de exemplu, să furi o gărmadă de bani, începi să te întrebi: ”Să fac asta sau nu? Ce se va întâmpla dacă fur banii? Ce se va întâmpla dacă nu-i fur?” Acest dialog este riscant și periculos. Omul poate analiza un astfel de legismos și diverse opțiuni fără să fie tras la răspundere. Dar, dacă este un temperament slab, atunci cel mai probabil deznodământ al expunerii la legismos va fi înfrângerea.
Al treilea stadiu al progresului unui legismos este stadiul consimțământului. Consimși să comiți ceea ce te îndeamnă să faci acel legismos, în cazul de față să furi bani. ai luat o decizie. Acum încep să apară vinovăția și răspunderea. Este începutul păcatului.
Suntem încă în stadiul de consimțământ și dorință. Acțiunea încă nu a avut loc. Acest război este încă la nivel mintal. În acest caz, dacă omul reușește să invoce numele lui Dumnezeu și să se spovedească, atunci poate evita stadiul următor. Indiferent dacă ai comis acțiunea păcătoasă în minte punând la cale toate strategiile, dar, din orice motiv, nu ai reușit să o duci până la capăt, ești fericitul învingător.
În cazul în care omul nu se poate elibera de stadiul anterior, suferă o înfrângere. Devine ostatic al acelui legismos. În momentul în care omul cedează, acel legismos revine cu și mai multă forță. Atunci e mult mai greu să te opui. Și la fel și data următoare și după aceea. Sfinții Părinți numesc stadiul înrobirea.
În sfârșit, Sfinții Părinți identifică stadiul final din evoluția unui legisms ca fiind cea a patimii sau a obsesiei. Legismos a devenit o realitate înrădăcinată în mintea omului. Omul devine robul unor legismoi obsesive, care conduc la acțiuni continuu distructive pentru el însuși și pentru alții, ca în cazul jucătorilro de cărți compulsiv. Sfinții Părinți ne-a avertizat că, atunci când devenim dominați de astfel de patimi, este ca și când am da cheia inimii noastre Satanei, pentru ca acesta să poată intra și ieși din ea oricând dorește. Vedem o mulțime de frați și de surori care se luptă disperați să-și depășească patimile și adicțiile obsesive, dar fără prea mult succes. Sunt pe deplin conștienți de faptul că acestea sunt autodistructive, sunt în stare să raționeze cu mintea clară, dar inima lor este înrobită. Nu pot să elimine din ei acea enegie negativă care îi posedă și îi controlează.
Sfinții Părinți afirmă că strategia cea mai bună pentru a face față unor legismoi tulburătoare este pur și simmplu să le ignori. Indiferența este metoda cea mai sănătoasă și cea mai productivă de a le respinge chiar de la bun început. Să le ignorăm complet. Să nu începem niciodată un dialog cu acești intruși. Nu interacționa cu ei nici din curiozitate, nici din prea mult încredere. este o greșeală tactică. Este ca și când ai începe un dialog cu un dușman de moarte, care este mult mai intelgent decât tine. Dacă acorzi atenție unui legismos, trebuie să-ți dai seama că va deveni tot mai îndrăzneț. Va începe să-ți invadeze inima cu tot mai mult zgomot. Cea mai bună strategie în confruntarea cu un legismos este, așadar, ignorarea lui completă. Nu fi atent la ceea ce îți spune sau te îndeamnă să faci.
-Dar nu există situații când pur și simplu nu poți ignora un legismos și trebuie să reacționezi?
-Știi, desigur, că fiecare regulă are și excepții. Să zicem că legismos te tulbură cu insinuarea persistentă că Dumnezeu nu există. Te duci la împărtășanoe și legismos vine după tine și îți spune: ”Ce faci aici? Nu există Dumnezeu! Ce nonsens este ăsta, să bei vin și să mănânci pâine, spunând că sunt trupul și sângele lui Hristos? Este vreun ritual canibalic, o rămășiță din vremurile de mult apuse? Aceste obiceiuri sunt inventate de preoți, ca să nu-și piardă pâinea!” Sau îți spune că Biblia nu este un text de inspirație divină, doar o carte care să-i mențină pe oameni ignoranți și docili. Atunci trebuie să răspunzi cu contraargumente de felul următor: ”Foarte bine, dacă spui că nu există Dumnezeu, cum explici apariția Universului?” În chestiunile de principii fundamentale ale credinței trebuie să reacționezi. Firește că această abordare este ușoară pentru cei care au ajuns la stadiul de apathia, care s-au golit și s-au purificat de patimile și dorințele pământești. Astfel de oameni, care se angajează activ împotriva acelor legismoi, pot să discute cu ele și să le învingă. Nici Iisus Însuși nu l-a ignorat pe Satana, când acesta l-a înfruntat în deșert. I-a ripostat. A aplicat metoda antagonismului, folosind exact aceleași strategii ca și cele utilizate de Satana. De exemplu, Satana a făcut referire la diverse pasaje din Scripturi, și atunci Hristos a răspuns cu alte fragmente din Scripturi. Și, folosind această metodă, a învins.
Trebuie să mai spun, a continuat părintele Maximos, că bătrânii consideră munca manuală drept o metodă eficientă și practică de luptă împotriva acestor legismoi.
-Acesta este motivul pentru care călugării, atunci când nu se roagă, lucrează totdeauna?
Observasem că nu există timp rezervat pentru activități de timp liber sau divertisment. Timpul liber care rămânea în programul zilnic al călugărilor de la Mănăstirea Panagia era folosit fie pentru studiu, fie pentru răgăciuni. Scopul acestui program riguros era să împiedice mintea să se lase distrasă de chestiunile lumești, care întrerup fluxul harului în lăuntrul individului.
