Creație și mistică.
Ocultism și magie
În toate vremurile prin mistică se dezvăluia lumea omului interior în opoziție cu lumea omului exterior. Cufundarea mistică în sine este întodeauna o ieșire din sine, o pătrundere dincolo de granițe. Omul despre care ne învață psihologia este încă omul exterior, nu omul interior. Stihia sufletească nu înseamnă încă stihie mistică. Omul interior este spiritual, nu sufletesc. Stihia mistică este spirituală, ea este mai profundă și mai originară decât stihia sufletească. Mistica vivifică și spiritualizează izvoarele și rădăcinile oricărei vieți religioase. Mistica est tocmai fundamentul existețial al oricărei conștiințe religioase, izvorul întunecat al vieții religioase. Religia transpune în conștiință și existență ceea ce în mistică este trăit și descoperit nemijlocit. Conștiința dogmatică a sinoadelor ecumenice nu a fost decât traducerea obiectivă a ceea ce fusese văzut nemijlocit în experiența mistică. Iar în dogme se vorbește în limbaj convențional despre întâlnirile mistice. Dogmele mor și degenerează în autoritate exterioară atunci când își pierd sursele mistice, când sânt receptate de omul exterior, nu de cel interior, când sânt trăite trupesc și sufletesc, iar nu spiritual. Credința curentă, istorică este credința omului exterior, care nu și-a cufundat spiritul în sursele mistice, este mistica manifestată în adaptarea față de planul fizic al vieții. Este o involuție către materie. Transformarea exclusivă a religiei în existență cotidiană exterioară înseamnă degenerarea și osificarea ei. În acest caz este indispensabilă vivificarea mistică și spiritualizarea religiei. În creștinism se confundă în permanență două principii – interior-mistic și exterior-cotidian, aristocratic și democratic, spiritual și sufletesc, intim-ascuns și adaptat pentru nivelul mijlociu și treptele mijlocii ale umanității și comunicării umane. Nu trebuie niciodată uitat că fenomenul universal și istoric al creștinismului nu înseamnă doar revelația divină și absolută, ci și adaptare la umanitate, care primește această revelație în măsura creșterii și înălțării sale spirituale. Creștinismul este mistica omului interior și creștinismul este adaptare universal-istorică a omului exterior, purtat către țeluri mai înalte. Creștinismul a mers, mistic, pe linia maximei rezistențe, pe linia nebuniei din unghiul de vedere al judecății acestei lumi. Și creștinismul a mers istoric pe linia minimei rezistențe, pe linia adaptării la judecata și socotelile astei lumi, la natura păgână a omului, la planul fizic al vieții. Această dualitate este o mare ispită și ea trebuie conștientizată și înțeleasă. Orice creștin obișnuit, care crede sincer și nu este lipsit de experiență religioasă, fie el preot sau mirean, va spune că în creștinism nu este nimic mistic, că mistica a fost întodeauna în creștinism semnul unei stări maladive sau al ereziei, că misticii au fost gnostici și sectanți, iar biserica este împotriva misticii. Și în același timp nimeni nu va nega că cei mai mari și autentici sfinți au fost mistici, că adâncimile conștiinței Bisericii sânt mistice, că Evanghelia după Ioan, Epistolele Apostolului Pavel și Apocalipsa sunt cărți mistice, că religia lui Hristos este religia misterului ispășirii, că există o mistică ortodoxă și una catolică recunoscute de biserică. Există în creștinism o tradiție mistică profundă, care începe de la apostoli. În fătuirea ei universal-istorică și adaptarea ei inevitabilă la nivelul omului Biserica a fost cu precădere biserica lui Petru, de la care începe preemțiunea preoției. De la Petru pornește tradiția iudeo-creștinismului. Biserica catolică se recunoaște în mod deschis ca biserică a lui Petru, dar și biserica ortodoxă primește moștenirea lui Petru. Petru a fost tocmai apostolul nivelului mediu al omului. Există în el un spirit involutiv, pogorâtor. Dar ucenicul preferat a lui Hristos a fost Ioan, de la care pornește tradiția mistică. Biserica mistică, până astăzi încă incomplet manifestată din pricina nivelului scăzut al umanității, este tocmai biserica lui Ioan. Sfinții și misticii aur fost purtătorii vii ai tradiției lui Ioan. Biserica lui Petru a fost biserica supunerii și adaptării, nu a creației. Groaznica sclerozare a biserici lui Petru, putrezirea vălurilor ei trebuie să ducă la manifestarea bisericii lui Ioan, la întruparea tradiției mistice a creștinismului. Aici preemțiunea apostolică în sens mistic nu este încălcată. Biserica lui Petru și biserica lui Ioan sunt una și aceeași biserică, dar privită din unghiuri diferite, orientată către țeluri diferite, supuse unui țel unic. Astăzi lumea trece la o viață spirituală superioară și omul va înțelege deplin că biserica nu poate avea trup fizic, ci doar trup spiritual.
