Codul autovindecării de Tobias Esch

 

Tobias Esch deține un titlu de doctor în medicină și este cercetător în domenii care conectează neuroștiințele și sănătatea umană, cu stagii îndelungate în Germania și Statele Unite ale Americii. Are o experiență în domeniu de peste 20  de ani și se numără printre puținii specialiști în medicină minte-corp recunoscuți pe plan mondial.

 

 De ce facem ceea ce facem – din perspectivă neurobiologică

Din punct de vedere neurobilogic pot fi identificate trei grupuri principale și respectiv funcții ale sistemelor motivaționale și de recompensare, pe care le vom numi, pentru simplitate, pur și simplu de tip A, de tip B și de tip C.

Ceea ce ne motivează comportamentul poate fi condus pe de o parte de motivația tip A: voința. Motivația de tip A este în general împlinită ”scurt și tare”, ne ispitesc momentele efemere ale fericirii, momentele înalte, cărora le spunem ”vârfuri”.

Pentru toate cele trei tipuri de motivație se află în acțiune întodeauna un cocteil de mesageri care parțial se fortifică sau se favorizează reciproc. De exemplu, în tipul A (și B) avem de-a face , printre altele, cu peptide opioide, în acest caz cu endorfine. Printre altele, acestea sunt resposabile cu reglarea durerii și sunt produse central în hipofiză sau în hipotalamus, două zone ale creierului care aparțin sistemului limbic, cel responsabil de controlul motivațional în principiu.

Pe lângă endorfine, joacă însă și adrenalina un rol, atât pentru tipul A, cât și pentru tipul B de motivație. La urma urmei este vorba de pornire și activitate, de vigilență, astfel încâtnîn acest moment hormonul de stres – adrenalina – nu este cu adevărat surprinzător. Cu toate aceste mesagerul principal pentru voință, adică pentru tipul real de motivație de tip A, este un altul: dopamina. Dopamina permite mai întâi acțiune, apoi recompensă.. este una din acele molecule fenomenale care ne pot da sentimentul de bine. Sau, mai precis, ea ni-l promite, stimulând în același timp plasticitatea și răspunsul adaptativ al creierului nostru. Și în același timp comportamentul nostru. Dopamin este, de asemenea importantă în boli de dependență, mai puțin ca un factor de declanșare, dar efectele sale pot fi amplificate de multe medicamente. Mai exact, aproape toate drogurile duc într-un fel sau altul la o creștere a eliberării dopaminei în creier, în special în partea anterioară și în sistemul limbic.

Să examinăm mai îndeaptroape motivația de tip B, care promite recompensa într-un mod foarte diferit de tipul A, și anume prin evitarea amenințării unei nenorociri. Aici direcția este diferită: sismțim, suspectăm sau întâlnim o amenințare și dorim doar un lucru: să ne îndepărtăm. Pentru ca recompansa să poată veni, de exemplu sub formă de ușurare sau de sentiment de securitate, trebuie să facem față în prealabil fricii, stresului sau durerii.

Se poate să căpătăm o vedere de tip tunel sau să devenim agresivi. În orice caz, cortizolul și adrenalina domină, iar cea din urmă este mai puternică (sau mai decisivă) decât la voință. În ceea ce privește structurile cererale participante, cele două axe (simpatic și parasimpatic) sunt activate în plus față de sistemul limbic. În evitare este subliniată amigdala, o regiune a creirului în lobii temporali stâng și drept (”creierul temporal”), care este considerată parte din sistemul limbic. Amigdala este asociată în principal cu emoțiile. Mai exact, ea evaluează conținutul emoțional al unei situații și răspunde în special amenințărilor. Aici, să spunem așa, este centurl nostru neurobiologic al fricii.

Dacă vreți, voință și evitarea sunt doi poli sau două expreme ale axei motivaționale. Tipul A înseamnă nevoia de creștere, autonomie și libertate. Tipul B semnifică dimportivă asigurare, supraviețuirea și ”scăparea”. Și de la siguranță nu mai este departe pănă la solidaritate (coeziune), care conduce la tipul C.

Multă vreme s-a presupus că totul decurge între voință și evitare. De fapt, există un alt tip, care nu se află undeva la mijloc între cele două, ci reprezintă o categorie separată. Tipul C descrie refuzul, renunțarea – ceea ce nu vrem. Direcția nu este nici spre ceva, nici plecând de la ceva: în loc de asta, vrem să rămânem acolo unde suntem. Pur și simplu doar să fim, în loc să dorim sau să evităm.

Este vorba despre apartenență, solidaritate și, prin urmare, despre o formă de motivație de apropiere, dar fără aventură, poftă sau dorință. Nici atenția noastră nu se concentrează pe recompensă în viitor, ci se află în prezent. E bine, așa cum este acum. Astfel putem resimți relaxare, pacea interioară și liniștea, dar în același timp, simțim încredere, compasiune și recunoștință, altruismul și rezonanța cu ceilalți și sentimentul de a fi acceptat – de a fi ajuns exact acolo unde îți este locul. Pictural intrăm în port, aruncăm ancora: stresul, anxietatea și durerea se retrag în fundal, mult mai probabile sunt acum speranța, mulțumirea... și iubirea.

Așadar, tipul C este fundamental diferit de celelalte două, diferențele sunt vizibile și neurobiologic. De exemplu, în cazul refuzului nu veți mai vedea pre mulți dintre hormonii de stres cortizol și adrenalină (în proporție) în cocteilul-recompensă, iar mesagerul acțiunii și al aventurii, dopamina, va ocupa un loc în fundal. Neurotransmițătorul dominant este în acest caz unul care poate reduce stresul sau percepția acestuia și care sporește în schimb dorința de a căuta o apropiere de alții, motivul pentru care este denumit și ”hormonul dezmierdării”. Vorbim despre oxitocină. Deoarece ne însoțește de la naștere și pe tot parcursul vieții, o vom întâlni mai pe larg pe măsură ce descriem procesul de maturizare.

În legătură cu refuzul trebuie menționați și mesagerii serotonină și acetilcolină. Serotonina este un talent desăvârșit: acționează pe sistemul cardiovascular și gastro-intestinal , influențeză coagularea sângelui și astfel vindecarea rănilor este, de asemenea, implicată, prin intermediul sistemului nervos central, în perceperea stimulilor dureroși, reglarea temperaturii, comportamentul sexual, apetit și dispoziție generală. Chiar și în ritmul somn-veghe are un rol. Deoarece serotonina oferă atât de multe puncte de plecare diferite care pot fi deasemenea influențate din eterior, aceaastă pluralitate este, desigur, utilizată în medicină. Adesea primește eticheta de ”hormonul fericirii”, care este în cel mai bun caz doar indirect corect, fiind mai degrabă un ”hormon al relaxării”. Ne ”coboară”, ne calmează, exact atunci când suntem agitați, tensionați sau nemulțumiți.

Aparent nu chiar atât de variat, cu toate acestea unul dintre cei mai importanți neurotransmițători, este acetilcolina. Acetilcolina este implicată în multe procese cognitive și este asociată în special cu concentrarea și învățarea. În plus este crucială în transmiterea informațiilor între celulele nervoase și fibrele musculare. De asemenea, facilitează comunicare între simpatic și parasimpatic, ”impresionează” nervul vag și sistemul nervos parasimpatic, acționând atât în regiunile creierului în care avem influență directă, cât și în sistemul nervos autonom, care (în principiu) ne sfidează voința și conștientizarea, oferind mobilitate interioară și exterioară.