-Munca pe care o efectuează călugării afară, îngrijind livezile și grădinile de legume, nu are drept scop numai producția materială, a adăugat părintele Maximos, este și o formă de practică spirituală.
Aceasta îmi amintește de un episod din viața Sfântului Antonie cel Mare, Părinte al Deșertului care a trăit în secolul al III-lea d. Hr. Când a părăsint viața orașului și s-a dus să trăiască de unul singur în deșert, în tăcere totală, s-a confruntat cu problema multor legismoi, care au început să-l atace. Cum era lipsit de experiență pe atunci, s-a simțit pierdut și derutat. Se îneca în legismoi. Se ruga fără încetare lui Dumnezeu ca să-l învețe cum să depășească mulțimile de legismoi care îl torturau. Odată, în timp ce se ruga, a văzut în depărtare un pustnic, care se ruga și el. A observat că celălalt pustnic se ruga un timp, apoi se ridica în picioare, lua un târnăcop și lucra pământul, curăța locul, spărgea bolovanii, smulgea buruienile, împletea coșuri etc. După aceea se oprea și se ruga din nou. Și înapoi la muncă. Ciclul acesta se repeta mereu. În realitate, celălalt pustnic era un înger trimis să-l învețe pe Marele Antonie cum să facă față vieții de sihastru. Această experiență l-a învățat că munca fizică, mai ales lucrul pământului, este benefică pentru persoanele care suferă de legismoi și nu reușesc să le facă față prin alte mijloace. Prin muncă fizică grea, oamenii pot să depășească treptat legismoi și încep să-și refacă sănătaatea mentală și spirituală.
-Încă nu ați vorbit despre rugăciune. Nu este și aceasta o modalitate de a ne apăra de aceste legismoi supărătoare?
-Asta se înțelege de la sine. Este, firește metoda cea mai eficace. Este arma cea mai puternică de care dispunem noi, creștinii. Și cea mai importantă dintre rugăciuni este Efche, invocarea repetitivă a numelui lui Hristos, ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”. Reține că participarea la Tainele și la tradiția Bisericii este o formă de hrană spirituală, care pătrunde în lumea noastră interioară și dă sufletului putere să respingă aceste legismoi. Acest gen de lucrare spirituală este ceea ce numim într-un cuvânt ”asceză” (askesis) și înseamnă: rugăciune, post spovedanie, împărtășanie, studierea cuvântului lui Dumnezeu și a vieților sfinților, veghea nocturnă etc. Toată această lucrare duce a întărirea sufletului care este îmbrățișat de harul lui Dumnezeu. Aceasta este calea pe care pornește sufletul pentru a dobândi sănătatea spirituală.
Rugăciunea lucrează pe căi misterioase în mintea și inima oamenilor, expunându-i treptat iubirii divine a lui Dumnezeu. În momentul în care omul simte gustul puterii iubirii lui Dumnezeu, orice altă experiență din lume devine banală prin comparație cu aceasta.
Citirea literaturii divin inspirate ne creează la nivel psihic niște ”anticorpi spirituali”. Texte precum Biblia și lucrările Sfinților Părinți au fost scrise sub inspirația și îndrumarea Sfântului Duh. Omul care le studiază participă la acest har Divin într-un mod mistic. Sufletul este hrănit cu har, chiar dacă cel car citește nu înțelege semnificația celor rostite.
Mai există și alte căi prin care ne putem purifica de legismoi negative. Pentru creștini există participarea la Tainele Bisericii. Pe lângă botez, care se practică de regulă, la începutul vieții, cele mai importante dintre aceste Taine este Spovedania și Împărășania. Prin spovedanie omul devine modest, iar prin această modestie ajunge la metanoia, transfomarea minții sub forma unei căințe profunde. Aceasta duce la înlăturarea egoismului, care este însăși rădăcina acestor legismoi. Mai mult, prin Taina sfântă a Sfintei Împărtășanii, omul se unește cu Hristos. Când oamenii ating adevărata stare de smerenie, legismoi nu paote să-i atingă. Pot să-i atace legiuni întregi de legismoi fără să-i afecteze, ca în cazul sfinților.
Cuvântul nous are uneori două sensuri. Nous este adesea echivalent cu inima, iar prin inimă înțeleg centrul și totalitatea puterilor mentale și psihologice ale omului. Aceasta a vrut să spună Hristos prin cuvintele: ”Fericiți fie cei cu inima curată, căci ei Îl vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). În alte cazuri însă mintea este identificată numai cu ceea ce se înțelege astăzi prin intelect sau logică. Aceste distincții sunt importante prin mai multe motive. Observăm adesea că mintea sau logica oamenilor poate fi curată, însă inima lor este impură. Aceasta înseamnă că în anumite situații oamenii au o judecată bună și gândesc limpede. Dar aceeași oameni pot să comită acte despre care își dau singur seama că sunt reprobabile, pentru că inima lor este impură. Inima, centrul existenței lor psihonoetice, este ostatica unor legismoi.
-Putem spune că inima este ceea ce se înțelege curent prin subconștientul în care oamenii ăși depozitează dorințele neîmplinite? Este inima depozitul unde are loc ceea ce Freud numea ”refularea”?
-Bătrânii nu folosesc asemenea termeni. Dar, cin câte am înțeles, subconștientul este un spațiu de depozitare în care oamenii îngrămădesc – ca să spunem așa – amintirile și experiențele de care nu vor să fie conștienți. Poți să-i spui cum vrei, dar pentru mine un lucru este clar. Din punct de vedere al unei vieți cu adevărat spirituale, trebuie să eradicăm subconștientul.