*
Există în epoca noastră nu numai o veritabilă renaștere a misticii, dar și falsă modă a misticii. Chiar și în cele mai bune, cele mai nobile manifestări ale renașterii mistice există multă arheologie, literatură și estetică romantică. Se uită că în orice mistică este inevitabilă purificarea ascetică.
În vechea mistică predomină un sentiment panteist al lumii și divinului iar mistica panteistă poartă pecetea strivirii personalității umane. Dacă religioazitatea curentă s-a adaptat nivelului mediu al naturii păcătoase a omului, mistica panteistă se leapădă complet de natura umană și dizolvă omul în existența divină. Nu există încă încordare creatoare a omului nici în religiozitatea curentă, nici în mistica panteistă. Mistica panteistă nu cunoaște energia creatoare originală a omului, ea nu este antropologică, pentru ea individualitatea omului este un păcat și o decădere și orice realizare a omului este acțiunea Dumnezeirii înseși, înstrănarea de tot ce este uman. În mistică există libertate și inițiativă lăuntrică, necunoscute religioazității curente, dar asta nu înseamnă că în ea există antropologism creator. Există și în mistică o formă de adaptare la starea de opresiune a omului. Dar în timp ce religiozitatea curentă purta povara supunerii prin adaptare la existența medie, măruntă a omului, mistica purta povara supunerii prin renunțare la existența umană, prin stingerea omului în Dumnezeu. Existența umană supremă, creatoare nu este prezentă nici acolo, nici aici. În experiența misticilor predomină tipul de pasivitate, pasivitate divină, în care se potolește și amorțește natura umană, în care ea renunță până la capăt la sine în numele vieții întru Domnul. Mistica veche corespunde momentului jertfei, momentului Golgotei în viața omului interior. Iar Învierea se petrece parcă nu pentru om, ci pentru Divinitatea însăși, în care omul dispare. Dar în mistica panteistă există un adevăr nemuritor, cel potrivit căruia Creatorul și creația sunt intim apropiate. Dumnezeu este în creație și creația în Dumnezeu, tot ce se petrece în lume și în om se petrece și în Dumnezeu, energia divină se revarsă în lume. J. Bohme și Angelus Silesius sânt supremele culmi ale misticii prin forța viziunii despre om.
*
Este indispensabil să cercetăm mai îndeaproape diverse tipuri de mistică. Și mai întâi trebuie să aruncăm o privire asupra misticii Orientului necreștin, misticii Indiei, care a inundat astăzi Europa creștină. Această mistică neagă, în toate formele ei, omul, eul lui și creația lui. Ce înseamnă yoga, care îi sânt fundamentele religioase? Pentru conștiința religioasă a yoghinilor omul înseamnă cădere, nu există îmbogățire în viața divină care să vină de la om, omul trebuie să treacă în întregime în Divinitate. Mistica Indiei precede revelația Persoanelor Divine și persoanelor umane, ea este cufundată în divinitatea originară, nediferențiată, în care nu se vede încă nici Dumnezeu, nici omul. Pe calea metodei concentrării, omul devine posesorul forței universale (Prana) și poate guverna lumea, dar el încetează să existe ca unicitate, nu rămâne decât forța divină universală. Afirmarea panteistă a Unului în yoga ajunge până la negarea omului și Divinului. De aceea în mistica yoga nu poate apărea măcar problema vocației creatoare a omului. Conștiința yoga nu cunoaște persoana, nici divină, nici umană. Această conștiință nu cunoaște nici cosmosul. ”Există numai o singură cale a obținerii libertății – țelul umanității – calea renunțării la această măruntă viață, la această măruntă lume, la acest pământ, la aceste ceruri, la trupuri, la simțiri pământești, calea renunțării la toate aceste lucruri.” Pentru yoghin întreg cosmosul, cu pământul și cerul, înseamnă o lume mică și sentimente mici. Yoga prezintă asemănări formale și metodologice cu ascetismul creștin oriental. Dar yoga nu cunoaște harul dăruit al iubirii – al preaplinei de iubire inimi a Domnului pentru om și lume și al iubirii inimii omului și lumii pentru Dumnezeu, ca răspuns la iubirea Lui. Mistica Indiei este total impersonală, ea nu vede personalitatea omului în originalitatea ei metafizică și câștigul ei pentru viața lui Dumnezeu însuși, ea se plasează în întregime înaintea revelației Omului în Dumnezeu, a revelației persoanei prin Fiul Domnului.