Dar acetilcolina prezintă însemnătate și datorită faptului că modul său neurobilogic de acțiune poate să arate ceva  mai fascinant. Într-un fel, ea utilizează exact mecanismul care stă la baza codului autovindecării. Pentru a identifica doar o singură ramură a cercetării neurobilogice: acetilcolina stimulează eliberarea monoxidului de azot (NO), care la rândul său acționează ca un antiinflamator sau scade tensiunea rterială prin dilatarea vaselor de sânge. Monoxidul de azot, respectiv neuronii pe care acesta îi activează, inhibă stresul la nivel molecular.

Pentru a da un al doilea exemplu: în cazul în care motivația de tip C este în curs de desfășurare, atunci, după cum se speculează în prezent, sistemul nostru de recompensare poate să elibereze opiaceea și canabinoide endogene. Pe scurt, acestea sunt rudele produse în propriul organism ale renumitelor droguri, dar fără efecte secundare ale acestora, deoarece sunt înglobate în sistemul larg de reglaj al corpului nostru și sunt produse și respectiv ”comercializate” în mod obișnuit într-o măsură sănătoasă. Ca parte integrantă a sistemului de motivare și recompensare, ele au și funcții suplimentare, cum ar fi reducerea stresului la nivel fiziologic și reglarea sistemului imunitar.

Oxitocina este unul din cei mai importanți hormoni de legătură (coeziune) și joacă un rol important chiar la naștere, datorită efectelor sale anxiolitice și de reducere a stresului. Ceea ce i-a adus și numele, care în traducere înseamnă ”naștere ușoară” sau ”rapidă”. Oxitocina oferă încrederea necesară atunci când are loc trecerea de la dependența fizică toatală din uter la o relație psihosocială între mamă și copil, chiar o încredere primordială, contribuind la crearea  unei puternice relații emoționale după naștere, care ne facilitează sau chiar ne face posibilă supraviețuirea. Se potrivește de minune faptul că acest hormon eliberat sau reglat prin intermediul  căii hipotalamo-hipofizare nu numai că are efectele emoționale menționate mai sus, dar este și acea ”substanță” care promovează contracțiile uterine în timpul nașterii. În plus, oxitocina determină golirea glandelor mamare în timpul alăptării prin stimularea așa-numitelor celule mioepiteliale.

La fel de important – în primele săptămâni de viață, dar și după aceea – este un hormon peptidic: prolactina. Nu numai că asigură creșterea glandei mamare în timpul sarcinii, ci stimulează și sistemul imunitar și reduce anxietatea.

Prolactina are însă o altă proprietate care o face atât de interesantă și importantă pentru neurobiologie.  Îmbunătățește mielinizarea neuronilor, susținând astfel  învelirea tracturilor nervoase activate cu mielină (stratul izolator). În acest mod, polactina mărește conductivitatea neuronilor implicați prin izolarea mai eficientă a căilor folosite față de mediul lor. În felul acesta unt stablizate anumite modele de excitație în sistemul nostru nervos central. Prin acest mecanism prolactina asigură în mod eficient neuroplasticitatea creierului. Tot astfel ne ajută să memorăm percepții complexe.

La începutul vieții, oxitocina și prolactina susțin și satisfac cele două nevoi fundamentale de proximitate și securitate, pe de o parte, iar pe de altă parte, ceva nou, nevoiel  de progres și dezvoltare. Ambele, atât sistemul de atașament, cât și cel legat de securitate, sunt înnăcute și ne rămân călăuze fidele pentru toată viața. Sunt sisteme între care noi ne stabilizăm. Le căutîm pe amândouă, precum și amestecul potrivit de liberatate și securitate.

Aspectele maturizării

Modelul maturăzării susținut  de rezultatele studiului de stres al casei de asigurări pentru tehnicieni din 2016, care arată că fiecare generație își are propriul stres (principal): dacă la grupa de vârstă între  18-29 de ani profesia și studiul dețin majoritatea covârșitoare, în cazul celor cu vârsta cuprinsă între 30 și 39 de ani sunt în principal propriile cerințe, în special standardele înalte în ceea ce privește educația copiilor. Cei cu vârsta cuprinsă între 40 și 49 de ani identifică conflictele private ca sursă principală de stres, în temp ce la persoanele  de 50-59 de ani sunt cel mai adesea menționate bolile grave ale celor apropiați, iar la persoanele de 60-69 lei se află pe primul plan îngrijirea rudelor și aparținătorilor. O valoare de vârf notabilă este înregistrată de ce ide peste 70 de ani, deoarece aproape 40% dintre aceștia nu au niciun stres – cel puțin nu unul pe care l-ar percepe ca fiind deranjant.

Deschide-ți mintea – și fii atent la corp!

Nu există nicio îndoială că datorăm enorm medicinei convenționale moerne, în forma standard în care dispunem azi. În cazul de boli acute cum ar fi pneumonia, atacurile de inimă, fracturile și multe altele este fără îndoială bună, sau cel puțin nu cunoaștem nimic altceva care ne-ar putea ajuta mai mult în astfel de cazuri.

În afecțiunile cronice, cum ar fi diferite forme de depresie, tulburări de anxietate, diverse sindroame dureroase, inflamații, reumatism, boli de piele, de metabolism și afecțiuni gastrointestinale, multe alte tipuri de boli cardiovasculare, tulburări respiratorii și de somn sau alte sindroame asociate stresului, medicina complementară (de exemplu tibetană sau chineză) se dovedește a fi la fel de reușită ca și cea tradițională. Cu o diferență demnă de remarcat: de regulă există în mod semnificativ mai puține efecte secindare, printre altele pentru că nu se utilizează niciun fel de ”medicamente” (în sensul uzual la noi). Și nu numai din acest motiv vorbim adesea și de o medicină mai ieftină.

Nicio medicină nu este infailibilă și noi toți ar trebui sp împărtășim dorința de a învăța de la și împreună cu ceilalți și de a dezvolta medicina în ansamblu. Așa cum puterile noastre de autovindecare ajung la limită, nici medicina stabilită nu dispune de posibilități infinite. În loc să ne legăm de limitele și punctele slabe ale uneia sau alteia dintre abordări, ar trebui să combinăm punctele forte ale celor două.

Referitor la ”spate”. Aproximativ 70% dintre adulți suferă de dureri de spate cel puțin o dată pe an. Nu numai asta face ca astfel de neplăceri să fie simbol al bolilor moderne ale civilizației, ci și faptul că, spre deosebire de obezitate, diabet sau artroză, nu există aproape niciun fel de documente care să ateste existența lor înainte de secolul al XX-lea.

Dacă în trecut medicii recomandau, la fel ca în cazurile menționate de artroză, odihna și menajarea, pentru a despovăra interacțiunea complexă dintre oasele vertebrale, discurile intervertebrale, aparatele ligamentoase și mușchi, punctul de vedere s-a schimbat astăzi cu 180 de grade: odihna la pat înrăutățește situația. În loc de asta pacienții ar trebui să facă sport și să fie activi fizic cât mai repede cu putință, iar în cazuri de urgență să apeleze chiar la analgezice pentru asta. Chiar în cazul herniilor de disc se recomandă între timp ca doar în cazuri excepționale să se recurgă la intervenții chirurgicale, deoarece în majoritatea cazurilor durerea dispare în șase săptămâni. Ba mai mault, herniile de disc par a fi relativ ”normale” într-o oarecare măsură – simpla existență a unei hernii nu este încă patologică.