Ceea ce numești dumneata ”refulare” este absolut inacceptabil în medicina spirituală reală. În domeniul spiritual al acestor legismoi, tindem spre transmutarea sau metamorfoza patimilor noastre, nu spre depozitarea și ascunderea lor în subconștient.
Să luăm depildă sexualitatea. Noi, călugării, nu ne reprimăm dorințele sexuale, depozitându-le în subconștient. Îmi amintesc că am citit un interviu dat de un preot căsătorit, care afirma că problema principală a călugărilor este de oridin sexual. Că, pentru a nu ne gândi la sex, lucrăm toată ziua pe câmp, facem curat în curte, spălăm podelele etc.
Este un non sens total. Și noaptea ce facem? Continuăm să spălăm podelele, să săpăm șanțuri pe câmp sau să înghițim pastile ca să combatem insomnia?
Vai de acei călugări și călugărițe care-și îngroapă în subconștient dorințele sexuale! Într-o asemenea stare cor tremura și vor transpira în prezența sexului opus. Nu este niciun fel de spirtualitate în asta. Ceea ce se întâmplă, și este spre ceea ce tindem noi, este trasmutarea energiei erotice de la atracțiile pământești spre Dumnezeu, așa cum erau oamenii în starea lor naturală primordială.
- Eros se transfomră în agape.
-Exact. Acești oameni iubesc toate ființele umane, indiferent de sex. Acești oameni nu au prea mult de-a face cu ceea ce ține de starea de după Cădere a oemnirii. Înțelegi? Iubirea de Dumnezeu îi transformă total pe oameni prin Grație. De aceea noi, călugării, de regulă și, firește, la modul ideal, nu ne refulăm dorințele transmițăându-le în subconștient. Încercăm să scoatem totul din subconștient și să-l purificăm.
Când cineva dorește să devină călugăr, duhovnicul îl avertizează: ”Uite ce este! Din momentul în care te hotărăști să devii călugăr, accepți să suporți foamea, setea, umilințele și nedreptățile”. Duhovnicul îl va supune uneori pe novice unor încercări dificile. Poate să-i fixeze anumite condiții pentru a-l provoca și a-l supăra. Este ca doctorul care ne dă un medicament care ne face să vomităm pentru a scăpa de otrava pe care am înghițit-o. La fel este și doctoria oferită de duhovnicul nostru. Trebuie să vomiți vechiul fel de a gândi și a simți. Iar aceasta nu se va întâmpla, dacă nu atingi anumite coarde sensibile. În felul acesta dobândim adevărata smerenie.
Conform spiritualității sfinților părinți, subconștientul nu trebuie să rămână niciodată întunecos. Scopul nostru e să-l purificăm, să-l distilăm și să-l facem transparent. Nu trebuie să ne refulăm nicodată slăbiciunile și patimile. Scopul Bisercii ca metodă de vindecare este sanctificarea omului individual, a persoanei în întregime.
-Așadar, am murmurat, dacă lucrarea pe care o faceți aici ar duce la refularea dorințelor...
-Am fi cu toții psihopați, nevrotici și schizofrenici, Kyriacos! Cât timp poți să-ți reprimi o pasiune? Nebunie, acesta ar fi deznodământul inevitabil și de aceea sfinții sunt cu adevărat liberi în însăși ființa lor. Sunt cei mai liber oameni din lume. Din momentul în acare ating această stare, nu mai pot fi afectați de păcatele lumii. Nu se tem de ele. nu sunt ființe umane baricadate în spatele prejudecăților și refulărilor lor. Poți să te duci să le spui sfinților cele mai oribile păcate. Nu vor fi atinși în străfundurile sufletului. Oamenii care și-au refulat pasiunile se vor înfuria, vor simți nevoia să pedepsească. Dacă le spui că ai comis un păcat, se vor supăra și vor începe să te judece. Vor deveni intoleranți, fără cea mai mică urmă de compasiune. Știi de ce? Pentru suferă ei îniși. Au o mulțime de emoții refulate și de furie în lăuntrul lor, nenumărate logismoi reprimate. Astfel de oameni sunt gata să-ți facă morală, sunt pioși, dar nu sunt sfinți. Trăsătura lor caracteristică nu este smerenia.
Mai întâi trebuie să înțelegem ce înseamnă adevărata liberatate pentru a fi în stare să evaluăm înțelepciunea relației duhovnic-ucenic. Libertatea înseamnă că oamenii au voie să facă orice doresc? Din punct de vedere al Sfinților Părinți, adevărata libertate presupune eliberarea de pasiunile și de dorințele egoiste ale fiecăruia. În esență, libertatea înseamnă subordonare față de Hristos. Hristos este cel care ne eliberează cu adevărat.
Oamenii care ascultă cuvintele lui Dumnezeu le înțeleg și le interpretează în conformitate cu nivelul lor de maturitate și de receptivitate spirituală. Cunosc mulți dintre cei care au auzit numai un cuvânt de la Dumnezeu, un cuvânt din Evanghelie și aceasta le-a fost de ajuns ca să-i conducă la o schimbare totală în viață. a fost sufiecient ca să-i facă să pornească pe calea sfințeniei.
În cazul cuvintelor lui Iisus nu trebuie să le interpretăm folosind criterii lumenști. Este absolut neînțelept. Hristos nu a vorbit despre lucruile acestei lumi. Aceasta este ceea ce nu reușesc să înțeleagă mulți oamnei, clerici și mireni deopotrivă. Iisus nu a încercat să facă această lume mai bună sau mai justă. Indiferent ce ne-a oferit Hristos prin Evanghelie, aceasta are o semnificație profundă: salvarea oemnirii, revenirea noastră pentru totdeauna în împărăția lui Dumnezeu. De aceea fraze precum ”Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceea se vor sătura” nu au nimic d-a face cu preocupările lumii pentru pace.
