Nu s-au acordat suficiente laude talentului de povestitor a lui Thomas Bernhard. Au existat mai multe remarci referitoarela tiradele, paragrafele lungi și frazele repetitive din lucrările sale. Două fuguri de stil primează la Bernhard: repetiția și hiperbola.
Chiar nuvela de față (Ja, 1978) reprezintă o variațiune formală, cu fraze lungi, exprem de elaborate – a unei scheme narative deja ”calibrate” prin alte scrieri. Fraza de început a nuvelei are în original 477 de cuvinte.
Repetiția însă e ridicată la rang de principiu estetic-filosofic. Obsesia că tot ce se întâmplă nu e decât o repetare a unui fapt anterior și că viața e ”bolnavă de moarte” arată în ce măsură tânărul Bernhard a suferit influența lui Nietzche.
În nuvela Da, cititorul are posibilitatea să ajungă la o înțelegere clară a poveștii, dar și să se lase pătruns de un sentiment distinct și memorabil pentru un decor sumbru și personajele care îl animă. Până la sfârșitul cărții, este evident că acest roman are o intrigă surprinzătoare.
De fapt chiar nuvela de față articulează adverbul predicativ ”da” cu tonul vitalist, afirmativ, pe care îl știm din teoria voinței de putere a lui Nietzche. Însă aici e afirmată doar latura extremă a vitalismului, puterea de negare a propriei vieți ca supremă afimare a ei. Căci ”da”-ul din text răspunde la întrebarea: ”Ai avea puterea să te sinucuzi!”
Eroii lui Bernhard sunt indivizi singuratici, complexați, distruși de suferințe fizice și/sau psihice, obsedați de gândul sinuciderii. Existența în sine este o suferință, iar unicul ei sens rezidă în moarte. Perfecționiști, cu ambiții irealizabile, animați de proiecte științifice utopice, personajele lui Bernhard sunt striviți sub povara propriilor îndrăzneli.
Personajul principal al romanului Da, narator la persoana I, este un cercetător retras la țară, care s-a izolat complet în casă de dragul muncii sale științifice. El lucrează de ceva timp la un studiu despre anticorpi, dar labilitatea sa psihică îi zădărnicește orice efort de concentrare. El își dă seama prea târziu că această izolare radicală l-a dus în depresie profundă. Apariția bruscă a unui cuplu alcătuit dintr-un elvețian inteligent, faimos inginer de centrale electrice și partenera sa de viață, o femeie de origine iraniană, în casa prietenului său, agentul imobiliar Moritz, aduce însă o turnură la care el însuși ne se așteptase.
Naratorul are
parte de o întâlnire providențială: treptat obsesiile sale trec asupra
interlocutorului, persana joacă
foarte bine cartea enigmei și îl face pe narator să dezvolte o afecțiune pur
spirituală pentru ea. Din acest transfer de obsesii, naratorul iese curățit.
Terapia prin scris este o constantă la Bernhard.(G. H. Decuble)
Iată un fragment:
Situația politică se înrăutățise brusc în acea perioadă, într-un mod care nu putea fi desemnat decât ca înspăimântător și ucigător În decursul câtorva săptămâni, strădanii de zeci de ani de zile fură nimicite, statul, dintodeauna labil, se prăbuși într-adevăr foarte curând, iar stupiditatea, lăcomia și ipocrizia erau din nou la ordinea zilei, ca în vremurile rele ale celui mai cumplit regim, deținătorii puterii lucrând fără scrupule la nimicirea spiritului. Ostilitatea față de spirit, pe care o observasem deja de ani de zile, atingea un nou punct culminant dezgustător, poporul sau mai bine zis masele populare erau îndemnate și instigate de către guvernanți la stigmatizarea și anihilarea spiritului. Totul devenise brusc, peste noapte, din nou dictatorial, iar a trebuit să simt săptămâni, chiar luni întregi, pe propria-mi piele, cum se atentează la capul gânditorului. Conștiința corectă a burghezului, hotărât să înlăture din drum tot ceea ce îl deranjează, adică orice formă de manifestare a spiritului, câștigă iarăși supremația și fu din nou exploatată, de data asta nu doar de acea guvernare, ci de toate guvernele europene. Masele, preocupate de pântece și bunuri, porniră mișcare împotriva capetelor și a spiritului. Se acționa iarăși în cel mai cumplit mod cu putință, după vechi tipare: cel care gândește trebuie privit cu circumspecție, ba chiar persecutat. Ziarele vorbeau un limbaj dezgustător, acest limbaj dizgustător pe care îl vorbiseră dintodeauna, dar în ultimele decenii măcar cu jumătate de voce. Nemaiavând însă niciun motiv de a o face, presa începuse aproape fără excepție a se comporta întocmai cum voia poporul, ca o ucigașă a spiritului, iar asta doar pentru a face pe plac maselor. Visul unei lumi a spiritului se destrămase în acele săptămâni și fusese aruncat în ghena de gunoi a poporului. Glasurile spiritului amuțiseră. Capetele se pitiseră. Domneau doar brutalitatea, josnicia și mârșăvia, fapt care, alături de întreruperea muncii mele științifice, m-a făcut să alunec într-o adâncă deprimare și m-a slăbit, ducând în cele din urmă la cea mai gravă criză a bolii mele.