Durerea de spate în special, dar și durerea în general reprezintă un teren foarte complex. Medicina și cercetarea lucrează în acest domeniu de mult timp și încă mai au de lucru mult timp de aici înainte. Deși există de mult timp analgezice eficiente, care pot oferi ameliorare în cazuri acute, în cazul durerilor cronice efectele adverse transformă adesea succesul pe termen scurt într-o afacere proastă. O atitudine îmbunătățită față de durere, care în îngrijirea medicală poate cuprinde în plus faț ăde sport și fizioterapie o psihoterapie sau un tratament al atenției, reprezintă, în conformitate cu starea actuală a cunoașterii metode care pot fi aplicate cu succes. Aceasta ar însemna, potrivit estimărilor, scutirea sistemului de asistență medicală de costuri în valoare de zeci de miliarde de dolari anual.

Durerea – ca și stresul – nu este ceva în sine exclusiv negativ, care, prin urmare, trebuie demonizat. Și o mâncare picantă declanșează semnale dureroase în creierul nostru, dar mulți oameni din întreaga lume le consideră pozitive. Și știința actuală arată că, de asemenea, corpul nostru chiar se bucură când îi oferim ocazional câte un aliment picant, care se comportă ca anitibioticele naturale sau conduce la o corectare în sistemul cardiovascular și scăderea presiunii în vasele de sânge.

Percepția durerii este foarte dependentă de sistemul de socializare, astfel că poartă în sine și factori de familie și culturali, până la idei religioase. De aceea, atitudinea noastră față de durere și acceptarea ajutorului sunt puternic marcate și educate de influențele externe. Durerea poate fi o conotație negativă, ceea ce de obicei și este, dar uneori ea are și efecte secundare pozitive – cum ar fi afețiunea cuiva, scutirea de muncă, sau un bilet de trimitere, accesul la sistemul de îngrijire medicală. Toate acestea sunt cazuri individuale imaginabile aspecte ”dorite”, dar durerea în sine rămâne cel puțin

            Tendința de sănătate inerentă corpului nostru ar putea fi interpretată și ca o necesitate, chiar ca un dor de autovindecare. Suntem pregătiți în acest sens – programați pentru ”a fi sănătoși” și pentru vindecare: este una din ”predispozițiile” noastre.

            Fiecare moment perceput sau trăit cu atenție ne face bine. Aici și acum, dar și pentru viitor. Este vorba de direcție și respectiv despre intenție. Cu relaxare activă și meditație, cu exerciții fizice regulate și o alimentație sănătoasă se poate realiza foarte mult. chiar și o respirație adâncă din abdomen sau un mini-exercițiu de atenție reprezintă o contribuție intercalată mică și semnificativă. La orice veți recurge și integra în viață, faceți-o ct mai conștient. Fă-o simplu, dar profund!

Dopamina de Daniel Z. Lieberman, Michael E. Long

 

În această carte, profesorul și psihiatrul Daniel Z. Lieberman și conferențiarul Michael E. Long vin cu o teorie care are potențialul de a ne schimba viața: o bună parte din viața noastră are o componentă nebăgată în seamă până acum, care explică o serie largă de comportamente despre care se credea că nu au nici o legătură unele cu altele.

De ce suntem obsedați de lucrurile pe care ni le dorim și, odată ce intrăm în posesia lor, ne plictisim?

De ce dependența este „perfect logică” pentru o persoană dependentă?

De ce iubirea trece atât de rapid de la pasiune la indiferență?

De ce unii oameni sunt liberali fanatici și alții sunt conservatori inveterați?

De ce nu ne pierdem speranța nici măcar în cele mai grele momente – și ne pricepem atât de bine să găsim soluții pentru a le depăși?

Răspunsul este de găsit într-o singură substanță chimică din creierul nostru: dopamina. Aceasta a asigurat supraviețuirea omului primitiv. La mii de ani distanță, ea este sursa comportamentelor și a ideilor noastre culturale fundamentale – și a progresului însuși.

 

Din punct de vedere al dopaminei, a vea lucruri este neinteresant. Ceea ce contează este doar obținerea lor. Dacă locuiești sub un pod, dopamina te va face să vrei un cort. Dacă locuiești în cort, dopamina de va face să vrei o casă. Dacă locuiești în cea mai scumpă vilă din lume, dopamina te va face să vrei un castel pe Lună. Dopamina nu are un standard al valorii și nu caută o linie de final. Circuitele dopaminei din creier pot fi stimulate doar de posibilitatea oricărui lucru strălucitor și nou, indiferent de cât de perfectă este situația în momentul de față. Mottoul dopaminei este: ”Mai mult.”

Dopamina nu este molecula plăcerii. Este molecula anticipării. Pentru a ne bucura de lucrurile  pe care le avem, ca fiind opuse celor care sunt doar posibile, creierul trebuie să facă trecerea de la dopamina orientată spre viitor la substanțele chimice axate pe prezent, o colecție de neurotransmițători pe care-i numim molecule Aici și Acum, sau A&A-uri. Acestea includ serotonina, oxitocină, endorfină (versiunea de morfină produsă de creierul nostru) și o clasă de substanțe chimice numite endocanabinoide (versiunea de marijuană produsă de creier nostru). Spre deosebire de plăcerea anticipării obținută cu ajutorul dopaminei, aceste substanțe chimice ne oferă plăcere prin intermediul senzației și emoției.

Potrivit antropologului Helen Fisher, iubirea de la început sau pasională durează între douăstrezece și optsprezece luni. După aceea, pentru ca membrii unui cuplu să rămână atașați unul față de celălalt, trebuie să dezvolte un tip diferit de iubire, numit iubire prietenească. Această iubire este mijlocită de A&A-uri pentru că implică experiențe care au loc chiar în locul și momentul de față – ești cu omul pe care-l iubești, așa că bucură-te de prezența lui.

Când A&A-urile preiau controlul în a doua etapă a iubirii, dopamina este suprimată. Acest lucru este necesar deoarece dopamina creează în mintea noastră imaginea unui viitor roz pentru a ne îmboldi să facem munca grea necesară pentru transformarea ei în realitate. Nemulțumirea legată de situația prezentă este un ingredient important în producerea schimbării, care definește orice relație nouă. Iubirea prietenească A&A este însă caracterizată de o mulțumire profundă și de durată față de realitatea prezentă și de o aversiune față de schimbare, cel puțin în ceea ce privește relația cu partenerul nostru. De fapt, deși dopamina și circuitele A&A pot să funcționeze împreună, ele se opun unele altora în majoritatea circumstanțelor. Când circuitele A&A sunt activate, suntem încurajați să trăim în lumea reală, iar dopamina este suprimată; când circuitele dopaminei sunt activate, ne mutăm într-un viitor al posibilităților, iar A&A-urile sunt suprimate.

O aventură romantică născută din dopamină este aidoma unei călătorii cu montagne-russe-ul, palpitantă, dar de scurtă durată. Însă chimia creierului ne oferă instrumentele pentru a apuca pe căile care duc către iubirea prietenească.