Când învățăm să generăm numai legismoi bune și să elaboră o judecată corectă și o viziune clară ne dăm seama că, indiferent ce ne iese în cale, aceasta este, în ultimă instanță, o fericire.
Este dificil, dar adevărat. Știm acest lucru din mărturiile sfinților și din experiența noastră zilnică. Îți dai seama că exact acele lucruri considerate dureroase și care sunt cauzele nefericirii la standardele omenești pot fi transpuse în avantaje prin harul lui Dumnezeu? Sunt absolut convins că ființele umane care au fost traumatizate fizic sau psihic în viața lor au un potențial uriaș de a deveni cu adevărat mari. Acesta este și motivul pentru care bătrânii au acordat atât de multă atenție modului de înfrunta tentațiile. Nu se refereau la pseudo-tentațiile legate de plăcerile simțurilor. Se gândeau la tentațiile care însoțesc împrejurările dificile și aparent fără speranță în care se găsesc oamenii. Aveau în vedere tentațiile care îi torturează pe oameni și care duc adesea la traume psihologice serioase. Când ne găsim în astfel de circumstanțe, dar ne apropiem de Dumnezeu în modu lcorect, permițând harului să-și desfășoare energia în lăuntrul nostru, atunci se produce ceva paradoxal. Dumnezeu ca un doctor al trupului și al sufletului nostru, nu numai că ne vindecă traumele în așa fel încât nu mai rămâne nicio urmă din ele, dar face ceva mult mai important. Transformă vechile răni în valori spirituale. Omul vindecat cunoaște acum lumea interioară a ființelor umane și devine astfel un vindecător al altora.
Nu am să uit niciodată cuvintele lui Paisie, care ne spunea că va veni o vreme când vom fi recunoascători Domnului pentru toate rănile și durerile pe care le-am suferit în viață. Fiecare din noi își duce crucea. Dacă persevărăm și ne înfruntăm încercările pe cale spirituală, vom înțelege la un moment dat că aceste raume și încercări au fost tranmutate în lăuntrul nostru în mari avantaje, în adevărate comori. Vezi dumneata, Kyriacos, sfinții știau acest mister. De aceea deseori nu ocoleau în mod intenționat încercările și necazurile, ci, dimpotrivă, le lăsau să dobândească energie. Sfinții au acceptat calmi încercările și experiențele dureroase, la fel cum și-a acceptat și Hristos încercările și durerile. Pilat din Pont l-a implorat pe Iisus să spună ceva în apărrea sa, ca să găsească o cale să-L elibereze, dar El a tăcut.
-De ce au parte de tragedii oamenii buni? Este o întrebare veche.
-Motivul pentru care punem astfel de întrebări este că ignorăm scopul real al existenței noastre. Dacă l-am ști, așa cum îl știau sfinții, am saluta aceste ispite ca pe niște ocazii de sporire duhovnicească. Identificăm mai multe cauze. Una dintre cauze poate fi suma acțiunilor noastre din trecut. Aceasta face parte din legea spirituală prin care Dumnezeu guvernează Universul. Este legea cauzei și a efectului.
Când gândi mși acționăm în moduri care ne rup de Dumnezeu, această înstrăinare pregătește un teren fertil pentru producerea unor episoade nefericite. Puterile răului se vor mobiliza împotriva noastră. Știi de ce? Pentru că le-am dat undă verde acestor episoade să dureroase să intre pe cale noastră. De exemplu, dacă furăm, poliția va veni după noi și vom ajunge la închisoare. Nu este vorba că ne pedepsește Dumnezeu, este consecința firească a propriilor noastre acțiuni.
Legea cauzei și efectului este numai una dintre sursele posibile ale unor astfel de ispite. Nu este singura. Adesea oamenilor buni li se întâmplă lucruri cumplite, chiar și sfinților, pentru creșterea lor spirituală sau pentru alte motive.
Să presupunem că suntem profund spirituali și ne rugăm zi și noapte la Dumnezeu, ca să e salvăm sufletele. În același timp, poate că nu facem suficient efort pentru a obține ceea ce ne dorim cel mai mult: unirea cu Dumnezeu. Poate că nu avem suficient ăenergie să atingem această stare. Este posibil să nu fim conștienți de faptul că un aspect din ceea ce facem sau nu facem poate fi dăunător pentru scopul unirii noastre cu Dumnezeu. Ne lipsim astfel de progresul pe care l-am putea face grație puterilor noastre și a nivelului noastru actual de dezvoltare.
Îți amintești de povestea pe care ți-am spus-o despre bătrânul Paisie? Când s-a rugat lui Dumnezeu să- smerească inima ca să-l poată vedea pe El. Dumnezeu i-a făcut pe plac și a creat acel episod cu preotul care l-a umilit în biserică în moment când primea sfânta împărtășanie. Așadar, dacă cerem smerenie, atunci Dumnezeu permite ca în viața noastră să se petreacă un episod care să ne ajute să atingem acest scop. Dumnezeu nu va interveni niciodată, dacă nu-i dăm permisiunea să facă acest lucru.
Dacă reacționăm negativ și ajungem la concluzia că Dumnezeu ne-a uitat sau nu a ascultat rugăciunile noastre, putem pierde șansa de a beneficia de lucrul pentru care ne-am rugat.