Aceeași negare a omului și persoanei se întâlnește în mistica neoplatonică. Plotin este cel mai proeminent și genial purtător al misticii Unului. Multiplicitatea și individualitatea nu posedă pentru el realitate metafizică. Omul dispare în Divinitate. La Plotin și-a găsit expresia genială, pentru prima oară în filosofia religioasă europeană, înțelegerea negativă, întemeiată pe renunțare, a Unului, a Divinului – o mistică până la capăt purificată de lume și de existență.
Dar metafizica neoplatnică și mistica Unului au trecut și în metafizica și mistica creștină. Astfel, teologia negativă legată de Pseudo-Dionisie Areopagitul este în întregime conexă cu mistica neoplatonică a Unului. Dar și la Plotin, și teologia negativă, întorși pe dos, generează pozitivismul, întrucât cască o prăpastie între multiplicitatea acestei lumi și Unul altei lumi. Nu există nici o cale pozitivă de la existența noastră multiplă și complicată la existența unitară și simplă, există doar o cale negativă a renunțării. În acest fel se exprimă, în esență, incomensurabilitatea omului și Divinității. Omul aparține în întregime lumii existenței multiple, imperfecte, căzute și nu poate trece în lumea perfectă a Unului. Mistica neoplatonică și teologia negativă corelată ei trec pe lângă revelația creștină a teantropiei, a profundei rudenii și contopiri a natrurii umane și naturii Divine, contopire care nu distruge, ci instaurează omul în lumea absolută.
Geniul profund al lui Eckhart a absorbit în sine neoplatonismul și teologia negativă și a ajuns în Apus la o mistică înrudită cu spiritual Indiei. Cel mai bun lucru pe care îl poate face omul este ”a lăsa pe Dumnezeu să grăiască și să acționeze în tine. Dumnezeu nu dorește de la tine nimic mai mult decât să ieși din tine însuți, întrucât ești creatură, și să lași pe Dumnezeu să fie în tine Dumnezeu. Ieși deci, pentru Dumnezeu, din tine însuți, pentru ca de dragul tău Dumnezeu să poată face la fel. Când vor ieși amândoi – ceea ce va rămâne va fi unul și simplu. Dumnezeu este o ființă care se cunoaște cel mai bine prin ”nimic”. Pun detașarea mai presus de iubire. Detașarea, însă, este atât de aproape de ”nimic”, încât nu este ceva îndeajuns de tainic pentru a găsi în el loc pentru sine, în afară de Dumnezeu. El este atât de simplu și de subțire, încât își găsește locul numai într-o inimă care a cunoscut detașarea. Iar eu pun detașarea mai presus de orice smerenie. Detașarea însă atinge atât de aproape ”nimicul”, încât între ea și ”nimic” nu mai există nici o diferență. Ea vrea să fie ”nimic”.”
Calea mistică a detașării la Eckhart este aproape de Plotin și Pseudo-Dionisie Areopagitul și de mistica Indiei. Eckhart cheamă la eliberarea de orice multiplicitate și individualitate, de orice existență și la stingerea ”eului”. El este un acosmist care nu crede în transfigurarea pământului. El vrea eliberarea de creație, de creatură, vrea eliberarea de Dumnezeu, căci ”înainte de devenirea creaturii, nici Dumnezeu nu era Dumnezeu”. Aici gândirea lui Eckhart se cufundă într-o adâncime insondabilă. În bezna întunecată a Divinității dispar Dumnezeu și creația, Dumnezeu și omul, dispare chiar această opoziție. Lui Eckhart nu i se dezvăluie sensul pozitiv al mișcării concrete a Treimii, a Persoanelor în Divinitate. De aceea el este obligat să nege mistic sensul îmbogățitor al creației lumii. Creația este pentru el de-cădere de la Divinitatea-Primă, de la ”nimicul” inexprimabil, supraexistent. El neagă omul și creația. Privațiunea absolută și nimicul sunt lipsite de rodnicie. În Eckhart există o profunzime mistică unică; dar el nu este întors spre viitor, spre revelația creatoare și dezvoltarea Divinității în cosmos, în chipurile concrete ale multiplicității. Eckhart a devenit una din sursele mistice ale protestantismului, în care exista un anumit adevăr, dar exista și o ruptură cu Pământul, cu cosmosul. Realismul mistic bisericesc era înlocuit cu idealism mistic. Întrega originalitate a culturii germane este predeterminată de Eckhart. În el era deja conținut Hegel. Numai J. Bohme ocupă un loc aparte în mistica germană, el este supranațional, ca și supraconfesional. Mistica lui Bohme este în întregime concretă, imagistică, în întregime legată de chipul lui Hristos și de chipul omului, în întregime pătrunsă de conștiința antropologică. În mistica lui Bohme există un altoi semitic al Cabalei, cu locul excepțional acordat de ea Omului, cu spiritul ei concret. În secolul al XIX-lea Fr. Baader și Vl. Soloviov sânt saturați de spiritul antropologic și concret al misticii Cabalei și cele a lui Bohme, nu de spiritul abstract și aniconic al misticii negative a Indiei, a lui Plotin și Eckhart, spirit pur arian.
*
Există o mistică oficială a bisericii Răsăritului și cele a Apusului, o mistică ortodoxă și una catolică. Există o deosebire profundă în atitudinea originară față de Dumnezeu și Hristos. Pentru Apusul catolic Hristos este obiect, El se află în afara sufletului uman, el este obiectul aspirației, obiectul iubirii și imitației. De aceea experiența religioasă catolică este o avântare a omului în sus, spre Dumnezeu. Sufletul catolic este gotic. În el răceala se unește cu pasiunea, cu înflăcărarea. Sufletului catolic îi este intim apropiat chipul concret, evanghelic a lui Hristos, îi sunt apropiate patimile lui Hristos. Sufletul catolic este cu pasiune îndrăgostis de Hristos, îi imită patimile, primește în sufletul său stigmatele. Misticismul catolic este în întregime senzual, există în el dor și topire emoțională, pentru el imitația senzorială reprezintă o cale. Prin el stihia antropologică se încordează. Sufletul catolic exclamă: Iisus al meu, al meu, apropiatul meu, iubitul meu. În catedrala catolică, la fel ca și în sufletul catolic, domnește răceala – ca și cum Dumnezeu însuși nu se coboară în catedrală și în suflet. Și sufletul se avântă cu pasiune, cu dor, în sus, spre obiectul său, spre obiectul iubirii. Misticismul catolic este romantic, este plin de nostalgie romantică. Misticismul catolic este flămând, în el nu există îndestulare, el nu cunoaște nunta, ci doar îndrăgostirea. Atitudinea catolică față de Dumnezeu ca obiect al aspirației produce dinamismul exterior al catolicismului. Experiența catolică generează o cultură asupra căreia își pune pecetea îndrăgostirea de Dumnezeu, tânjirea după Dumnezeu. În catolicism energia se revarsă pe calea făptuirii istorice, ea nu rămâne în interior, căci Domnul nu este primit în interiorul inimii, ci inima se avântă către Dumnezeu pe căile dinamicii universale. Eperiența catolică naște frumusețea din foame sufletească și din pasiune religioasă nesatisfăcută.
Pentru Răsăritul ortodox Hristos este subiect, el se află înăuntrul sufletului uman, sufletul îl primește pe Hristos în sine, în adâncul inimii sale. În misticismul ortodox este imposibilă îndrăgostirea de Hristos și imitația Lui. Experiența ortodoxă este cea a așternerii în fața lui Dumnezeu și nu avântării către El. Biserica ortodoxă este, ca și sufletul, opusă goticii. În ortodoxie nu există răceală, nici pasiune. În ortodoxie este cald, chiar torid. Misticismul ortodox nu i-a fost atât de apropiat chipul concret, evanghelic a lui Hristos. Misticismul ortodox nu este senzual, el consideră senzualitatea ca pe o ”ispită”, respinge imaginația ca pe o cale falsă. În ortodoxie nu se poate spune: Iisus al meu, apropiat, iubit. Hristos coboară în biserica ortodoxă și în sufletul orthodox și le încălzește. Și nu există în misticismul ortodox tânjire pătimașă. Ortodoxia nu este romantică, ea este realistă, lucidă. Luciditatea este tocmai calea mistică a ortodoxiei. Ortodoxia este sătulă, îndestulată sufletește. Experiența mistică a ortodoxiei este cea a nunții, nu a îndrăgostirii. Atitudinea ortodoxă față de Dumnezeu ca subiect, primit în adâncul inimii, spiritualitatea lăuntrică a acestei atitudini nu produce o dinamică în afară, totul este îndreptat către comuniunea interioară cu Dumnezeu. Experiența mistică ortodoxă nu este prielnică pentru cultură, ea nu creează frumusețe, o neîncarnare. Energia ortodoxă nu se revarsă pe calea istoriei. Îndestularea experienței ortodoxe nu creează în afară, omul nu se încordează, el nu este tensionat. În această deosebire a căilor exerienței religioase se ascunde o mare taină. Și ambele sânt autentic creștine.
Există o mistică oficială ortodoxă și una oficială catolică, dar natura misticii nu este supraconfesională. Mistica este întodeauna mai adâncă decât conflictele și opozițiile confesionale bisericești. Dar tipurile de experiență mistică pot genera diferențieri în cadrul bisericii. Numai adâncirea în mistică poate vivifica viața bisericii, contracara sclerozarea bisericii vizibile. Rădăcinile vii ale vieții bisericii se află în mistică. Viața curentă a bisericii rămâne la suprafață, la periferie. Biserica întrupată în planul fizic al istoriei este întodeauna perferică. Trebuie să te adâncești în mistică părăsind caracterul periferic al vieții bisericii, nu numai pentru vivificarea vieții religioase, dar și pentru cercetarea naturii acelei mistici care trebuie, poate, respinsă. Există o experiență mistică a cărei țintă este revenirea la pacea originară în sânul Domnului și care respinge orice mișcare, orice dinamism creator, adică însuși sensul dezvoltării divine universal. Până acum mistica a fost fructul unor individualități separate, ea rămânea întâmplătoare și ascunsă. Au sosit vremurile unei mistici universale, obiective și manifestate. Ieșirea la iveală a mistici este caracteristică timpului nostru și timpul impune obligația de a înțelege care mistică poate fi îndreptată către viitorul creator.
*
Există tradiții oculte de mii de ani – o matcă ascunsă, subterană a culturii universale. Astăzi ocultismul dobândește o popularitate exterioară, trezind interes în cercuri largi și este expus primejdiei de a deveni o modă. Curentel teosofice, orientate către masele largi, popularizează învățăturile oculte, în special pe cel orientale. Ocultismul oriental indian a devenit cel mai popular și acceptabil. Europa materilistă, care a trădat credința în Hristos, primește cel mai ușor spiritualismul oriental, împăcându-l cu știința sa. E straniu și teribil de spus, dar Europei creștine creștinismul îi pare mai străin și mai puțin acceptabil pentru rațiunea contemporană decât budismul. Dar popularizarea învățăturilor oculte are o însemnătate simptomatică enormă pentru timpul nostru. Vin vremurile manifestării și obiectivării învățăturilor mistice ascunse. Calea pozitivistă și raționalistă a fost deja parcursă de omul contemporan, ea și-a arătat deja fructele oribile și omul tânjește să revină la cele mai tainice izvoare ale sale. Renașterea și manifestarea misticii veșnice, cu tradițiile ei veșnice, capătă în primele momente forma unui evoluționism naturalist. Europeanul contemporan, având o conștiință raționalistă și materialistă, nu este capabil să împace cu știința sa și caracterul său științific decât o teosofie evoluționist-naturalistă. Astfel, teosofia contemporană capătă o coloratură pronunțat evoluționistă și naturalistă. Ea transferă deprinderile gândirii științifice asupra altor planuri ale existenței. În setea sa de reîntoarcere la izvoarele mistice pierdute omul contemporan nu se încumetă la sacrificiul judecății ”ăstui veac”, nu este în stare să-și purifice conștiința prin nebunie sacrificială. Teosofia contemporană vrea să aducă omul contemporan la mistică și religie fără jertfă, fără renunțare, pe linia minimei rezistențe, pe calea evoluției, nu a catastrofei. Teosofia se teme să sperie omul contemporan, îmbătat de spiritul extremei afirmări de sine și care a pierdut capacitatea de jertfire și renunațare. De aceea teosofia a elaborate o serie de procedee tactice pentru a se adresa omului contemporan și se transformă ea însăși într-un procedeu tactic. Teosofia este simptomatică și poate fi foarte folositoare. Pentru mulți teosofia este calea de la materialism și pozitivism la viața spirituală. Dar căile mistice nu pot fi ușoare și lipsite de sacrificii, nu pot măguli natura dată a omului și conștiința lui dată. La începuturile începuturilor căiii religioase creștine se află o nebunească dăruire de sine lui Hristos, o dăruire fără rest, până la răstignirea adevărului însuși, o consimțire de a primi totul numai de la El și prin El.
În curentul teosofic găsim deocamdată prea puțină creativitate și chiar o primejdie pentru creație. Teosofia prvilegiază educativ-tactic și este întoarsă înapoi, către asimilarea înțelepciunii antice, uitate de omul contemporan. În teosofia orientală există ceva vrăjmaș călirii creștine a personalității, a ”eului”, revelația existenței individuale și multiple. Este vorba aici nu despre esența ocultismului, ci doar despre manifestările lui exterioare, populare, exoterice. În învățăturile oculte s-a pus întodeauna cu acuitate problema antropologică. Dar conștiința ocultistă și teosfică dominantă predică despre omul compozit, constituit din straturi, din cioburi ale evoluției planetare. În acest om compozit este dificil de recunoscut chipul întreg și irepetabil al omului-creator – imagine și asemănare a Domnului-Creator, sălășluind dintru început și de-a pururea în Domnul. Rămâne o problemă dacă în conștiința ocultistă și teosofică dominantă este recunoscut primul Adam, provenit din Dumnezeu, iar nu din evoluția lumii, sau dacă ea vede în om doar un rezultat complex al evoluției universale. Cărțile teosofice de popularizare înclină către al doilea punct de vedere; pentru ele omul nu este originar, întreg, ci dedus și complex. Nimeni nu poate nega caracterul pluristratificat al omului și orice teosofie trebuie să vadă în om stratificările tuturor lumilor, ale tuturor epocilor universale. Dar în spatele întregii complexități a omului și al tuturor urmelor lăsate asupra lui de evoluția universală se află omul întreg originar – chip și asemănare a Domnului, din nimic dedus și care nu poate fi descompus în nimic. Omul interior și absolut este ascuns în spatele omului exterior, evolutiv-compozit.
*
Ocultismul este astăzi, în cele mai profunde manifestări ale sale, (de exemplu la R. Steiner), un serios simptom al descompunerii. Cunoașterea ocultă pare să nu fie dotare activî cu sens, ci doar descriere plină de clarviziune, receptare feminină a lucrurilor. Omul nu se contrapune forțelor cosmice ca ființă substantial, asemănătoare celei divine, care introduce sens în procesul universal – omul este un instrument pasiv al forțelor cosmice, al lumilor infinite și trebuie să se predea, ca un subordonat, vântului cosmic dezintegrator. Biserica, iar după ea știința, au încuiat cu lacătul tainele cosmosului, au interzis orice apropiere de ele. Ocultismul cunoaște taina cosmosului, dar fără taina lui Dumnezeu și taina lui Hristos, fără Logos, fără originară dotare cu sens. Ocultistul creștin Steiner îl vede pe Hristos însuși doar răsturnat în cosmos, în compunerea și descompunerea cosmică, îl vede ca pe un agent cosmic, iar nu pe Hristos în sine, în Treimea Divină. Aceasta nu este o atitudine religioasă față de Hristos, ci una evoluționist-cognitivă. Este ca și cum Steiner l-ar vedea pe Hristos în chimie și nu L-ar vedea în Dumnezeu. Dumnezeu este departe în ocultism, încă și mai departe decât în creștinismul bisericii. Evoluția infinită nu va duce niciodată la Dumnezeu. Nu există revelație nemijlocită a lui Dumnezeu în suflet. Pelerinajul sufletului începe fără Dumnezeu, fără revelația religioasă a sensului. Nu există criteriu religios, nu există ”în numele”. Există înarmare, omului i se dau armura, coiful și scutul, dar nu se știe în numele a ce și în numele cui să meargă în luptă, nu există nici Hristos, nici Fecioara Maria, nici Mormântul Domnului, nici măcar o preafrumoasă doamnă. Mântuitorul sfârșește evoluția naturalist a sufletelor în întunecime, legea Karmei se anulează prin harul binecuvântat al iubirii. În ocultism însă, sufletul rămâne încă neizbăvit, peregrinările lui sânt private de binecuvântare și lumină. Ca și cum calea ocultă ar exista pentru fiii vitregi ai Domnului, neiubiți de Domnul. Și nu se poate vedea sfârșitul coridoarelor și scărilor întunecate. În aceasta constă oroarea infinității rele a evoluțiilor universale. Ocultismul cunoaște numai infinitatea potențială, matematică și nu vrea să știe de infinitatea actuală, în care totul este deja dat, în care este dat, dintru bun început, Dumnezeu. Dar importanța ocultismului este enormă în orientarea către cunoașterea tainelor cosmosului, afirmarea spontanietății omului.
*
În forma predominantă a conștiinței teosofice și ocultiste există aceeași primejdie a negării creației. Sarcina supremă pare să se reducă la asimilarea străvechii înțelepciuni antice. Sarcina vieții nu este atât creatoare, cât pedagogică. Acum câteva mii de ani inițiații, cei aflați pe treptele cele mai înalte, dețineau înțelepciunea supremă. Iar omul contemporan, pe treptele superioare, nu poate ști mai mult, mai degrabă mai puțin, căci nu mai există pe lume asemenea înțelepți. Înțelepciunea stărveche este limita aspirațiilor omului contemporan. În lume nu poate exista o nouă revelație, nu poate exista o eră care să depășească toate izbânzile străvechii înțelepciuni și străvechilor înțelepți. Creștinismul însuși devine inteligibil doar în lumina înțelepciunii Indiei. Nu există creștere creatoare a înțelepciunii în lume. Această formă de conștiință ocultă, popularizată prin învățătura teosofică, trebuie considerată religios reacționară, întoarsă spre trecut și vărjmașă creației. Pentru această conștiință sarcina vieții este asimilarea, iar nu creația, receptarea pasivă a ceea ce este dat odată pentru totdeauna în vechime. Adevărata revelație antropologică nu s-a produs în străvechea înțelepciune. Revelația antropologică înseamnă aspirația către o nouă epocă universală, ce va să vină. Sarcina vieții nu este pedagogică, asimilatoare, ci rcreatoare, întoarsă spre viitor. Ocultismul, întors exclusiv spre înțelepciunea străveche, dorește o îndrăzneală lipsită de primejdii, o creație pasiv-asimilatoare. Dar revelația antropologică nu paote fi lipsită de primejdii. În ocultism predomină îndeobște categoria mistică a sacerdoților asupra categoriei mistice a profeților. Însăși ideea inițierii provine din sacerdoțiu. Ocultismul este o formă deosebită de sacerdoțiu în lumea creaturală. Ocultismul este îndreptat întodeauna către lumea creaturală, iar nu către Dumnezeu-Creatorul, nu către lumea divină. Strict vorbind, ocultismul se află în afara revelației religioase și în afara harului religios. Ocultismul subzistă în întregime în sfera relațiilor dintre om și om, între om și natură. Astăzi nu se mai poate nega sfera ocultului în cunoaștere și a ocultului în acțiune, în relațiile dintre oameni și în relația lor cu natura. Dar ocultul nu atinge mistica supremă a epocilor universale ale revelației. Ocultismul trebuie inevitabil să renască la granița trecerii către epoca universală a creației, ca formă de cunoaștere a tainelor unui cosmos clătinat în stabilitatea sa fizică. Dar rolul lui este dual. Cunoașterea ocultă poate fi indispensabilă în momentul zguduirii planului fizic al existenței. Dar ocultismul se poate dovedi potrivnic oricărei creații a omului. Aici sânt indispensabile criterii religioase.
*
Este indispensabilă o distincție de esență între magie și mistică. Mistica este spirituală. Mistica este cominiune cu divinul. Magia este aproape materialistă, ea se referă în întregime la planul astral. Magia este comuniune cu natura. Mistica operează în sfera libertății. Magia este încă în sfera necesității. Magia înseamnă acțiune asupra naturii și dominație asupra naturii prin intermediul cunoașterii tainelor naturii. Magia este profund înrudită cu științele naturii și tehnica. Magia a fost chiar asta – pan-știință a naturii și pan-tehnică, cheie unică pentru toate tainele naturii. Științele naturii și tehnica și-au uitat proveniența: ele provin din magie. Științele naturii, cu practica lor aplicată, tânjesc, ca și magia, să domine natura. Știința contemporană tânjește, asemenea magiei, după piatra filozofală și fabricarea aurului, după procurarea elixirului vieții și prelungirea vieții cu ajutorul lui, și multe, multe altele. Știința contemporană a moștenit de la întunecata magie setea avidă de a poseda natura și a procura din ea tot ce va conferi forță omului. Întreaga psihologie a științelor naturii și tehnicii naturii este înrudită cu magia întunecată. Și groaza resimțită de omul contemporan în fața puterii vrăjitorești pe care o are asupra sa mecanismul mort al naturii este pedeapsa pentru atitudinea avid-magică față de natură. Vechea magie s-a transformat pe nesimțite în tehnică modernă și a eliberat enorme forte magice, ale căror înțeles este neclar conștiinței contemporane.
Creștinismul a alungat duhurile naturii ca pe niște demoni răi și a mecanizat natura. Marele Pan e mort. Magii evului mediu se străduiau să intre în comunicare cu duhurile naturii și să obțină cu ajutorul lor atotputernicia. Conștiința creștină i-a considerat pe magi negri și orice magie neagră, căci orice comunicare cu duhurile naturii trebuie să înceteze în epoca creștină a mântuirii. Și era dreaptă această înfiere dă către conștiința bisericesc-creștină a magiei ca robie față de necesitatea naturală, ca vrajă. Necesitatea naturală, nedepășită mistic, are un caracter magic-vrăjitoresc. Magia întunecată lasă omul vărjit în necesitatea naturală și vrea să-i dăruiască puterea și forța fără a-l fi eliberat. Dacă creștinismul a încetat orice comunicare cu duhurile naturii, magia întunecată a continuat comunicarea cu ele, propunându-și în mod interesat, țelul de a le guverna, dar rămânând sub dominația lor vrăjitorească. Pentru magia întunecată lumea naturală rămâne pe veci vrăjită. Magul tânjește după atotputernicie într-o lume vrăjită, dar este incapabil să-i destrame vraja.
Omul tânjește după reîntoarcerea marelui Pan. Dar când Pan se va
întoarce, atitudinea omului faț ăde natură se va modifica – ea nu va mai fi
științific-tehnică în sensul acceptat în secolul al XIX-lea, care opera asupra
unui organism mortal naturii. Va trebui să ascultăm atent viața naturiii, să
pătrundem în ea intuitiv-iubitor. Deși recunoaștea spiritele naturii, magia întunecată,
ghidată de interes, dorea o dominație exterioară asupra ei și nu se pricepea să
creeze în natură. Magia luminoasă a epocii universal ce va să vină, pentru care
natura va reînvia, va fi o comuniune creatoare a omului cu natura, o dominație
a omului asupra naturii prin uniune și iubire. Forțele ascunse, oculte ale
omului, potential dintodeauna proprii lui, dar înăbușite de păcat, trebuie să
se dezvăluie, să se manifeste și să se orienteze către creația în natură.
Atunci se va vedea că omul poate avea o putere magică asupra naturii și nu doar
una mecanică, adică este capabil să guverneze interior spiritele, nu doar să
conducă exterior mecanismul naturii. Visele magilor, alchimiștilor și
astrologilor se vor realiza efectiv. Vor fi găsite piatra filosofală și
elixirul vieții, dar pe calea spiritului luminous al jertfei, nu pe calea
avidității întunecate, pe calea puterii iubirii, nu a constrângerii
vrăjitorești. În magia creatoare a comuniunii cu natura se va dezvălui deplin
microcosmicitatea omului. Microcosmosul viu este în stare să comunice interior
cu macrocosmosul viu și să-l guverneze. În sentimentul mecanicist al lumii
fusese pierdută conștiința microcosmicității omului, intuiția forțelor
universal ascunse în el și a legături iintime a spiritului uman cu spiritele
naturii. Comuniunea magică cu natura va însemna o depășire a ”astei lumi”, o
ieșire din ordinea naturală dată, mecanic-înțepenită. Și conștiința bisericii
va recunoaște magia luminoasă ca pe o sarcină creatoare a omului în natură.