Au nevoie oamenii de o companie pe termen lung? Există o mulțime de dovezi care arată că răspunsul este da. Când ne îndrăgostim, contemplăm un viitor pe care prezența persoanei iubite îl face perfect. Este un viitor construit de o imaginație înfierbântată și care se sparge în bucăți în momentul în care realitatea se reafirmă pe sine, de la douăspreze până la optsprezece luni mai târziu. Și apoi? În cele mai multe cazuri, relația se încheie și reîncepe căutarea emoției dopaminergice. Alternativ, iubirea pasională se poate transforma în ceva mai durabil. Ea poate să devină iubire prietenească și aceasta nu ne face să trăim emoția puternică pe care ne-o furnizează dopamina, însă are puterea de a ne oferi fericire – o fericire pe termen lung, întemeiată pe neurotransmițători A&A precum oxitocina, vasopresina și endorfina.

Este asemenea vechilor noastre locuri favorite – restaurante, magazine, orașe. Preferința noastră pentru ele vine din faptul că ne simțim bine în ambianța familiară: natura fizică, reală a locului. Ne bucurăm de lucrurile familiare nu pentru ce ar putea deveni ele, ci pentru ceea ce sunt. Aceasta este unica bază stabilă pentru o relație pe termen lung satisfăcătoare.

Autoeficacitatea: dopamina și puterea încrederii în sine

Trebuie să credem că putem reuși, înainte de a fi capabili să reușim. Aceasta influențează tenacitatea. Perseverența noastră este mai mare când ne întlnim repede cu succesul. Unele programe de scădere în greutate ne ajută să pierdem trei sau patru kilograme în primele săptămâni. Autorii dietelor le proiectează astfel, deoarece știu că, dacă am începe prin a pierde nu mai mult de un kilogram sau două în tot acest timp, am fi înclinați să abandonăm. Ei sunt conștiență de faptul că vom fi mult mai dispuși să ne ținem de aceste diete, dacă vom constata că suntem capabili. Oamenii de știință numesc această atitudine autoeficacitate.

Drogurile precum amfetamina și cocaina ridică nivelul dopaminei, iar unul dintre ele este creșterea autoeficacității, adeseori până la niveluri patologice. Indivizii care abuzează de aceste droguri se pot angaja, uneori, încât este imposibil să le ducă la bun sfârșit pe toate. Consumatorii înrăiți pot chiar să dezvolte iluzoo grandioase. Fără să se bazeze pe nimic concret, ei ot să creadă că vor scrie cel mai strălucitor tratat care a fost produs vreodată sau că vor inventa un aparat care va rezolva toate problemele lumii.

Să ne gândim la dominația care presupune să cooperăm cu alți oameni. Relația creată în acest scop se numește agentică și este orchestrată de dopamină. Cealaltă persoană acționează ca o prelungire a noastră, ca un agent care ne ajută să atingem scopul. Relațiile de afaceri informale sunt, în principal, agentice și, de regulă, conduc la ajutor reciproc. Relațiile afiliative sunt însă motivate de plăcerea interacțiunii sociale. Simpla plăcere de a fi cu o altă persoană, trăită la timpul prezent, este asociată cu neurotransmițători A&A, cum ar fi oxitocina, vasopresina, endorfina și endocanabinoidele. Majoritatea relațiilor sunt atât afiliative, cât și agentice.

Oamenii stabilesc relații agentice în vederea dominării mediului lor, astfel încât să extragă tot ce se poate din resusrsele disponibile – sarcină specifică dopaminei controlului. Dominația nu presupune neapărat  o activitatea intensă sau agresivă. Dopaminei nu-i pasă cum este obținut un lucru. Astfel, o relație agentică poate fi în întregime pasivă; de exemplu, când un manager care conduce o  întâlnire a angajaților ajunge la rezultatul dorit de el fără să scoată un cuvânt.

Relațiile agentice pot să capete cu ușurință un caracter exploatator, cum ar fi cazul oamenilor de știință care înscriu participanții la un experiment periculos fără să le aducă la cunoștință riscurile sau cu angajatorii care oferă un loc de muncă unor persoane în fața unor false pretenții, doar pentru a le exploata prin muncă grea. Dar o relație agenticăpoate să fie, de asemenea frumoasă, umană. Poetul american Ralph Waldo Emerson scria: ”Să vă spun secretul adevărului învățat? Este acesta: fiecare om pe care-l întâlnesc este maestrul meu într-o anumită privință și despre aceea învăț de la el.”

Indiferent de cât de ignorant, depravat sau nesăbuit este un om, el știe ceva, se pricepe la ceva – lucru pe care Emerson îl valorifică. El caută să vadă meritul intelectual al fiecărui om, indiferent de poziția socială a acestuia. O asemnea relație este agentică, deoarece vizează un câștig: cunoașterea. Ea nu este întemeiată pe plăcerea de a avea companie – o plăcere A&A. Un aspect deosebit de interesant al acestui citat dopaminergic este că Emerson îl numește pe acest om ”maestrul meu”. El vorbește despre dominația prin supunere – autosupunerea în forma reverenței, smereniei și obedienței.

 

Măsura în care modelele se potrivesc cu lumea reală este extrem de importantă. Dacă modelele noastre sunt slabe, vom face predicții eronate cu privire la viitor și, prin urmare, alegeri nepotrivite, modelele slabe ale realității au multe cauze: informații insuficiente, dificultăți legate de gndirea abstractă, persistența îndârjită a unor convingeri greșite. Astfel de convingeri eronate pot fi atât de dăunătoare, încât generează boli psihice, precum anxietatea și depresia.

Pe măsură ce dobândim experiență legată de lume, construim modele tot mai bune, iar aeasta este temelia înțelepciunii. Îmbrățișăm modelele care funcționează bine și le abandonăm pe cele care nu pot să ne ducă unde vrem noi. Cunoașterea transmisă de generațiile anterioare poate să ne ajute să ne îmbunătățim modelele într-un mod diferit de experiența directă. Avem înțelepciunea populară care ne spune că: ”cine se scoală de dimineață departe ajunge”, dar și o cunoaștere moștenită de la marii filosofi și oameni de știință.

Modelele sunt instrumente puternice, însă au dezavantaje. Ele pot să ne facă prizonierii unui anumit tip de gândire, ajungând, astfel, să ratăm oportunitatea de a ne îmbunătăți lumea.

Să descoperim sursa creativității

Oshin Vartanian, cercetător la York University din Toronto, a vrut să afle care parte a creierului este cea mai activă când oamenii descoperă soluții noi ale unor probleme. Ca urmare, el a scanat creierul oamenilor în timp ce aceștia rezolvau o problemă care necesită creativitate. A observat că în momentul în care au descoperit soluția problemei, lobul frontal drept al creierului lor s-a activat.

Tomografia persoanelor care suferă de schizofrenie arată modificări în aceeași regiune, numită cortex prefrontal ventrolateral drept. Poate din cauză că atunci când suntem creativi, comportamentul nostru seamănă puțin cu al schizofrenicilor. În cetăm să mai inhibăm acele aspecte ale realității pe care anterior le-am respins ca fiind neimportante și atașăm saliență lucrurilor pe care, cândva, le consideram neimportante.

Descoperirea bazei neuronale are un potențial enorm, deoarece creativitatea este cea mai valoroasă resursă din lume. Este posibil să sporim această comoară neprețuită? Este posibil ca o persoană să devină mai creativă dacă un om de știință stimulează acele părți ale creierului care sunt active pe parcursul gândirii creative?

O serie de cercetători, finanțați de National Science Foundation, au decis să încerce. Ei au folosit o tehnică numită stimulare transcraniană cu curent continuu (transcranial Direct Current Stimulation – tDCS). Așa cum sugerează numele, anumite regiuni ale creierului sunt stimulate folosind curent continuu (DC) – acesta este tipul de curent pe care-l obținem dintr-o baterie, spre deosebire de curentul alternativ (AC), care vine de la rețea, dintr-o priză de perete.  DC este mai puțin periculos decât AC, iar cantitatea de ele ctricitate folosită este mică. Unele aparate merg cu o baterie simplă de 9 volți – de tipul celor pătrate care se pun în detectorii de fum. Aparatele tDCS pot fi foarte simple.

În cadrul unor studii restrânse s-a demonstrat că aceste aparate accelerează procesul de învățare, sporesc învățarea și chiar tratează depresia. Pentru a încerca să le stimuleze creativitatea, oamenii de știință au pus elecrozi pe fruntea a 31 de voluntari, iar acea parte a creierului care se află chiar sub ochi a fost sstimulată. Creativitatea a fost măsurată prin testarea abilității participanților de a face analogii.

Analogiile reprezintă o manieră foarte dopaminergică de a gândi despre lume. Iată un exemplu: lumina poate să se coporte, uneori, asemenea unor gloanțe, trase unul câte unul dintr-o armă și, alteroi, asemenea unor valuri mici traversând un iaz. O analogie extrage esența abstractă, nevăzută a unui concept și o potrivește cu o esență similară a unui concept aparent fără legătură cu primul. Simțurile percep două lucruri diferite, însă rațiunea înțelege că este vorba despre același lucru. A asocia o idee nouă cu una veche, familiară, permite ca prima să fie ușor de înțeles.

Capacitatea de a stabili o legătură între două lucruri care anterior păreau să fie total diferite este o parte importantă a creativității și, după câte se pare, poate fi sporită prin stimulare electrică.

Medicamentele dopaminergice, pot să facă același lucru. Deși unii pacienți care iau asemenea medicamente pentru a se trata de Parkinson dezvoltă comportamente compulsive devastatoare, alții dobândesc o creativitate porită. Un pacient care provenea din poeți nu scrisese niciodată ceva creativ. După ce a început să facă tratament pentru Parkinson cu medicamente de stimulare a dopaminei, el a scris un poem care a câștigat concursul anual al International Association of Poets. Pictorii care iau asmenea medicamente pentru Parkinson folosesc mai des culori vii. Un pacient care și-a creat un stil nou, după ce s-a tratat, declara: ”Noul meu stil nu este la fel de precis, dar este mai vibrant. Simt nevoia să mă exprim mai mult. pur și simplu mă abndonez creației.” La fel ca Winnie-the-Pooh: ”Este cel mai bun mod de a scrie poezie, să lași cuvintele să curgă.”

 

Artele frumoase și științele exacte au mai multe lucruri în comun decât își închipuie majoritatea oamenilor, pentru că mbele sunt controlate de dopamină. Poetul care compune versuri nu este atât de diferit de fizicianul care mâzgâlește frmule despre electroni agitați. Amândoi au nevoie de abilitatea de a privi dincolo de lumea simțurilor, într-o lume mai profundă, mai adâncă a ideilor abstracte. Societățile elitiste ale oamenilor de știință sunt pline e suflete de artiști. Membrii US National Academy of Sciences au de aproape două ori mai multe șanse să dezvolte o pasiune artistică decât noi ceilalți. Membrii Royal Society a Marii Britanii au de două ori mai multe asemenea șanse, iar câștigătorii Premiului Nobel, de aproape trei ori, cu cât te pricepi mai bine să lucrezi cu cele mai complexe și mai abstracte idei, cu atât ești mai înclinat spre domeniul artistic.

Muzica și matematica merg bine împreună, deoarece nivelurile ridicate ale dopaminei vin, deseori, sub forma unui aranjament dublu: dacă ești foarte dopaminergic într-un domeniu, este foarte probabil să fii și în altele. Dar există un inconvenient. Uneori, faptul că ai o cantitate mare de dopamină poate fi o vulnerabilitate.

Nivelurile înalte de dopamină suprimă funcționarea A&A-urilor, astfel că indivizii străluciți nu se prea descurcă în relațiile cu oamenii. Avem nevoie de empatie A&A pentru a înțelege ce se petrece în mințile celorlalți oameni, o abilitate esențială pentru interacțiunea socială. Omul de știință pe care-l întâlniți la o petrecere nu poate să-și dea seama cât de plictisiți sunteți. În același stil, Albert Einstein a spus cândva: ”Simțul meu înflăcărat al dreptății și responsabilității sociale contrastează, în mod ciudat, cu faptul că nu simt deloc nevoia să am un contact direct cu alte ființe umane.”

Înțelegând modul în care funcționează creierul oamenilor geniali, ajungem să cunoaștem mai bine personalitatea dopaminergică și modurile diferite în care se poate manifesta. Geniul creativ – fie că e vorba despre pictor, poet sau fizician -, care are atât de multe probleme în relațiile cu ceilalți, încât pare ușor autist. În plus, geniul dopaminergic este atât de concentrat pe lumea sa interioară, a ideilor, încât poartă șosete de diferite culori, uită să se pieptene și, în general, neglijează orice lucru care are de-a face cu lumea reală prezentă. Platon scrie despre o întâmplare în care Socrate, filosoful grec, a rămas nemișcat într-un loc o zi și o noapte, reflectând la o problemă, fără să aibă habar de ce se întâmplă în jurul său.

Cele trei tipuri de personalitate - căutătorul de plăcere, planificatorul detașat și geniul creativ - par să fie foarte diferite la suprafață, însă toate au ceva în comun, ele sunt extrem de concentrate pe maximizarea resurselor viitoare, în detrimentul aprecierii prezentului. Căutătorul de plăcere vrea întodeauna mai mult. Indiferent de cât de mult obține, niciodată nu e suficient și este incapabil de a obține satisfacție. Planificatorul detașat are, ala rândul său, un dezechilibru prezent/viitor. Asemenea căutătorului de plăcere, el simte constant o nevoie de mai mult, însă îmbrățișează o perspectivă pe termen lung, urmând forme mult mai abstracte de satisfacție precum oanoarea, bogăția și puterea. Individul genial trăiește într-o lume a necunoscutului, a lucrurilor care n-au fost încă descoperite, fiind obsedat să creeze un viitor mai bun prin munca sa. Oamenii de acest fel schimbă lumea – însă obsesia lor este interpretată, adeseori, ca indiferență față de ceilalați.

Consecințele tragice

Studiile de anvergură asupra diverselor populații au descoperit, de asemenea, o componentă genetică a caracterului dopominergic. Un studiu islandez care a evaluat profilul genetic a peste 86 000 de oameni a descoperit că indivizii care aveau gene care îi plasau într-o zonă de risc mai mare fie de schizofrenie, fie de tulburare bipolară erau, de regulă, membrii unei societăți naționale de actori, dansatori, muzicieni, artiști vizuali sau scriitori.

Isaac Newton, care a descoperit calculul infinitezimal și legea gravitației universale, a fost unul dintre acei indivizi geniali cu probleme. Era secretos, paranoic și aproape lipsit de empatie, dând, de multe ori, dovadă de cruzime. La 50 de ani, Newton a devenit compet psihotic și a petrecut ultimul an într-un azil de nebuni.

În baza unor asemenea mărturii, putem spune că Newton a avut, probabil, niveluri ridicate ale dopaminei, care au contribuit la manifestarea geniului său, dar și la problemele sale sociale și la căderea sa psihotică. Și nu este singurul. Despre mulți oameni de știință, artiști și afaceriști de succes se crede sau se ște că au avut boli mintale. Printre aceștia se numără Ludwig van Beethoven, Edvard Munch (care a pictat Strigătul), Vincent van Gogh, Charles Darwin, Georgia O’Keeffe, Sylvia Plath, Nicola Tesla, Vaslav Nijinski (marele dansator de la ănceputul secolului XX, autorul coregrafiei unui balet care a stârnit revoltă), Anne Sexton, Virginia Woolf, maestrul de șah Bobby Fisher și mulți alții.

Dopamina ne dă puterea de a crea. Ne permite să ne imaginăm lucruri ireale și să facem legătura între cele care, aparent, sunt fără legătură unele cu altele. Ne permit să construim modele mentale ale lumii, care transced simpla descriere fizică, mergând dincolo de impresiile senzoriale, pentru a dezvălui sensuri mai profunde ale experiențelor noastre. Apoi, asemenea unui copil care dărâmă un turn făcut din cuburi, dopamina își demolează propriile modele, astfel că putem  să  luăm de la capăt și să găsim un nou înțeles în ceea ce era, cândva, familiar.

Însă ceastă putere vine cu un preț. Sistemele dopaminice hiperactive ale geniilor creatoare îi fac vulnerabile la bolile mintale. Uneori, lumea lucrurilor ireale străpunge granițele sale naturale, creând paranoia, halucinații și exaltarea specifică comportamentului maniac. În plus, activitatea dopaminergică crescută poate să distrugă sistemele A&A, limitând capacitatea de a stabili relații cu ceilalți oameni și de a naviga prin realitatea lumii de zi cu zi.

Pentru unii oameni, aceste lucruri nu contează. Bucuria creației este cea mai intensă bucurie pe care o cunosc, fie că sunt artiști, oameni de știință, profeți sau antreprenori. Indiferent de meseria lor, nu se opresc niciodată din muncă. Sunt complet absorbiți de pasiunea lor pentru creație, descoperire sau iluminare. Nu se odihnesc niciodată, nu se opresc pentru a se bucura de lucrurile bune pe care le au. În schimb sunt obsedați de construirea unui viitor care nu vine niciodată. Pentru că atunci când viitorul devine prezent, a te bucura de el, presupune să reactivezi chimicalele ”simțitoare” A&A, iar acesta este un lucru pe care persoanele foarte dopaminergice îl disprețuiesc sau îl evită. Ele slujesc binelui comunității. Dar, indiferent de cât de bogați, faimoși sau plini de succes ajung, acești oameni nu sunt aproape niciodată satisfăcuți. Forțele evolutive care promovează supraviețuirea speciei produc acești oameni speciali. Natura îi face să-și sacrifice propria lor fericire de dragul de a  aduce în lume idei noi și inovații de care beneficiem, ceilalți.

Dopamina și orientarea politică

Un grup de cercetători de la Virginia Commonwealth University au publicat un raport de cercetare cu titlul: ”Corelație, nu legături cauzale: relația dintre trăsăturile de personalitate și ideologiile politice.” Ei audescoperit că legătura dintre convingerile politice și trăsăturile de personalitate există și poate fi pusă pe seama genelor. Pe parcursul cerceării au observat că anumite trăsături de personalitate erau asociate cu liberalii și altele, cu conservatorii.

Caracteristicile pe care studiul le asociază cu liberalii – asumarea riscurilor, căutarea senzațiilor tari, impulsivitatea și autoritarismul – sunt caracteristicile unui nivel ridicat de dopamină. Dar oare persoanele dopaminergice au, într-adevăr, tendința de a susține politicile liberale? Se pare că răspunsul e da. Liberalii se referă, adeseori, la ei înșiși folosind termenul de progresiști, care implică o îmbunătățire continuă. Progresiștii îmbrățișează schmbarea.  Ei își imaginează un viitor mai bun și, în unele cazuri, chiar cred că o combinație optimă între tehnologie și politici publice poate să elimine problemele fundamentale ale condiției umane precum sărăcia, ignoranța și războiul.

Cuvântul conservator însă implică păstrarea celor mai bune lucruri pe care le-am moștenit de la înaintașii noștri. Conservatorii au adeseori o atitudine circumspectă față de schimbare. Nu le plac experții care încearcă să împingă civilizația înainte.

Legătura dintre dopamină și liberalism este și mai evidentă dacă ne uităm la anumite grupuri de oameni. Persoanle dopaminergice tind să fie creative. De asemenea, ele se descurcă foarte bine în conceptele abstracte. Le place să caute noutatea și sunt, în general, nemulțumite de statu-quo.

O altă legătură între dopamină și liberalism poate fi găsită în industria divertismentului. Hollywood este nu numai un Mecca al creativității americane, dar și un model al excesului dopaminergic. Starurile americane sunt într-o febrilă și constantă căutare de mai mult: mai mulți bani, mai multe droguri, mai mult sex și orice altceva care se întâmplă să reprezinte ultima modă. Ele se plictisesc. Probabilitatea divorțurilor la celebritățile proaspăt căsătorite este de șase ori mai mare decât în cazul oamenilor obișnuiți.

Un studiu din 2016 despre actorii australieni a relevat că, în ciuda convigerii lor că ”actoria îi împlinește ca persoane și le oferă un scop în viață”, ei erau foarte vulnerabili la bolile mintale. Cercetătorii au identificat o serie de probleme importante, printre care s-au numărat: ”dificultăți în ceea ce privește autonomia, capacitatea de a controla mediul, relațiile interpersonale complexe și o atitudine autocritică foarte pronunțată”.

Cu toate că, în medie, conservatorilor er putea să le lipsească talentele artistice ale stângii dopaminergice, ei au mai multe șanse de a se bucura de avantajele unui puternic sistem A&A. Acestea includ  empatie, altruism – în special sub forma donațiilor caritabile – și abilitatea de a întemeia relații monogame de lungă durată.

Conform studiilor, conservatorii, fie că erau mai bogați, săraci sau din clasa de mijloc, donează mai mult secât liberalii. Rezultatele nu înseamnă că conservatorilor le pasă mai mult de săraraci decât liberalilor. Mai degrabă, liberalii se simt mai confortabil când se concentrează asupra oemnirii decât asupra oamenilor. Liberalii sunt în favoarea legilor care asigură ajutorul săracilor.

Care este mai bună? Politica sau caritatea? Depinde din ce perspectivă privim lucrurile. În mod evident, abordarea dopaminergică, politica, maximizează resursele destinate săracilor. Programele antisărăcie au furnizat în America de aproape trei ori mai mulți bani decât donațiile caritabile.

Cu toate acestea, valoarea ajutorului nu se măsoară în dolari și cenți. Impactul emoțional de tip A&A al ajutorului guvernamental impersonal este diferit de o legătură personală cu biserica sau cu o fundație de caritate. Caritatea este mai flexibilă decât legea, astfel că are capacitate mai bună de a se concentra asupra nevoilor unice ale indivizilor reali, și nu ale unor grupuri definite abstract.

Există, de asemenea, un beneficiu emoțional pentru donator. Altruismul a fost asociat cu o bunăstare, sănătate și longevitate mai mari.  Există chiar dovezi care arată că un comportament  altruist încetinește îmbătrânirea la nivel celular. Oamenii de știință de la Departamentul of Bioethics, Case Western Reserve University, afirmă că beneficiile altruismului derivă, cel mai probabil, dintr-o integrare socială mai profundă și pozitivă, distanțarea de problemele personale și de anxietatea generată de interesul excesiv față de propria persoană, o semnificație sporită a vieții, un scop mai nobil al acesteia și un stil de viață mult mai activ.” Acestea sunt beneficii care nu pot fi dobândite plătind taxe.

Arta persuasiunii se intersectează cu neurologia în punctul în care sunt luate deciziile și se trece la acțiune – cu alte cuvinte, intersecția dopaminei dorinței și dopaminei controlului este acolo unde cântărim opțiunile și luăm decizii cu privire la ceea ce credem că va sluji cel mai bine viitorul. Fie că e vorba despre a lua o sticlă cu detergent de pe raftul unei băcănii sau de a vota un candidat politic, se pare că acest demers să fie pe teritoriul dopaminei controlului, luând forma simplei întrebări: Ce este cel mai bine pentru viitorul meu pe termen lung?

Deciziile raționale sunt lucruri fragile, supuse mereu revizuirii, pe măsură ce apar noi dovezi. Iraționalitatea este mai solidă și se poate profita atât de dopamina dorinței, cât și de circuitele A&A pentru a-i împinge pe oameni către luarea unor decizii iraționale. Cele mai eficiente instrument sunt frica, dorința și simpatia.

Frica poate fi cea mai eficientă dintre toate, motiv pentru care reclamele de atac, care-l prezintă pe candidatul opus ca fiind periculos sunt cele mai populare. Frica se adresează celor mai primitive preocupări ale noastre: Pot să rămân în viață? Copiii mei vor fi în siguranță? Voi putea să-mi păstrez locul de muncă, ca să am bani pentru mâncare și chirie? Aproape orice campanie politică se bazează pe generarea fricii. Din nefericire, efectul secundar este că americanii ajung să se urască între ei.

În afara faptului că se adresează nevoilor primitive, un alt motiv pentru care frica funcționează atât de bine este aversiunea față de pierdere, însemnând că durerea provocată de pierdere e mai mare decât plăcerea pe care o aduce câștigul.

Rolul esențial al amygdalei în aversiunea față de pierdere a fost confirmat de un ”experiement” al naturii. Oamenii de știință au studiat doi pacienți care aveau boala Urbach-Wiethe, o afecțiune rară care distruge amygdala din ambele părți ale creierului. Când indivizilor li s-a propus câteva pariuri, ei au atribuit o pondere egală att pierderilor, cât și câștigurilor. Fără amydală, aversiunea față de pierdere a dispărut.

Frica, asemenea dorirnței, este un concept relativ la viitor – domeniul dopaminei. Însă sistemul A&A intensifică suferința pierderii prin activarea amygdalei, iar acest lucru influențează judecata noastră când trebuie să luăm decizii cu privire la cea mai bună cale de administrare a riscului.

Deși aversiunea față de pierdere este un fenomen universal, există diferențe între grupuri. În general, liberalii dopaminergici sunt mult mai înclinați să răspundă la mesaje care oferă beneficii, cum ar fi oportunități pentru mai multe resurse, în vreme ce conservatorii A&A reacționează mai degrabă la mesaje care oferă siguranță, cum ar fi capacitatea de a-și păstra bunurile pe caare le dețin în prezent. Liberalii susțin programe despre care cred că le va asigura un viitor mai bun, cum ar fi subvenționarea educației, planificarea urbană și inițiative în domeniul tehnologiei, finanțate de guvern. Conservatorii preferă programe care le protejează modul lor curent de viață, cum ar fi creșterea cheltuielor pentru apărare, inițiave referitoare la lege și oridine și limitarea imigrației.

Fiecare dintre cele două grupuri crede că ia decizii raționale pe baza cântăririi atente a faptelor. Probabil că acest lucru nu este adevărat. Mai degrabă este vorba despre o diferență fundamentală în ce privește modul în care este cablat creierul.

Relația dintre conservatorism și amenințre merge în ambele direcții. În comparație cu liberalii, conservatorii au o tendință mult mai pronunțată de a se concentra pe amenințare. În același timp, când oamenii, indiferent de orientarea lor politică, se simt amenințați, devin mai conservatori. Este bine cunoscut faptul că atacurile teroriste sporesc popularitatea candidaților conservatori. Dar chiar și amenințările slabe – atât de slae încât nici măcar nu suntem conștienți de ele – îi împing pe oameni spre dreapta.

Un alt mijloc pentru a deveni conservatori este medicația. Oamenii de știință pot să-i facă pe oameni să se comporte asemenea conservatorilor, dându-le medicamente ce ridică nivelul serotonini, un neurotransmițăr A&A. În cadrul unui experiment, participanților li s-a administrat o singură doză dintr-un medicament serotonergic, Citalopram, folosit de regulă, pentru tratarea depresiei. După ce au luat pastilele, interesul lor față de conceptul abstract de justiție a slăbit și, în schimb, s-au concentrat mai mult pe protejarea indivizilor împotriva daunelor.

Cercetătorii au tras concluzia că medicația care ridică nivelul de serotonină intensifică aversiunea față de producerea unui rău. Ca urmare a creșterii serotoninei, judecata morală trece de la un scop abstract (impunerea corectitudinii) la evitarea săvârșirii unor acțiuni care ar putea să dăuneze cuiva.

Doza unică de Citalopram i-a făcut pe oameni mai dispuși să uite comportamentul nedrept și mai reticenți în a considera că a face rău unei persoane este un lucru permisibil, o atitudine ce refectă predominanța A&A. Cercetărorii au descris acest comportament ca fiind prosocial la nivel individual. Termenul prosocial se referă la dispoziția de a-i ajuta pe alții. Respingerea ofertelor incorecte este numită prosocială la nivel de grup. Pedepsirea oamenilor care fac oferte incorecte promovează corectitudinirea de care beneficiază comunitatea mai largă, iar această atitudine este compatibilă cu o abordare dopaminergică.

Până la urmă, creierul liberal este diferit de cel conservator și asta împiedică înțelegerea reciprocă. Deoarece politica este un joc de opoziție, această lipsă de înțelegere duce la demonizarea părții adverse.

Cei mai mulți dintre conservatori cor să fie lăsați în pace. Vor să se bucure de liberatatea de a lua singuri decizii, întemeiate pe propriile valori. Țelul lor este ca toată lumea să fie mai sănătoasă, mai protejată și ma iliberă de discriminări. Însă liderii politici beneficiază de pe urma aprinderii conflictului între cele două grupuri deoarece acest lucru întărește supunerea adepților lor. Important este să nu uităm că liberalii vor ca oamenii să devină mai buni, conservatorii vor ca aceștia sp fie mai fericiți, iar politicienii vor putere.

Mania bipolară – o altă afecțiune generată de excesul de dopamină

Termenul bipolar, în cazul maniei menționate mai sus, se referă la două extreme ale dispoziției afective. Oamenii cu tulburare bipolară traversează episoade de depresie, când dispoziția este anormal de proastă, și episoade de manie, când se află într-o stare de exaltare. Ultima este asociată cu niveluri ridicate ale dopaminei: bolnavul are multă energie și o dispoziție euforică, îi trec multe idei prin minte și sare de la un subiect la altul, este foarte activ, urmărind mai multe țeluri deodată și se implică în activități riscante, ce urmăresc plăcerea, cum ar fi cumpărăturile în exces și comportamentul sexual promiscuu.

Mulți oameni faimoși creativi au mărturisit că suferă de tulurare bipolară. Printre ei se află: Mel Gibson, Ernesc Hemingway, Marilyn Monroe, Frank Sinatra, Virginia Woolf, Catherine Zeta Jones. De asemenea, despre multe personalități din trecut se crede, pe baza documentelor istorice, că au avut tulburare bipolară. Printre ei se numără Charles Dickens, Friedrich Nietzsche și Edgar Allan Poe.

Dopamina și progresul

Ca națiune de imigranți, Statele Unite are realizări dopaminergice spectaculoase. Potrivit unei cercetări restrânse, publicate de Institute for Immigration Research al George Mason University, în perioada 1901-2013, Statele Unite au primit 42% dintre toate Premiile Nobel decernate, fiind pe primul loc în această privință. O bună parte a laureaților americani ai Premiului Nobel sunt imigranți. Primele trei țări din care provin aceștia sunt: Canada (13%), Germania (11%) și Marea Britanie (11%).

Statele Unite continuă să atragă imigranți din toată lumea, iar aaceaastă populație imigrantă continua să aibă un procent însemnat de oameni extraordinari. Câteva dintre cele mai importante companii ale noii economii au fost întemeiate de antreprenori imigranți, printre acestea numărându-se: Google, Intel, PayPal, eBay și Snapchat.. În 2005, 52% dintre startup-urile din Silicon Valley fusesră întemeiate de antreprenori imigranți, o cifră remarcabilă, având în vedere că imigranții reprezintă numai 13% din populația Statelor Unite. Țara care furnizează cei mai mulți antreprenori  din domeniul tehnologiei este India.

Global Entrepreneurship Monitor a relevant că există patru națiuni cu cele mai multe creații per capita de companii noi: Statele Unite, Canada, Israel și Australia – trei dintre acestea aflându-se printre primele două țări cu cei mai mulți imigranți din lume, iar una din ele, Israel, fiind la mai puțin de trei generații de la întemeierea sa.

Numărul persoanelor foarte dopaminergice din lume este limitat, iar ceea ce poate câștiga o țară pierde altaa. Mulți imigranți americani au venit din Europa, o migrație care a sporit rezervorul de gene dopaminergice al Statelor Unite, lăsând Europa cu o populație înclinată, mai degrabă, spre o abordare de tip A&A a vieții.

Diferenața dopaminergică apare și în alte întrebări. Americanii sunt mai înclinați să aprobe folosirea forței militare – impunerea literalmente a schimbării – pentru atingerea obiectivelor naționale. Foarte puțini dintre ei susțineau că pentru aceasta era necesară permisiunea ONU. De asemenea, pentru americani, religia ocupă un loc important în viața lor, 50% dintre ei declarând că este foarte importantă. În Europa, mai puțin de jumătate au făcut această declarație, în Spania, 22%, în Germania procentul a fost de 21%, în Marea Britanie 17%, iar în Franța 13%.

Dopamine centrată pe viitor nu-I mai stimulează pe oameni să aibă copii, deoarece în țările dezvoltate oamenii nu mai depend de copiii lor pentru a avea un sprijin la bătrânețe. Sistemul de pensii fifnanțat de stat are grijă de asta. În acest fel, dopamine este liberă să treacă la alte lucruri, precum televizoare, mașini și bucătării renovate.

Rezultatul final este prăbușirea demografică. Aproape jumătate din populația lumii trăiește într-o țară în care rata fertilității este sub nivelul de înlocuire a generațiilor. Fertilitatea de înlocuire este numărul de copii pe care trebuie să-l aibă fiecare cuplu pentru a îmiedica declinul populației. În țările dezvoltate, numărul este 2,1 per femeie pentru a înlocui părinții. În unele țări în curs de dezvoltare, fertilitatea de înlocuire ajunge până la 3,4, din cauza ratelor ridicate ale mortalității infantile, media globală este 2,3.

Guvernele fac ce pot pentru ca țările lor să nu devină orașe-fantomă. În timpul crizei refugiaților din Siria, Germania și-a deschis granițele pentru noii veniți. Danemarca a reacționat la criza bebelușilor creând reclame în care apare un fotomodel, într-o postură erotica, drapată într-un neglijeu, cu mesajul: ”Fă-o pentru Danemarca”. Singapore, care are o rată a nașterilor de numai 0,78, a semnat un contract cu firma Mentos pentru a promova ”Noaptea Națională” în care cuplurile sunt îndemnate să-și lase ”patriotismul să explodeze”. În Coreea de Sud, cuplurile pot câștiga bași și premii dacă au mai mult de un copil, iar în rusia au șansa să câștige un frigider.

Nu face nimic, trăiește totul!

În cele din urmă, declinul, dacă nu sfârșitul specie umane poate fi accelerat de realitatea virtuală (RV). RV creează deja experiențe ispititoare, în care participantul este transportat în locuri rumoase , exotice, pentru a devein eroul universului – instantaneu.

În curând vom putea învăța calculatorul tot ce ne place, evaluând experiențele pe care le generează, la fel cum evaluăm muzica și cărțile. Calculatorul va devein atât de priceput în satisfacerea dorințelor noastre. Următorul pas vor fi costumele care ne vor permite să experimentăm sexul virtual cu toate simțurile, fără inconvenientul reproducerii. Oamenii aleg deja să aibă mai puțini copii. Când tendinețele actuale se vor întâlni cu farmecul RV-ului, viitorul specie umane va fi pus sub semnul întrebării.

Cu RV, specia umană va intra de bunăvoie în noaptea cea neagră. Circuitele noastre de dopamine ne vor spune că acesta este cel mai mult lucru pe care l-am făcut vreodată.

Doar un singur lucru ne mai poate salva: abilitatea de a dobândi un echilibru mai bun, de a învinge obsesia noastră de a obține mai mult, de a aprecia complexitatea nelimitată a realității și de a învăța să ne bucurăm de lucrurile care le avem.

Concluzie

Trebuie să învingem seducția stimulării dopaminergice neîntrerupte și să întoarcem spatele foamei noastre veșnicei de mai mult. Dacă suntem capabili să amestecăm dopamine cu A&A, putem să dobândim această armonie. Pentru a scoate la iveală întregul potential lal creierului, realitatea senzorială și gândirea abstractă trebuie să lucreze împreună. Un mix xare ne poate pune pe calea către un mod mai echilibrat de a fi umani.