Mulți dintre oamenii care vin sau vizitează Muntele Athos își închipuie că monahii posedă formule magice și secrete apocrife. Se așteaptă ca, atunci când aceste formule ezoterice vor fi trensferate asupra lor, să se se afle pe calea spre perfecționarea spirituală.
În conformitate cu învățăturile bătrânilor înțelepți, calea spre perfecțiunea spirituală nu este altceva decât participarea completă la metodologia Bisercii. Aceasta presupune rugăciune, post ascultarea față de duhovnic, spovedanie, pocăință, împărtășanie, studierea cuvântului lui Dumnezeu și a scrierilor bătrânilor luminați etc.
Spre deosebire de ceea ce cred unii oameni, nimeni nu a primit niciodată lecții decrete care duc la sporirea duhovnicească, absolut nimeni. Toți începem într-un mod foarte simplu și mergem înainte pe baza receptivității noastre și a nivelului nostru de dezvoltare. Cea mai mare parte din învățăturile bătrânilor sunt în realitate forme de exerciții practice pentru depășirea trufiei și pentru dezvoltarea adevăratei smerenii și compasiuni. Nu există spirituaitate fără o smerenie adevărată. Aceasta este o axiomă.
Prima însărcinare pe care am primit-o de la duhovnicul meu a fost să mă duc și să spăl pe jos în biserică. Mă așteptam să mă instruiască cu privire la secretele rugpciunii rostite în minte și altele de felul acesta. Dar el mi-a dat o mătură, un burete și o găleată cu apă...
”Nu de mult, un tânăr aspirant la viața monahală s-a dus la Muntele Athos. A stat de vorbă cu venerabilul stareț al mănăstirii unde dorea să stea și i-a spus: ”Sfinția Ta! Inima mea arde de dorința vieții spirituale, tânjesc după ascetism, după o comuniune neîncetată cu Dumnezeu, doresc să ascult de un bătrân. Învață-mă, te rog, Sfinte Părinte, cum să înaintez pe calea spirituală.”
Starețul s-a dus la bibliotecă, a scos de acolo un exemplar din David Copperfield de Charles Dickens. ”Citește asta, fiule”, a spus el. ”Dar, părinte!” a obiectat aspirantul tulburat. ”Este o carte victoriană sentimentală, un produs al ignoranței occidentale! Nu este nimic spiritual; nu este nici măcar ceva ortodox! Am nevoie de scrieri care să mă învețe ce e spiritualitatea!” Starețul a zâmbit și a spus: ”Dacă nu-ți dezvolți sentimente normale, omenești, creștine și nu înveți să vezi viața așa cum o vedea micul Davey – cu simplitate, blândețe, căldură și iertare -, atunci toată spiritualitatea ortodoxă și scrierile patristice nu-ți vor fi de niciun ajutor, te vor transforma într-un monstru spiritual și îți vor distruge sufletul”.
Este ceea ce ne avertizează mereu bătrânii. Cunoașterea spirituală, în sine, nu ne conduce la Dumnezeu. Ba chiar poate să ne împingă în direcția opusă. Putem sucomba în fața tentației și să presupunem că, deoarece avem cunoștințe, suntem favorizați în mod special de Dumnezeu. Poate să ne stimuleze trufia și deșertăciunea.
-Biserica are drept obiectiv primar readucerea oamenilor la starea lor naturală, la unitatea cu Dumnezeu. Înainte de Cădere, oamenii trăiau într-o stare de continuă contemplare a lui Dumnezeu. După Cădere, mințile și inimile noastre s-au risipit, s-au concetrat pe obicetele acestei lumi și ne-a rupt de această unitate și de această legătură sacră. Știi care este semnificația păcatului? a întrebat dintr-odată părintele Maximos.
-Oamenii cred că păcatul este încălcarea unui cod moral. Dar știu că nu la asta vă referiți. Vechea concepție de amartia, de păcat, înseamnă să fii ”pe calea greșită”, adică rupt de Dumnezeu.
-Bine. Atunci când spunem, de exemplu, că esemenea acțiune este un păcat, cineva ar putea să se întrebe de ce este așa? De ce este pofta trupească un păcat, din moment ce oferă plăcere unui om și nu face rău nimănui? De ce sunt avariția și lăcomia păcate?
Sfinții Părinți ne învață că, atunci când mintea și inima ta, nous-ul tău, se blochează pe obiectele acestei lumi – indiferent că aceste obiecte se numesc bani sau plăceri ale trupului, egoism sau opinii, ideologii sau orice altceva -, comiți amartia, adică un păcat. Ești înrobit de aceste activități care îți distrag atenția și îndepărtează mintea și inima de la Dumnezeu.
-Vreți să spuneți că trebuie să părăsim lumea și să intrăm într-o mănăstrire? am întrebat cu o nuanță de protest în voce.
-Nici vorbă de așa ceva. Pur și simplu, trebuie avut grijă să nu lăsăm mintea și inima înrobite de obiectele acestei lumi care ne țin departe de Dumnezeu. Și știi ce mai spun bătrânii? Se poate ca un om să fie foarte bogat, totuși ele nu este considerat bogat în ochii lui Dumnezeu, iar altcineva poate să nu aibă decât un ac și să fie bogat în ochii lui Dumnezeu. Pe de altă parte, o persoană înstărită poate să fie lipsită de avariție și complet eliberată psihologic de averea sa, fiind aproape de Dumnezeu, în timp ce omul care nu are decât un ac poate avea mintea și inima blocate pe acel ac.
-Așadar, afirmația lui Iisus, că este mai ușor pentru o cămilă să treacă prin urechea acului decât pentru un bogat să intre în Împărăția Cerurilor, trebuie interpretată în această lumină.
-Bineînțeles. Omul bogat care nu poate intra în rai este cel obsedat de lucrurile acestei lumi, indiferent că este vorba despre milioanele sau despre acul lui. Intrarea în Împărăția Cerurilor înseamnăă eliberarea de obiectele acesti lumi, ceea ce părinții învățători numesc kenosis sau ”golire”.
Metodologia Bisercii ne ajută să ajungem la această libertate, kenosis, față de patimi. Rugăciunea este fora care împinge ființa umană în direcția reconectării cu Dumnezeu. Rugăciunea necesită închiderea tuturor ușilor în fața gândurilor, ideilor, obsesiilor și direcționarea tuturor energiilor către Dumnezeu ca Persoană. În momentul în care încep să invoc numele lui Dumnezeu, încep să stabilesc o relație personală cu El. Atunci când mă rog, sufletul meu începe să se miște spre această Persoană.
”Teama de Dumnezeu” este o deformare grosolană a creștinismului, bazată pe o înțelegere infantilă a lui Dumnezeu. ”Teama de Dumnezeu” a sfinșilor se referă la teama de a nu-și pierde legătura cu Dumnezeu, cu Iubitul Divin, și nu teama de un despot patriarhal, care domenește peste univers cu un pumn de fier.
În acest spirit au fost scrise imnurile Bisericii. Luând obiciul de a rosti rugăciunile scrise de sfinți, ne conectăm la spiritul sfințeniei care a determinat scrierea acestor rugăciuni. Energia iubirii Divine, încorporată în aceste poeme, este astfel transferată în inimile noastre. Acesta este motivul pentru care este important să te rogi folosind aceste rugăciuni bine cunoscute. Să presupunem că ți s-a întâmlat ceva care îți provoacă o suferință prăfundă. În acest caz poți citi Paraclisul (paraklesis) Maicii Domnului sau pe cel al Mântuitorului. Dacă te concentrezi pe cuvintele imnurilor, ale Psalmilor sau ale Evangheșiei, stabilești legătura cu energia Divină care a fost sursa de inspirație a scrierilor acestor versuri. Energia spirituală care emană din aceste cuvinte te poate afecta în moduri de care nuți dai seama.
Părintele Maximos a vorbit despre Rugăciune (Efche): ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Această formă specială de rugăciune fusese considerată de Sfinții Părinți drept esențială pentru viața spirituală. Repetând aceste cuvinte simple, prin puterea lor putem ajunge în lumea de dincolo de cuvinte și la marele mister a lui Theosis.
Când rostești Rugăciunea lui Iisus sistematic, este ca și cum te-ai plimba printr-un oraș poluat purtând o mască de oxigen pe față. Nimic nu te poate atinge.
Poți să începi cu cinci minute pe zi, dar este important să fii consecvent. După câteva săptămâni, poți să-i dedici mai mult timp, de exemplu, zece minute dimineața și zece minute seara, dar întodeauna la aceeași oră din zi și într-un loc liniștit. La început poate fi greu să te concentrezi. Mintea poate să o ia razna, dar trebuie să insiști.
În momentul în care îți dai seama că mintea ți-a plecat le plimbare încoace și încolo, trebuie să faci un efort s-o aduci înapoi și s-o menții concentrată pe cuvintele Rugăciunii. Acesta este primul pas al modului în care trebuie să te rogi neîicetat.
Smerenia este cea mai înaltă virtute care le cuprinde pe toate celelalte. Numai smerenia are puterea să atragă harul lui Dumnezeu asupra sufletului omului. Smerenia îl face pe om imun la mânie și incapabil să mânie pe altcineva. Dacă unui om smerit i se întâmplă ceva neplăcut, acesta își asumă întodeauna responsabilitatea pentru ceea ce i s-a întâmplat. Nu critică pe nimeni și refuză să dea vina pe alții pentru problemele pe care le întâmpină. Din acest motiv, mintea lui este într-o pace perfectă.
Există două feluri de smerenie. În primul rând, trebuie întodeauna să-i consideri pe ceilalți mai înețelepți și mai buni decât tine, iar, în al doilea rând, nu trebuie niciodată să-ți asumi merite pentru realizările tale, ci trebuie să atribui totul harului lui Dumnezeu. Cu cât sunt mai aproape de Dumnezeu, cu atât se văd pe sine mai nedemni și mai păcătoși.
”Îmi amintesc odată”, scria avva Dorotei, ”pe când vorbeam despre smerenie, un nobil din Gaza ne-a auzit spunând că o ființă este cu atât mai aproape de Dumnezeu cu atât se vede pe sine mai păcătoasă.” ”Cum se poate așa ceva?” a întrebat el uimit. ”Înălțimea Ta”, am răspuns, ”spune-mi cum te consideri dumneata în orașul dumitale?” ”Mă simt drept cel mai important nobil”, a răspuns omul. Apoi l-am întrebat: ”Dacă ai pleca din orașul dumitale și te-ai duce în Cezareea, cum te-ai vedea?” ”M-aș considera drept cel mai modest dintre nobilii locali”, a răspuns el. ”Dar dacă ai pleca și te-ai duce în Antiohia, cum te-ai vedea?” l-am întrebat eu din nou. ”M-aș vedea cel mai nedemn țăran” a răspuns acele. Și atunci am continuat: ”Și dacă te-ai duce la Consatantinopol și ai trăi alături de rege, cum te-ai vedea? ”M-aș simți ca un sărăntoc” a spus omul. Exact așa se simt și sfinții, i-am spus eu. Cu cât ajung mai aproape de Dumnezeu, cu atât se simt mai nedemni și mai păcătoși.”
Călătoria sufletului spre Dumnezeu trebuie să treacă prin trei stadii distincte. Mai întâi este stadiul de Catharsis sau purificarea sufletului de patimile egoiste. Urmează apoi stadiul Fotisis, iluminarea sufletului, un dar al Sfântului Duh, după ce sufletul a suferit purificarea. În sfârșit, urmează stadiul Theosis, unirea cu Dumnezeu, ca destinație finală și cămin ultim al sufletului omenesc.
După cum afirmă înțelepciunea tradițională a Sfinților Părinți, Catharsisul este esențial pentru a ne ajuta să depășim două obstacole fundamentale care ne țin rupți de cunoașterea și de vederea lui Dumnezeu. Cea mai importantă barieră este suma totală a patimilor și dorințelor noastre lumești. Patimile sunt produsul fermecării și înrobirii inimilor și minților noastre de către universul material vulgar și trecător, cu nenumăratele lui tentații și seducții.
A doua barieră fundamentală, care ne împiedică să-L cunoaștem pe Dumnezeu este faptul că ne bizuim în exclusivitate pe simțurile și pe intelectul rațional în înțelegerea realității, pe care o echivalăm cu materia brută. Cea mai mare a filozofiei și teologiei occidentale a căzut victimă acestei erori raționaliste și senzoriale.
Concentrându-ne în primul rând asupra lumii materiale, pierdem legătura cu Cerul. Această ruptură se află în inima dilemei noastre existențiale și este cauza tuturor tulburărilor și suferințelor psihice ulterioare.
Cum pot oamenii să vindece această ruptură și cum se poate ajunge la Catharsis? Răspunsul anthonit este prin askesis sau exercițiu spiritual, prin nevoință. Cel care practică tot timpul nevoința este ascetul. La fel ca și alergătorul de maraton al cărui corp este supus unui antrenament riguros și adesea dureros, tot așa și ”ascetul” trebuie să se supună unui antrenament asemănător, sistematic și istovitor.
Nevoința implică depășirea ispitelor simțurilor care țin mintea și inima înrobite în această lume a materiei vulgare. Călugării și călugărițele, precum și mirenii devotați trebuie să înlocuiască plăcerile culinare cu perioadele de post sistematic ca formă de exercițiu spiritual , pentru a-și depăși patima lăcomiei. Posedarea obiectelor materiale trebuie să cedeze locul lipsei totale de proprietăți și sărăciei. Asceții novici trebuie să se golescă de toate dorințele și ambițiile lumești și să renunțe la orice poziții sociele de putere și prestigiu pe care le dețin în societate.
Mirenii trebuie să-și dezvolte o anumită stare de eliberare lăuntrică față de posesiunile, de pozițiile și de sentimentele exterioare care le conferă importanță persoanlă. Când practici asceza, orice eveniniment care se produce trebuie să fie văzut ca o ”încercare” ce poate fi ”exploatată” spiritual, pentru a se atinge smerenia, adevărata și singura cale spre Dumnezeu. Smerenia sau depășirea patimilor egoiste se poate atinge fie în contextul monahismului, fie în viața în lumea largă cu nenumăratele ei încercări pozitive și negative. Căsătoria, de pildă, este considerată de Biserică o formă de asceză, o zonă în care ne transcedem ego-ul de dragul celorlalți. Este o greșeală să considerăm căsătoria în primul rând și mai ales ca un mijloc de procreare. Scopul primar al căsătoriei este asceza angajată între doi oameni, cărora li se cere să-și depășească individualitatea în urcușul comun către Dumnezeu.
Când omul s-a golit de plăcerile și preocupările lumești și atinge kenosis, mintea se poate umple de realitatea lui Dumnezeu. Cu ajutorul rugăciunii neîncetate, nu ne mai bazăm în exclusivitate pe rațiune și pe intelect pentru a sesiza natura realității. Indiferent dacă trăim în lume sau într-o mănăstire, practicarea rugăciunii neîncetate rămâne în centrul vieții spirituale. Când începem o lucrare spirituală serioasă, avem nevoie, la modul ideal, de un îndrumător cu experiență, de un duhovnic cu haruri Divine. Acest duhovnic preia îndatorirea sacră a monitorizării sporirii duhovnicești a novicelui și îl ajută să navigheze printre nenumăratele obstacole pe care le va întâlni foarte probabil în acest gen de lucrare. Tradiția anthonită a păstrat acest gen de ”ucenicie”, dar se pare căa acesta nu mai există alundeva în mișcarea creștină. În absența unui duhovnic, mireanul poate fi călăuzit spiritual de tradiția Bisericii. Poate, de asemenea, să studieze Biblia, precum și viețile și învățăturile sfinților, Sfinții sunt o făclie care ne ajută să navigăm pe calea vieții spirituale. Ne pot învăța cum să trăim și cum să dezvoltăm acel tip de discernământ de care avem nevoie ca să facem deosebire dintre ceea ce este autentic și ceea ce nu este autentic, între maestru sau sfânt și falsul profet sau impostor, între îngeri și demoni.
Ideea de Catharsis lipsește în mod grav, este aproape total ignorată în Occident. Chiar și în mișcarea spirituală umană New Age, care a înflorit în ultima vreme se acordă puțină atenție Catharsisului ma metodă de desprindere a minții de preocupăril egoiste și de redirecționare a ei către Divin. Cea mai mare atenție s-a acordat transformării personale, atingerii stărilor de extaz și dobândirii puterilor psihice. De aceea unul dintre darurile spirituale pe care le poate oferi Orientul creștin Occidentului contemporan este metodologia Catharsisului, necesar pentru depășirea cultului pentru narcisism.
Fotisis, iluminarea sufletului, nu se poate atinge numai prin efor omenesc. Fotisis este consecința naturală a lucrării efectuate în stadiile precedente ale Catharsisului și este oferită inimii ca un dar al Sfântului Duh. Numai în acest stadiu de Catharsis voința umană poate și trebuie să fie angajată activ. Fotisis, ca un dar al Grației, este, printre altele, însăși Sfânta Înțelepciune. În această stare, sufletul purificat, adică sfântul, devine un canal prin care Dumnezeu își dezvăluie Înțelepciunea, ceea ce reprezintă adevărata semnificație a ”iluminării” sau Fotisis.
Sinții Părinți ne învață că sufletul care a fost purificat de patimile egoiste și a ajuns în stadiul de Fotisis este, de regulă, înzestrat cu daruri ale spiritului cum ar fi viziunea profetică, puterea de vindecare, clarviziunea și alte așa-numite capacități ”paranormale”, care par să încalce legile cunoscute ale fizicii. Dar cea mai importantă semnificație a lui Fotisis este aceea de viziune și trăirea Luminii Necreate, a luminii Divine a lui Dumnezeu. Este experiența mistică a lui Moise pe Muntele Sinai, a lui Iisus pe Muntele Tabor, a apostolilor la Cincizecime și a tuturor sfinților de-a lungul vremurilor.
După ce darurile Grației pogoară asupra unui om prin Fotisis, următoare destinație și destinația finală a călătoriei sufletului este Theosis. Acest stadiu este mai presus de toate stadiile și sfidează înțelegerea oemnească. Potrivit tradiției Sinților Părinți și a creștinismului, în general, sufletul individual nu își pierde unicitatea când se întoarce la Dumnezeu în așa fel încât autonomia lui să fie compromisă sau distrusă. Fiul risipitor nu-și pierde identitatea atunci când se întoarce la Palat. Dimpotrivă, aduce cu el în noua sa stare deificată experiențele acumulate în timpul șederii lui în lume.
Din perspectiva bătrânilor creștini, prin Catharsis se anihilează nu conștiința de sine a ”eului”, ci suma totală a pasiunilor egoiste, care obstructurează vederea lui Dumnezeu. Când spuneam aceasta, trebuie să reținem că cea mai bună dintre tradițiile înțelepciunii ne avertizează că natura destinației finale a călătoriei noastre spirituale este dincolo de orice noțiuni, dogme și credințe elaborate de om. De aceea, indiferent ce spunem despre Dumnezeu și despre Theosis este apriori insuficient, dacă nu fals. Cu toate aceste limitări inerente în înțelegerea lui Theosis, adepții spirituali, marii sfinți și teologii contemporani au încercat să ne ajute să aruncăm o privire asupra acestui mister suprem al destinului uman. ”Divinizarea individului este darul suprem al harului Sfântului Duh.”, scrie un mare teolog, care își bazează lucrările pe mărturiile experiențelor avute de sfinții de frunte ai Bisericii. Cei care ating Theosis suferă schimbări nu numai ăn minte și în suflet, ci și în corp. Astfel de persoane uită de nevoile obișnuite ale corpului – cum sunt hrana și somnul -, deoarece nu simt necesitățile și imboldurilefizice ale oamenilor obișnuiți. ”Sufletul lor a gustat din profunzimea Erosului Divin și din dulceața darurilor mentale și de aceea nu poate rămâne la ceea ce a rezlizat până acum, ci merge mai departe spre tărâmurile cerești.”
În sfârșit, învățătura Sfinților Părinți despre Theosis are o dimensiune socială. ”Theosis nu trebuie văzut în contextul bucuriei personale, egocentrice. Sfinții Părinți subliniază adesea că persoana care au cunoscut Theosis, chiar dacă a atins perfecțiunea într-un Dumnezeu perfect și s-a unit cu cele mai înalte puteri angelice ale heruvimilor și serafimilor, nu rămâne în această stare de bucurie. Ea devine, în schimb, un emisar al Sfântului Duh, alegând să trăiască printre semenenii săi slujindu-i cu vorba și cu fapta, precum apostolii. O persoană ca aceasta, care a cunoscut Theosis, trăiește într-o continuă contemplare a lui Dumnezeu și astfel este capabilă să călăuzează și pe alții spre salvare și spre Theosis.”
Cu ajutorul unei abordări în primul rând raționale, scolastice a lui Dumnezeu și prin marginalizarea Căii Întreite, creștinismul occidental a purtat o luptă pierdută de la bun început cu știința, care în cele din urmă a ajuns să fie văzută de mulți gânditori occidentali de frunte drept o alternativă a religiei. Tradiția intelectuală occidentală din Evul Mediu a fost stimulată de un spirit neîicetat de frondă împotriva religiei, care era identificată și echivalată cu înapoierea socială și cu politica reacționară.
Pe de altă parte, crețtinismul oriental a rămas până de curând rupt de influențele seculare și izolat de acestea, în primul rând din cauza căderii Constantinopolului sub turci, în 1453, și a căderii Rusiei ortodoxe sub stăpânirea comuniștilorm în 1917. O consecință a acestei hibernări culturale și a izlării față de evoluția istorică occidentală a fost păstrarea tradiției monahale creștine răsăritenem ceea ce a salvat până în zilele noastre Calea Întreită și instituția ”îndrumării duhovnicești”. Acestea sunt produse ale existenței milenare a Bizanțului uitat și defunct din punct de vedere istoric.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu