Sensul creației de Nikolai Berdiaev (V)

Creație și morală.

Noua etică a creației

Morala tradițională a lumii creștine nu a fost până aacum creatoare. Morala creștină a continuat să fie lege veterotestamentară, demascând, asemenea statului creștin, păcatul, sau a fost supunere față de consecințele păcatului, supunere ispășitoare. Moarala creatoare a iubirii evanghelice, neotestamentare, nu a fost dezvăluită în lumea creștină, ea scânteind doar, asemenea strălucirii fulgerului, la aleși ca sfântul Francisc. În morala tradiținală a lumii creștine există o teribilă apăsare, există un patos al poverii. Imperativul categoric este întodeauna îngrozitor de greu, în el nu există înaripare. Buna Vestire a Evangheliei nu cunoaște imperativul categoric, dar el este cunoscut lumii creștine împovărate de consecințele păcatului. Această împovărare, vrăjmașă oricărui zbor, devine ea însăși un păcat. Și însăși supunerea, începută ca un act eroic, degenerează în ipocrizie. Creștinismul ca revelație a harului, a libertății și a iubirii nu este o morală legiferată și nu conține în sine nici un utilitarism și nici o obligativitate generală. Morala oficială a lumii ceștine este în întregime adaptată la această lume, la apăsările ei, la formele diminuate ale comunicării în această lume. Este morala fricii utilitare.

Moralei creștine tradiționale ei este străin orice spirit de sacrficiu autentic. Ea se bizuie pe garanția fermă că ”se va depărta pharul acesta”. Prin supunere se cumpără o situție neprimejdioasă în lume, o bună așezare într-un liman liniștit. Nu eistă în această lume a cotidianului mod de viață mai puțin jertfelnic, mai utilitr-rânduit decât modul de viață ”duhovnicesc”. Starea duhovnicească este cea mai atașată de cotidian, cea mai adaptată și cea mai bine rânduită dintre toate stările. Fețele ”duhovnicești” sânt cele mai puțin duhovnicești, cele mai carnale. Ierarhiei duhovnicești îi este străină tragedia jertfei. În schimbul supunerii, care și-a pierdut demult inspirația vitală, lumea creștină duhovnicească și-a cumpărat bunăstrea trupesccă și liniștea spirituală. Această lume a ocupat locuri comode în viață nu numai spiritual, ci și material, fără conștiința primejdiei și obligativității luptei. Morala tradițională a lumii creștine este burgheză în sensul cel mai profund al acestui cuvânt.

*

Spiritul burghez este o categorie morală fundamentală. Spiritul burghez înseamnă adaptare la datul universal în scopul rânduielii, liniștii și siguranței în această lume. Spiritul burghez înseamnă supunere față de situațiile și evaluările generate de inerția și apăsarea astei lumi. Burghez este tot ce evaluează omul nu potrivit calităților lui, ci potrivit situației lui, mediului său înconjurător. Opusă spiritului burghez este orice renunțare sacrificială la buna rânduială și siguranță. Morala mic-burgheză este atașată locului, limitată de dat, ea se teme de orice desprindere. În morala evanghelică pură nu există nimic care să țină de cotidian, nimic burghez. Toată lumea a considerat întodeauna că morala evanghelică este inaplicabilă vieții, cu grijile ei de rânduială și siguranță.

În secolele al XIX-lea și al XX-lea conștiința morală dominantă a respins ultimele rămășițe ale ascetismului creștin autentic și ale sacrificiului creștin al astei lumi în numele avântului transcendent către o altă lume. A învins morala burgheză, morala valorilor convenționale ale situației în astă lume, a valorilor bogăției, puterii, faimei, desfătării sexuale, desfătării în lux și confort. Creștinismul devine el însuși din ce în ce mai burghez, din el dispare sfințenia autentică, neîmpăcarea cu ”lumea”, frumusețea năzuinței către o altă lume. Conștiința creștină uită că cei bogați, faimoși, puternici ai acestei lumi sânt cei cărora le va fi cel mai greu să intre în împărăția cerurilor. Cei bogați, faimoși, puternici ai acestei lumi sânt cei spiritual decăzuți, nu cei înălțați, oameni adesea demni de dispreț, adesea jalnici. Puternicii acestei lumi sânt slabi în fața lui Dumnezeu. Depășirea creștină a ”lumii” înseamnă tocmai depășirea oricărei ”îmburgheziri”, sacrificarea folosului și bunăstării lumești în favoarea nobleții și frumuseții modelului existențial. Morala creștină tradițională are un izvor neevanghelic, revelația ei nu este revelația lui Hristos – Omul Absolut, ci un izvor necreștin, precreștin. Morala burgheză este originara morală a speciei și rânduielii genetice. Nu se poate trăi în lume și crea o nouă viață numai cu morala supunerii, numai cu morala luptei împotriva propriilor păcate. Cel care trăiește în veșnica groază în fața propriilor păcate, acela este incapabil să facă ceva în lume.

*

Orice om trebuie să treacă prin ispșire și să împărtășească din taina ei. Momentul ispășirii păcatului în viața unui om este inevitabil legat de supunere și smerenie, de renunțare la afirmarea de sine, de jertfirea trufiei spirituale. Cel care nu cunoaște acestă lucrare lăuntrică a supunerii și renunțării, acela nu se poate înălța. Orice cale spre înălțare presupune jertfa și lucrarea spirituală lăuntrică a lepădării vechiului Adam. Prin smerenie se săvârșește eliberarea de propria răutate și stricăciune: cel care a săvârșit ceva rău și josnic nu e pierdut, el se curăță prin taina căinței și se naște la o nouă viață. Dar o etica integrală a vieții nu poate fi construită numai pornind de la smerenie și ascultare. Morala creștină a smereniei și ascultării este insuficinetă, în ea nu se descoperă toate valorile vieții. Lucrarea spirituală a smereniei și ascultării constituie doar momente ale drumului, țelul însă este crearea noii vieți

Revolta lui Nietzsche împotriva moralei creștine este nemăsurat mai profundă și mai semnificativă decât obiecțiile raționaliste ale lui Harnack împotriva dogmelor creștine. Latura morală a creștinismului conține ceva veșnic și absolut. Acest ceva veșnic și absolut este legat de mistica ascetică a depășirii acestei ”lumi”, a renunțării la binefacerile iluzorii ale acestei lumi, printr-o tărire interioară a Golgotei. Morala provoslavnică a vieții cotidiene, care aduce patosul ascultării până la umilință și servilism față de rău și urâțenie, nu reprezintă ceea ce este veșnic în creștinism, ci doar ceva vremelnic, ca tot ce ține de cotidian. Idealul moral al sfinților părinți este un ideal al stăreției. El neagă tinerețea, adică inițiativa și elanul creator, se teme de tinerețe. În primele, cele mai încordate momente ale ispășirii, stăreția trebuie opusă tinereții. Dar stăreția nu e veșnică. Prin ispășire lumea va ajunge la o nouă morală creatoare a tinereții, nu a tinereții păgâne, ci a tinereții în Duhul lui Hristos. Hristos – Omul Absolut este veșnic tânăr. În Evanghelie însăși nu există stăreție. Ea a apărut pentru că tinereții umane i-a fost mai greu să primească taina înțeleaptă a ispășirii decât stăreția. Aceasta este o slăbiciune umană. Mare este înțelepciunea stăreției, trecând dincolo de limitele astei lumi. Dar o morală a vieții construită pe stăreție vorbește întodeauna despre neputință. Numai morala tinerească poate fi o morală a creației și temerității, Morala Evangheliei este o morală fără griji. În Evanghelie se spune: uitați-vă la păsările cerului și la crinii de pe câmpie; și se mai spune: ajunge zile inecazul ei. Există aici o lipsă de griji și o nepăsare tinerească. Nu trebuie, de sigur, confundată stăreția cu bătrânețea. În stăreție se află împlinirea înțelepciunii, în bătrânețe – decăderea. Dar, în viață, morala stăreției trece cu ușurință în morala bătrâneții, morala veșnicei frici, veșnicei griji, veșnicei preocupări pentru necazul de mâine, veșnicei negări a divinei nepăsări a păsărilor cerului și a crinilor câmpului. Morala creatoare ce va să vină este morala veșnicei tinereți trasfigurate, neînfricate și fără griji. Are dreptate Carlyne să spună că numai victoria asupra fricii îl face pe om – om. Morala creatoare nu poate fi întemeiată pe ruptura și contrapunerea umanului și divinului – în ea se dezvăluie întodeauna natrua serafică a omului.

*

În ce constă valoarea eternă a moralei creștine, în ce constă valoarea ei pentru morala viitoare a vieții, morala creatoare? Aprecierele morale se descompun într-o serie de antiteze. Există o  morală a slăbiciunii și o morală a forței; o morală a compsiunii, a binelui uman, a altruismului și o morală a valorilor, a înălțării creatoare; o morală a robului obidit și o morală a culpei libere; o morală a nobleții aristocratice a spiritului și o morală a spiritului de rob, de plebeu. Nietzsche a recunoscut în morala creștină o morală a robului, o morală a plebeului, o morală a slăbiciunii și s-a pătruns de ură împotriva ei. El i-a contrapus morala stăpânului, o morală aristocratic-nobilă, o morală a forței. Nietzsche a spus despre creștinism multe lucruri remarcabile, tulburătoare, prețioase pentru renașterea morală a omului, căci, într-adevăr, el a fost unul din cei mai mari moraliști ai tuturor timpurilor. Dar toate cele spuse de Nietzsche despre creștinism trebuie răsturnate, luate în sens invers. Nietzsche vorbește ca un orb din punct de vedere religios, lipsit de darul viziunii tainelor ultime. Religia lui Hristos nu este deloc ceea ce crede Nietzsche că este. Morala creștină nu este o morală de rob și plebeu, ci o morală aristocratic-nobilă, morala fiilor Domnului, a primilor născuți, a înaltei lor proveniențe și a înaltei lor destinații. Creștinismul este religia celor puternici în spirit, nu celor slabi. În sanctitatea creștină s-a produs o selecție a celor puternici în spirit, o acumulare de forță spirituală. Etica proprie creștinismului este o etică a victoriei în spirit, nu a înfrângerii. Cei care înfrâng ”lumea”, cei care sacrifică bunurile acestei lumi sunt cei mai puternici, cei mai autentici învingători. Prin comparație cu forța și biruința spiritului lui Hristos, orice forță și biruință în această lume este meschină și iluzorie. Adevărata morală creștină îl face pe om, înfiat de Dumnezeu, în mod liber răspunzător pentru soarta sa și pentru soarta lumii și exclude pentru fiii Domnului posibilitatea de a simți o ofensă de robi, de plebei, o obidă lipsită de noblețe față de soartă, de viață și de oameni. Trăirea culpei libere este o tărire a forței; trăirea ofensei de rob este o trăire a slăbiciunii. Cel părtaș la împărăția fiilor Domnului este liber. Cel care tânjește să-și ispășească vina sa și păcatul său, acela tânjește după o forță din forță, iar nu după slăbiciune din slăbiciune, acela participă la izbăvirea lumii. Neputința omului de a ispăși prin propriile forțe naturale păcatul, faptul că el cere ajutorul Mântuitorului este neputința naturii umane căzute, neputința omului rupt de Dumnezeu. Iar ajutorul acordat omului de Mântuitor, de Dumnezeu-Om, nu este un ajutor exterior omului, străin naturii lui, ci un ajutor lăuntric, descoperind propria lui natură asemănătoare celei divine, părtașă la viața divină, este o înălțare interioară a omului. Religia lui Hristos este religia forței supreme a omului, ea este opusă oricărei slăbiciuni și deprimări a omului. Creștinismul este calea descoperirii în fiecare om a Omului Absolut. Dar în epoca universală a ispășirii Omul Absolut se dezvăluie sub aspect sacrificial, iar morala creștină este o morală a sacrifciului. Celălalt aspect al Omului Absolut se dezvăluie în creație. De aceea cale moralei creștine duce prin jertfă la creație, prin repudierea astei lumi și bunurilor ei ispititoare către creația altei lumi și altei vieți. În sacrificiu se află patosul autentic al moralei creștine. Sacrificiul presupune forța spiritului și exclude slăbiciunea spiritului. Numai forța este aptă de sacrificiu. Sacrificarea creștină a ”lumii” și bunurilor ei presupune întodeauna o sacrificare a siguranței, a unei poziții neprimejdioase în lume, este întodeauna repudierea bunei rânduieli în lume. Este consimțământul de a-L urma pe Hristos prin părăsirea de Dumnezeu. Caracterul sacrificial al moralei creștine este direct opus oricărui spirit burghez. De aceea adevărata morală creștină trebuie să recunoască virtutea situației nelipsite de primejdii, virtutea pe care o recunoștea în cel mai înalt grad Nietzsche, și să resingă virtuțile burgheze. Dar jertfa în creștinism nu este niciodată jertfa în numele bunăstării oamenilor, în numele virtuților burgheze, ci jertfă în numele lui Dumnezeu și în numele valorilor creatoare, valorilor înălțării. Este o cale spre înălțime prin dezintegrare. Jertfa creștină este întodeauna a piscurilor și a înălțării, nu a șesurilor, nu nivelatoare. Morala creștină este o morală a valorilor, a înălțării creatoare a vieții și  nu morala bunăstării oamenilor, nu o morală altruist-distribuitoare. Creștinismul este o religie a iubirii, nu a altruismului. Creștinismul nu admite coborârea calității în numele cantității, el este în întregime în calitate, adică în valoare aristocratică.

*

Criza universală a culturii este în același timp o criză a moralei, o revoluție a conștiinței morale. Amoralismul este un fenomen al crizei universale a moralei după cum decadentismul este un fenomen al crizei universale a artei. Ca valoare canonică, ca valoare culturală general-valabilă, morala este fracturată, la fel de răscoaptă și fracturată ca și celelalte valori canonice și general-valabile ale culturii, la fel ca știința, ca arta clasic-subimă, ca familia și toate celelalte. Între morală și existență e o prăpasie aadâncă și această prăpastie s-a căscat acum. Pe calea moralei este inaccesibilă trapta supremă a existenței, o altă viață amoralismul nu este decât un simptom maladiv, adesea superficial, al profundei crize a moralei ca lege, a moralei veterotestamentar-canonice. Tot astfel, anomaliile sexualității reprezintă un simptom maladiv al crizei speciei, a fracturii în vechea sexualitate. Ca orice lege, morala mai degrabă demască răul decât să făurească adevărul suprem al vieții. Nietzsche este precursorul sacrificial al noii epoci morale. Dar el însuși este în întregime tranzitoriu, el nu este făurarul unor valori noi. Noua epocă a creației va fi supramorală, la fel cum va fi supraculturală, iar nu premorală și preculturală. Premoralitatea, amoralitatea înseamnă nihilism, ca orice precultură, ca orice revoltă anarhică negatoare, care nu zidește cosmosul, ci descătușează haosul. Criza universală a moralei trebuie să se îndrepte spre sfârșit, nu să se întoarcă la început. În criza moralei este enormă și importanța lui Ibsen. În creația lui Ibsen găsim aceeași atmosferă a aerului de munte, de eroică ascensiune care există și în Zarathustra. Aceeași revoltă a individualității afirmându-se calitativ împotriva spiritului mijlociu-comun. Nietzsche și Ibsen sunt cei mai mari moraliști ai noilor vremuri, dar ei sânt încă orbi din punct de vedere religios.

Morala creatoare nu este îndeplinire a legii, ea este revelație a omului. Și această creație morală, întodeauna individual-calitativă, iar nu mijlociu-comun, se întâlnește undeva cu morala evanghelică, cu morala sfântului Francisc, cu poezia individuală a vieții neotestamentare, care nu cunoaște legea. Ceea ce s-a spus aici nu înseamnă anomism. Legea trebuie depășită interior, nu respinsă prin revoltă. Latura păcătoasă a naturii umane rămâne întodeauna întoarsă către lege, iar latura ei creatoare iese de sub lege.

*

Este o mare calomnie la adresa creștinismului a spune că-i este străin simțul onoarei. Adevăratul spirit al oanoarei nici nu este posibil altfel decât pe terenul creștinismului, căci creștinismul este o revelație despre personalitate. Onoarea nu înseamnă trufie spirituală și afirmare de sine. Onoarea înseamnă paza în om a chipului și asemănării lui Dumnezeu, care nu trebuie înjosit. Renunțarea de sine distruge natura atee din om. Onoarea afirmă natura divină a omului. În cavalerism a existat o creație morală autentică. El a introdus în lume valori eroice – valoarea onoarei sacrificiale și a fidelității sacrificiale. În cavalerism se făurea personalitatea. Dar lumea burgheză a epocii contemporane a vrut să substituie cavalerismul spiritului mic-burghez. Cavalerismul a fost îngropat pe veci ca o creatură a Evului Mediu. Dar pieire cavalerismului a însemnat pieirea înaltei căliri sufletești a personalității. Morala cavalerească și morala burgheză vor rămâne în vecii vecilor, până la sfârșitul veacurilor, polarități profunde, vrăjmașe. Categoriile cavalerismului și spiritului burghez sânt categorii religios-metafizice, nu social-istorice, le persistă în vestimentațiile diverse ale deferitor epoci. Spiritul cavalerismului este chemat să păzească aristicratismul autentic, celest al valorilor morale, ierarhismul autentic, celest, neîntinat de ierarhismul burghez al astei lumi. Faptul că orice valoare este aristocratică este o revelație a spiritului cavaleresc. Cavalerismul constituie o ierarhie autentică, tainică, o ierarhie a jertfei și de aceea nevăzută pentru lumea burgheză, subordonată ierarhiei sale vizibile, dar înșelătoare. Morala cavalerească este o morală a valorii și ea este, de aceea, profund opusă întregii morale burghez-democratice a bunăstării și rânduielii, moralei ”ultimelor oameni”. Democratismul (în sens metafizic, nu social) este profund burghez, căci pune bunăstarea și rânduiala oamenilor mai presus de valori, cantitatea mai presus de calitate, cee ace este mijlociu-comun mai presus de ceea ce este individual, distribuția mai presus de creație. Orice diminuare a valorii, calității, individualității, creației în numele mijlociu-comunului, cantitativului, bunăstării, rânduielii și distribuției este un păcat în fața lui Dumnezeu și în fața divinului din om. Creștinismul este aristocratic, ierarhic, el este orientat către valoare, către calitate, către individualitate. Și în același timp creștinismul este ecumenic-universal, el este valoarea lumii întregi, a toți și a toate, până la ultimul fir de iarbă, el cheamă pe toți la banchetul mesianic. Creștinismul recunoaște valoarea absolută a fiecărei persoane umane, dar această recunoaștere nu are nimic comun cu mecanica democratică a cantităților. Și într-adevăr, viitoarea morală creatoare a lumii, semnificând o măreață revoluție morală, nu este o morală democratică, ci aristocratică, de vreme ce creația este în întregime în calitate, nu în cantitate, în valoare, nu în bunăstare, în individual, nu în mijlociu-comun, în înălțare, nu în distribuire, în organism, nu în mecanism.  Morarala cavalerească a aristocratismului nu poate oprima și înrobi pe nimeni – ea este slujire universală, întodeauna sacrificială. Cavalerismul se sacrifică pe sine și binele său, dar nu sacrifică niciodată o valoare, este în mod absolut fidel valorii.

*

Nu numai utilitarismul, dar și altruismul este o concepție a moralei burghez-democratice, a moralei mijlociu-comune a bunăstării, a moralei cantităților. Altruismul a fost inventat de burghez-democraticul veac al XIX-lea, care a vrut să înlocuiască prin el iubirea creștină. Despre altruism se vorbește atunci când s-a răcit și a înghețat iubirea. Iubirea este creație a unei forme noi de comunicare, de comunicare în Spirit. Iubirea unește organic, ea satură calitativ. Iubirea este ieșire din ”astă lume”, din gravitație, înțepenire și sfâșiere în altă lume, lumea libertății și a unificării. Altruismul se află în întregime în gravitație, înțepenirea și sfâșierea ”astei lumi”, el nu conține o nouă comunicare, nu conține calitate, individualitate. Altruismul vrea să stabilească mecanica unificăriii mijlociu-comune a oamenilor. Altruismul este prea omenesc, el nu are nimic divin, nici o valoarea supraomenească. Valoarea supraomeneasă pe care se sprijină orice morală autentic aristocratică, nobilă, se află dincolo de contrapunerea vulgară dintre altruism și egoism. Morala creștină se află dincolo de contrapunerea între egoism și altruism, căci ea deduce chiar relațiile dintre oameni din relația omului cu Dumnezeu. Nu în numele său și în numele altuia, ci în numele Domnului și al valorii divine. Omul este durere și rușine, omul trebuie depășit, orice om – și eu, și tu. Revelația despre om va fi o depășire  a omului ca valoare umanistă supremă, va fi revelația omului divin. Tentativa de a conferi creștinismului un caracter altruist-utilitar a fost o măreață cădere a conștiiinței creștine. Cu adevărat, orice altruism  este în esența sa un utilitarism mascat, el este religia bunăstării umane. Altruismul nu face decât să deplaseze valorile burgheze de la ”eu” la ”tu”, el vrea întodeauna pentru alții bunăstarea burgheză și în acest fel vrea, pe furiș, să se bucure și pentru ”eu” de bunăstarea burgheză. Creștinismu recunoaște, pentru ”eu și pentru ”tu” deopotrivă, alte valori, neburgheze. Căci din punct de vedere universal orice ”tu” este doar un ”eu” mascat. Și ceea ce este recunoscut ca voloros pentru ”tu” se dovedește valoros și pentru ”eu”. Dacă pentru ”altul” sânt recunoascute ca valoroase bogăția și bunăstarea, atunci ele sânt recunoscute ca valoroase și pentru ”sine”. Altruismul este profund opus oricărei creații, el se străduiește să pună o frână morală în calea creației. Moralei altruiste îi este opusă morala înălțării creatoare a calității vieții. Morala utilitar-altruistă nu admite înălțarea omului, o prea puternică intensificare a calităților și valorilor individualității, căci le consideră păcate împotriva ”altora”. Ea cere nivelarea calităților în cantități. Este morala egalității mecanice, a depersonalitzării și devalorizării, o morală a platitudinii. Pentru creștinism important nu este nici ”eu”, nici ”tu”, nici egalizarea lor, ci valoarea divină și adevărul divin, care este mai presus de ”mine” și de „celălalt”. Altruismul poartă pecetea spiritului plebeu, el este ideologia democrației false, mecanice. Valoarea individualității, care se dezvăluie în creștinism în întrega ei intimitate și necuprindere, se îneacă definitiv și piere în morala altruist-democratică. Mistica jertfei este necunoscută acestei morale și iată că ea cere jertfa calității în numele cantității, a individualului în numele mijlociu-comunului, a valorii în numele bunăstării, adică jertfa a ceea ce este al altei lumi în numele ”astei lumi”. Morala creatoare va măsura revoluționar morala altruist-democratică, adică se va reevalua cu adevărat valorile. În conștiința creștină valoarea infinită a individualității se unește cu cosmosul și universalismul moral. Este frapant că tocmai moralei altruiste îi este străin orice cosmism și universalism, îi este de neînțeles legătura dintre om și cosmos.

Există un adevăr divin nu numai în iubirea față de altul, ci și în iubirea de sine. Hristos a poruncit să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți, adică să te iubești și pe tine, ca imagine și asemănare a lui Dumnezeu. Iubireea de sine nu are nimic comun cu egoismul. Neiubirea de sine este izvorul clandestinității, vanității bolnave, invidiei, lipsei de noblețe. Morala creatoare este o morală a vocației, ea afirmă sensul etic al vocației, ea nu cunoaște decât irepetabilele căi individuale. Nu este posibil refuzul individualității și al căii individuale, pentru că refuzul căii individuale, renunțarea la individualitate este și ea profund individuală. Iar oameni sunt dificil de comparat din punct de vedere moral. Căci nimeni nu știe ce și cât costă pe fiecare. Sarcina morală a fiecăruia este irepetabil individuală. Și de aceea sarcina aprecierii morale este o sarcină a pătrunderii intuitive în taina individualității și nu una a mecanicii morale cantitative. De aceea stă spus: să nu judeci.

*

Taina ispășirii eliberează de moralism și deschide calea către morala superioară a iubirii creatoare. Iubirea neotestamentară ușurează apăsarea moralismului. Taina ispășirii ușurează povara legii, dar impune povara creției. Ispășirea conduce de la lege la creație. Ceea ce a fost început în lege sfârșește în creație. Și în morală se pot descoperi elemente ale legii, ispășirii, creației. Legea nu este nici astăzi depășită în om. Rolul legii este negativ. Dar ea poate fi îndreptată împotriva vechiului haos păcătos, ca și împotriva creației noului cosmos. În primul caz morala legii își păstrează sensul religios. În al doilea, ea devine un moralism demonic, o îngreunare rea, un izvor de reacție universală. Încă în vremurile ivirii lui Hristos s-a produs îngreunarea demonică și sclerozarea legii la cărturari și farisei. Iar astăzi chiar ispășirea eliberatoare a fost transformată în lege îngreunată și sclerozată. Și binele poate deveni demonic asemeni estetismului. Binele vrăjmaș creației este demonic, în el există greutate și osificare demonică. Excesiva superioritate moralistă poate fi un păcat împotriva bogăției naturii creatoare a omului, împotriva plenitudinii vieții individuale, împotriva sensului multiplicității. Nimicirea creației în numle binelui, în numele legii morale este o reacție înspăimântătoare, împiedicând realizarea intențiilor divine, frânând sosirea sfârșitului care le dezleagă pe toate. Creația nu este niciodată revoltă a vechiului haos, ea este întodeauna crearea unui nou cosmos. În revolta haotică nu există nimic creator, ea este întodeauna o reacție ce se cere demascată prin lege. Creația este cosmică nu haotică și de aceea ea nu cade sub incidența legii, întoarse întodeauna către vechiul haos. Creația este în ultimul rând anarhie. Dionisiacul creației este un dionisiac transfigurat, care a trecut prin lege și ispășire, care s-a unit cu apolinicul[1]. În creația diosnisiacă persoana nu se cufundă și nu dispare în stihia originară, individualitatea nu se dizolvă. Morala legii este potrivnică oricărei manifestări a dionisiacului, oricărui extaz, ea este, într-un anumit sens, exclusiv apolinică, este întodeauna o prevenire a primejdiei  dispariției personalității. Dar această morală a legii nu cunoaște decât stihia dionisiacă veche, stihia haotică, ea nu cunoaște extazele dionisiacului transfigurat, creator. Morala creatoare este o morală dionisiacă. Dar aceasta este cel mai puțin dionisiacul vechiului haos, este dionisiacul trecut prin sensul religios al culturii. Dionisiacul barbar, neluminat de Logosul universal, este o stavilă în calea apariției epocii religioase a creației. Dionisiacul haotic este încă supus legii, căreia creația nu-i este supusă. Iar în creație se descoperă natura serafică a omului. Natura pasională a omului nu poate fi și nu trebuie să fie înăbușită și strivită, ci doar transfigurată creator. În morala yoghinilor hinduși există un prețios îndemn la autodisciplinarea voinței, la concentrare spirituală, dar există și primejdia înăbușirii definitive a naturii dionisiac-pasionale a omului. Aceeași primejdie a înăbușirii izvoarelor dionisiac-pasionale ale creației este prezentă și în mișcarea teosofică[2] actuală.

*

În fața noastră s-au deschis două căi morale: supunerea și creația, rânduiala ”lumii” și înălțarea în afara lumii. Criza religioasă universală este în același timp o criză morală, o tranziție către morala creației. Morala supunerii și-a îndeplinit misiunea și o îndeplinește încă în zilele noastre, întrucât în om domnește încă haosul păcător, dar ea trebuie biruită, întrucât în om trebuie să se producă revelația creatoare a cosmosului. Am văzut că morala creației nu este moral umanismului. Morala umanismului poate duce, în limitele ei ultime, la morala antihristică. Morala creației trebuie despărțită de căile Teantropiei[3], căci în ea înălțarea și îndumnezeirea omului se produce prin Omul Absolut-Hristps, Dumnezeu-Om. Morala creație provoacă dușmănie față de sine, căci este o morală sărbătoresc-poetică și nu cotidian-prozaică, o morală a spiritului aristocratic, nu a spiritului plebeu. Categoriile aristocratimului și plebeianismului nu sunt categorii sociologice și nu sunt corelate cu ierarhizare burgheză a acestei lumi. Morala creație itrebuie să elibereze omul de acel sentiment apăsător de a fi o vită de povară, de acea conștiință de sine care este în aceeași măsură proprie cărții vechi a Facerii și noilor cărți de materialism economic. Această eliberare se realizează prin jertfă liber consimțită. În om păcatul nu trebuie doar în mod negativ demascat prin lege și ispășire, în el trebuie să se dezvăluie în mod pozitiv natura sa creatoare, natura sa serafic-neprihănită, asemănătoare celei divine. Negarea păcatului în umanism nu putea deveni o revelație a naturii serafic-neprihănite a omului, a naturii predestinate a creației. În această negare era conținut un nou păcat care ascundea chipul Domnului în om, căci era o lepădare de divinul din om. Numai epoca religioasă creatoare va duce la o conștiință de sine pozitivă a omului, va elibera de apăsarea unei conștiințe de sine exclusiv negative. În morala creației va exista inspirația unei noi vieți, unei vieți nemaiîntâlnite. Este viață în Spirit, nu în lume, viața spiritual liberă de reacții față de lume și lumesc. Din morala creației decurge și o nouă evaluare a socialului. Noua viață creatoare nu se poate mișca nici la dreapta, nici la stânga, pe linia ”lumii”, ci doar în sus și în profunzime, pe linia Siritului.

---

[1] (Despre artă și cultură) Care este orientat spre ordine, măsură și armonie, caracterizat printr-o contemplare senină, detașată; lucid, rațional.

[2] Doctrină filozofică-religioasă de origine orientală, care susține teoria reîncarnării sufletului în nenumărate vieți, pînă la intrarea lui în nirvana.

[3] Atribuire a unor calități umane unor divinități.

 

Sensul creației de Nikolai Berdiaev (IV)

 

Creație și frumusețe.

Astă și teurgie

Creația artistică dezvăluie cel ma ibine esența actului creator. Arta este sfera creatoare prin excelență. O atitudine pronunțat creatoare în știință, filosofie, viața socială, morală este considerate artistică.  Creatorul lumii este și El perceput sub aspectul marelui artist. Aspirațiile epocii creatoare sunt aspirații ale unei epoci artistice în care artisticitatea va domni în viață. Artistul este întodeauna creator. Există în creația artistică o îzbândă creatoare asupra apăsării ”astei lumi” – niciodată o adaptare la ”astă lume”. Lumea impusă, ”astă lume” este urâtă, necosmică, în ea nu există frumusețe. Percepția frumuseții în lume este întodeauana creație, căci frumusețea în lume se realizează în libertate, nu în constrângere. În orice facere artistică se creeză o lume alta, un cosmos, o lume luminat-eliberată. De pe chipul lumii cade crusta. Natura creației artistice este ontologică, iar nu psihologică.

Dar în creația artistică e vizibil tragismul oricărei creații – neconcordanța între intenție și împlinire. Inteția oricărui act creator este nemăsurat mai amplă decât orice împlinire a sa. Intenția actului creator este teurgică. Împlinirea actului creator-artistic înseamnă realizareaa unei arte diferențiate, unor valori culturale estetice, ieșirea creației nu în altă lume, ci în cultura acestei lumi. Creația artistică n uatinge rezultate ontologice – se crează ceva ideal și nu real, valori simbolice, nu existență. Tragedia creației și criza creației este problema fundamental transmisă de secolul al XIX-lea secolului XX-lea. La Nietzsche, la Ibsen, al Dostoievski, la Tolstoi, la simboliști criza universală a creației a atins încordarea ultimă. Ce uimitor este epilogul îtregii vieți creatoare  a lui Ibsen: ”Când noi, cei morți, ne trezim”! La el se pune cu o forță neobișnuită problema opoziției tragice între creație și viață: a crea viață însăși, sau a crea opera artistice. Întreaga viață a lui Tolstoi a fost o chinuitoare trecere de la crearea unor opera artistice desăvârșite la crearea unei vieți desăvârșite.  Această tragedie a artistului-creator a dobândit în zilele noastre o atare acuitate, încât a făcut aproape complet imposibilă o artă desăvârșită, sublim clasică. Idealul artei clasice, desăvârșite, canonice, supuse normelor este așezat între creație și existență, desparte artistul de viață. Creația se revarsă în arta desăvârșită, nu în viața desăvârșită. O altă existență, superioară, este intangibilă pentru artistul-creator. Arta canonică, cu normel ei differentiate, este încă o supunere față de consecințele păcatului, la fel cu conștiința canonică, cu familia, cu statul.  În arta canonică există adaptare a energiei creatoare a artistului-creator la condițiile astei lumi. Arta canonică poate fi minunată, dar frumusețea ei n ueste existențială în sensul ultim al acestui cuvânt, așa cum nu este existențial adevărul științei canonice și justiția statului canonic. Arta canonică este imanentă acestei lumi, ea nu este transcendentă. Arta canonică n-a fost niciodată creație în sensu lreligios al cuvântului; ea aparține epocii precreatoare, ea se află încă sub lege și ispășire. Marii artiști au avut o energie creatoare, dare a nu s-a putu niciodată realiza adecvat în arta lor. În extazu lcreator există o pătrundere către altă lume. Dar arta classic desăvârșită reține în această lume, ea  nu oferă semen ale alteia. Canonul artei diferențiate este legea supunerii. Calea artei canonice este opusă căii cutezanței creatoare. Criza universală a creației este criza artei canonice, ea vestește epoca religioasă creatoare.

*

Există o profundă opoziție între arta păgână și arta creștină, mai précis, arta epocii creștine. Arta păgână este clasică și imanentă. Arta creștină este romantică și transcendentă. În arta păgână clasică există o desăvârșire imanentă, o perfecțiune imanentă. Numai în arta păgână se găsește acea desăvârșire clasică a formelor, acea realizare imanentă a frumuseții în această lume, prin forțele acestei lumi. Perfecțiunea ideală, desăvârșită a Panteonului este pobilă numia într-o artă păgână. Perfecțiunea artei pagane nu cheamă nicăieri, ea ne lasă aici, în această lume. Pe acestă credință în posibilitatea de a închide frumusețea în această lume prin perfecțiunea desăvârșită a formelor se sprijină întreaga sculptură și arhitectură antică. În arta antică, clasic perfectă, nu există nostalgie transcendentă, nu există elan transcendent, sub ea și deasupra ei n use deschide bezna. Cerul însuși era, în lumea antică, o cupolă încheiată, închisă, dincolo de care nu ma iera nimic. Și această aspirație păgână, precreștină către desăvârșirea clasică și imanentă a formelor creează în artă una din tradițiile veșnice, care se transmite lumii creștine. Arta creștină este pătrunsă de un alt spirit, cerul s-a deschis deasupra lumii creștine și s-a dezvăluit ceea ce este dincolo de limite. Imperfecțiunea, nedesăvârșirea romantică a formelor este caracteristică artei creștine. Arta creștină crede că frumusețea finită, perfecta, veșnică este posibilă doar în altă lume. În această lume este posibilă doar aspirația către frumusețea altei lumi, doar nostalgia ei. Pentru lumea creștină, frumusețea este întodeauna ceea ce vorbește despre altă lume, adică simbol. Sentimental creștin transcendent al existeței creează tradiția romantică în artă, care se opune celei clasice. În arta păgână există o sănătate clasică. În arta creștină există o morbiditate romantică. Comparația dintre arhitectura gotică medievală și arhitectura clasică antică trebuie să facă limpede că noi contrapunem cele două tipuri de artă.  În arta păgână avea loc o ordonare a astei lumi, ordonare în frumusețe, la fel cum există o astfel de ordonare în statul păgân sau în știința păgână. În arta clasică păgână actul creator al artistului se adaptează la condițiile astei lumi, la viața în frumusețe aici. Desăvârșirea clasică a lumii păgâne ceează tradiția artei canonice, crează canonul în vederea realizrii formelor desăvârșite, finite. Arta romantică este necanonică. Dar arta clasică perfecta a lumii antice se modifică în lumea creștină. În ea există veșnicul și nepieritorul, dar și preatrecătorul, ceea ce reține, ceea ce este, în sensul cel mai adânc, reacținar. Dar canonul clasicismului poate deveni o frână, o forță conservatoare, vrăjmașă spiritului profetic. Clasicismul antic degenerează în academism mort. Și problema nu este deloc cea între formă și conținut, căci în artă forma însăși este conținut.  Dar forma-conținut poate fi desăvârșită și închisă, după cum ea poate fi elan, nedesăvârșire. Abia în epoca noastă începe să iasă la iveală criza definitivă a artei canonice și începe să fie înțeleasă relația tradiției păgâne cu cea creștină în artă. Cel mai bine începe să fie înțeleasă natura artei, cu desăvârșirea ei clasică și avântul ei romantic, în Italia, țara sfântă a creației și frumuseții, printr-o pătrundere intuitivă în Renașterea timpurie și târzie.

*

În Renaștere omul a ăncercat să revină la izvoarele antice ale creației, la cea hrană creatoare care rămâne nesecată în Grecia și la Roma. În avântul  creator al Renașterii s-a produs o confruntare fără precedent prin intensitatea ei între principiile păgâne  și cele creștine ale naturii umane. Renașterea este o epocă a profundei dedublări a omului, o epocă de o deosebită compexitate generate de confruntarea unor principii distincte. Restauratorii paganismului trebuie să admită că sângele oamenilor Renașteirii fusese otrăvit de conștiința creștină a caracterului păcătos al acestei lumi și de setea creștină de ispășire. Oamenii Renașterii erau creștini dedublați, în ei clocoteau două șuvoaie de sânge care se ciocneau între ele. Acești creștini-păgâni erau sfâșiați între două lumi diferite. Nu se poate găsi un sentiment deplin păgân, imanent în epoca Renașterii, el este inventat. După Hristos și transformarea cosmică a naturii umane legată de El, nu mai este posibilă o reîntoarcere integrală la antichitate, la imanentismul păgân. Iubirea lui Hristos a infuzat în mod magic în natura umană sentimental apartenenței la două lumi, nostalgia unei alte lumi. Chiar și viața lui Benvenuto Cellini, atât de genial povestită de el însuși, un om atât de uimitor al celei mai păgâne perioade a Renașterii – secolul al XVI-lea – este prea mult ccreștinism. Benvenuto Cellini este în aceeași măsură creștin și păgân, el nu era deloc un om unitar, dominat în exclusivitate de sentimentul imanent al existenței. Descriere viziunilor lui religioase în închisoare este uimitoare, supunerea față de voința lui Dumnezeu a acestui aventurier și scandalagiu, care omora oameni în dreapta și în stânga, zguduie. Întreaga creație a Renașterii poartă pecetea confruntării furtunoase a unor principii opuse, a veșniclui conflict dintre transcedentismul creștin și imanentismul păgân, dintre nedesăvârșirea romantică și desăvârșirea clasică.

 Câteva secole ale Renașterii (secolele al XIV-lea, al XV-lea, al XVI-lea) sânt marcate de o neobișnuită tensiune a forțelor creatoare ale omului. Dar există câteva renașteri și e foarte important să le despărțim. Există Renașterea timpurie – trecento – a cărei coloratură este creștină. Ea a fost precedată de sfințenia lui Francisc de Assini și de genialitatea lui Dante. Italia mistică – izvorul Renașterii timpurii – a fost punctul cel mai înalt al întregii istorii apusene. În Italia mistică, la Ioachim de Flora, s-au născut speranțele care proroceau o nouă epocă universală a creștinismului, epocă a iubirii, epocă a Spiritului. Aceste creații au hrănit creația Renașterii timpurii, în întregime religioasă în aspirațiile ei. Giotto și întreaga pictură timpurie a Italiei, Arnoldo și ceilalți îl urmau pe sfântul Francisc și pe Dante. Dar speranțele Italiei mistice au anticipat vremile și soroacele. Oamul era încă incapabil să realizeze țelul către care, pe căi diferite, se îndreptau Francisc și Dante, despre care prorocea Ioachim de Flora. O creație, o cultură, o artă ecleziastic-creștină în sensul ultim al acestui cuvânt nu exista încă și nu poate să existe. Nu fusese încă descoperită adevărata antropologie. Urma abia măreața răsculare a omului în umanism. Renașterea secolului al XV-lea, quattrocento, nu a realizat idealul lui Francisc și Dante, nu a continuat arta religioasă a lui Giotto – în ea s-a dezvăluit confruntarea între stihiile creștine și cele păgâne din om. Se ridică omul dedublat, care nu izbutise să împace rădăcinile sale păgâne cu cele creștine. În secolul al XV-lea, la Florența arta realizează cu success și cuceriri enorme, în ea creația omului se eliberează. Dar în quattrocento apar artiști maladivi, dedublați, cu tainică boală care îi împiedică să realizeze până la capăt intențiile lor mărețe, cu stranie soartă tragică.  Această fractură maladivă se simte deja la Donatello, ea exista la Pollaiuolo, la Verocchio, capătă o acuitate deosebită la Botticelli și își atinge punctul final la Leonardo. Arta quattrocento-ului este sublimă și maladiv-dedublată, în ea creștinismul s-a întâlnit cu paganismul și această întâlnire a rănit sufletul omului.

Soarta tragică a câtorva artiști aleși din quattrocento poate fi descifrată numai printr-o pătrundere mai adâncă în sufletul scindat, lipsit de unitate al quattrocento-ului, suflet sfâșiat de confruntarea stihiilor păgână și creștină. Botticelli este cel mai minunat, emoționant, poetic artist al Renașterii  și cel mai maladiv, dedublat, a cărui artă n-a atins niciodată desăvârșirea clasică. Când Botticelli, marele artist al Renașterii păgâne, își picta Venerele pentru Lorenzo Magnificul, el nu exprima stihia păgână clasică. Venerele sale semănau întodeauna cu niște Madone, aș cum Madonele sale semănau cu Venere.  Potrivit fericitei expresii a lui Bernson, Venerle lui Botticelli au părăsit pământul, iar Madonele lui au părăsit cerul. În creația lui Botticelli există o nostalgie care nu admite nicio desăvârșire clasică. Geniul artistic a lui Botticelli a creat doar un ritm al liniilor de o neasemuită frumusețe. În întreaga soartă artistică a lui Bootticelii  există un fel de eșec fatal, el nu  a realizat nici țelul Renașterii creștine, nici pe cel al Renașterii păgâne. Botticelli este un artist neîmplinit, mai puțin împlinit decât Giotto pe de o parte și decât Rafael pe de alta. Și totuși, Botticelli este cel mai minunat, cel mai apropiat și emoționant artist al Renașterii. Nu te poți apropia de picturile lui fără un straniu fior. În Botticelli și în soarta lui s-au întrupat misterul Renașterii. Prin Botticelli se dezvăluie fatalul eșec al Renașterii, faptul că ea este de neatins, irealizabilă. Misterul Renașterii constă în faptul că ea nu a izbutit. Niciodată încă nu au fost transmise în lume atâtea forțe creatoare și niciodată încă nu s-a dezvăluit în asemenea măsură tragedia creației, neconcordanța dintre intenție și realizare. În această nereușită a Renașterii era conținută o autentică revelație a destinelor creației umane, în asta constă unica frumusețe. Renașterea nu a avut loc, deși au existat în ea o măreață încordare a energiei creatoare. O Renaștere păgână este imposibilă într-o lume creștină, pe veci imposibilă. Perfecțiunea clasică imanentă nu mai poate fi destinul sufletului creștin, îmbolnăvit de nostalgia transcendentă. Marea experiență a unei Renașterii pur păgâne în lumea creștină trabuia să sfârșească prin predica lui Savonarola, prin apostazia lui Botticelli. Decăderea și degenerarea, academismul mort sânt inevitabile la sfârșitul Renașterii păgâne în lumea creștină.

Quattrocento este sâmburele Renașterii, punctul ei central, în el se află misterul Renașterii. În fața lui Botticelli, în fața lui Leonardo se află enigma despre om pe care trecento-ul nu o cunoascuse. Dar ultimele eforturi ale Renașterii păgâne de a realiza aici idealul desăvârșirii clasice, finite, au fost făcute în secolul al XVI-lea, în renașterea matură romană. Unii ar susține că Michelangelo, Rafael, Giulio Romano, Bramante, întreaga arhitectură a Renașterii mature contrazic părerea că Renașterea a fost un eșec. Se va spune: Rafael a izbutit, a izbutit în mod desăvârșit. Măreț în Renaștere nu este Botticelli, ci Rafael. Dar arta cinquecento-ului, cu Rafael în frunte, este începutul decăderii, sclerozării spiritului. Te cuprinde un plictis ucigător când rătăcești prin Vatican, împărăția Renașterii mature a secolului al XVI-lea, tânjește după Florența quattrocento-ului, mai puțin perfectă, mai puțin desăvârșită, dar singura sublimă, dragă, apropiată, intim emoționantă. Ce înseamnă Rafael? El este limita abstractă a tradiției clasic-desăvârșite în artă, limita desăvârșirii, perfecțiunii. Arta lui Rafael – perfecțiunea abstractă a compoziției – reprezintă înseși legile formelor artistice perfecte. Rafael este cel mai puțin individual, cel mai impersonal artist din lume. În arta lui desăvârșită nu există freamăt al sufletului viu. Nu întâmplător a devenit idolul și modelul academiștilor, care învață și în zilele noastre de la el. Nu poți face o pasiune pentru Rafael, el nu poate fi intim iubit. Rafael avea un dar artistic imens și o neobișnuită adaptabilitate, dar fie-ne permis să ne îndoim de genialitatea lui. El nu este un geniu pentră că nu exista în el o perceptiva universală a lucrurilor, nu exista acea nostalgie care trece dincolo de granițele lumii. Rafael nu este o individualitate genială, el este forma abstractă, compoziția perfectă. Clasicismul lui Rafael produce în lumea creștină impresia devitalizării, aproape a inutilității, a unui eșec și mai fatal decât nedesăvârșirea și dedublarea quattrocentriștilor. Întreagă această măreață și desăvârșită artă a secolului al XVI-lea este, în esența ei, lipsită de originalitate, în sens universal imitativă și reacționară. În ea nu există o nouă frumusețe, încă necunoscută lumii. Arta antică era autentică și sublimă, în ea exista o viață excepțională și unică. În spatele formelor perfecte ale secolului al XVI-lea se ascunde începutul decăderii și sclerozării. Pe frumusețea cinquecento-ului zace pecetea inautenticității, fantomaticului, efemerului. Însăși accesibilitatea, inteligibilitatea, recunoașterea generală a lui Rafael sânt trăsături fatale artei lui. Michelangelor a fost mai genial, mai autentic, mai tragic decât Rafael.  Dar și desăvârșirea lui lipsită de farmec a fost un eșec, nici el nu a realizat țelurile Renașterii păgâne. Sănătatea artei lui Rafael și Michelangelor este părelnică, exterioară. Arta maladivă a quattro-centiștilor este mai autentică, mai valoroasă, mai semnificativă. Botticelli, Leonardo, atât de diferiți, sânt plini de magia farmecului. Această magie este absentă la Michelangelor și Rafael, ei au ceva asexuat. Michelangelo și Rafael au fost inițiatorii decăderii artei. După ei a apărut școala bologneză, academismul mort. Ultimul rezultat al Renașterii, cu toate șecurile ei, a fost Barocul, care a încercat să sintetizeze reacția catolică și câștigurile Renașterii păgâne, să convertească Renașterea păgână în serviciul bisericii iezuite. Barocul este mai original decât Renașterea matură, el a izbutit să împodobească Roma cu fântâni și scări. Dar în grimasa falsă a Barocului s-a imprimat fatala lipsă de vitalitate a reuniunii creștinismului și paganismului. Întregul păgânism a pătruns din nou în biserica catolică, dar nu s-a realizat în acest fel nicio Renaștere. O Renaștere creștină, ecleziastică este la fel de imposbilă ca și una păgână. Cultura este inadecvată atât unei creații păgâne, cât și uneiea creștine religioase. Tragismul creației, eșecul ei este ultima lecție a măreței epoci a Renașterii. În eșecul ei măreț constă măreția ei. Absoluta desăvâșire și perfecțiune pentru lumea creștină se află în depărtările transcendente.

*

Vechea și eternal opoziție între arta clasică și arta romantic dobândește în secolul al XIX-lea forme noi. Se naște pe de o parte realismul, pe de alta simbolismul. Realismul în artă este forma extremă a adaptării la ”asta lume”. Realismul ca orientare strivește și înăbușă elanurile creatoare ale artistului. Orientarea realistă crede că frumusețea este mai reală decât urâțenia acestei lumi. Arta realistă este o artă burgheză. Degenerarea realismului în naturalism a fost ultimul cuvânt al acestei adaptări și supuneri. Îngreunarea în urâțenie reprezintă o cădere din punct de vedere creator. În artă elanul către frumusețe nu poate fi absent. Dar este indispensabilă disticția între supunerea clasicismului, care produce o valoare imanentă a frumuseții, și supunerea realismului, care oglindește pasiv lumea. Iar în marea, geniala artă a secolului al XIX-lea, convențional denumită realistă, se poate decoperi atât eternal clasicism, cât și eternul romantism. Mai mult decât atât, în adevărata artă realistă se găsesc trăsături simboliste, care reflectă natura eternă a oricărei arte. Dar astăzi realismul s-a sfârșit. Arta sfârșitului secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea stă sub semnul simbolismului. Abia în simbolism se dăzvăluie natura autentică a oricărei creații artistice. Și tragedia creației atinge în simbolism culmea sa.

Arta învață întodeauna că tot ce este trecător este simbolul unei alte existențe, nepieritoare. În mod nonsimbolic, real, existentul ultim și tainic este inaccesibil actului artistic. Simbolul este o punte aruncată de la actul creator către realitatea misterioasă, ultimă. Arta nu poate fi realistă nici în sens empiric, nici în sens mistic. Despre realism în artă se poate vorbi doar convențional. În marea artă veche, la Dante de exemplu, roza mistică era doar un simbol al realității ultime a existentului. Dar chiar și arta lui Dante este incapabilă să creeze o existență nouă. Nu numai arta, ci și cultura în ansamblul ei este simbolică. În cultură și în valorile ei se creează doar semne, simboluri ale existenței ultime; iar nu existența însăși, realitatea însăși. Până și cultura economică nu este decât un semn, un simbol al dominației ultime a omului asupra naturii și nu existența însăși a acestei dominații, realitatea ei ultimă. Ultima, cea mai reală dominație a omului asupra naturii va fi teurgică, iar nu economică. Simbolismul este creația nedesăvârșită, care n-a atins țelul ultim, nu s-a realizat deplin. Arta trebuie să fie simbolică, cea mai înaltă artă este simbolică. Dar simbolismul nu poate deveni lozinca ultimă a creației artistice. Dincolo de simbolism se află realismul mistic, dinclo de artă – teurgia. Simbolismul este o cale, iar nu țelul ultim, simbolismul este o punte către creația noii existențe. Nici măcar realismul secolului al XIX-lea nu a fost capabil să ucidă complet natura simbolică a artei.

Noul simbolism este caracteristic pentru noul suflet și pentru noua epocă a creației umane. Simbolismul lui Mallarme, Maeterlinck, Ibsen, la noi cel a lui V. Ivanov. A. Belîi și a altra introduce în lume noi valori, o frumusețe nouă, el nu este simbolismul lui Goethe, nu este simbolismul marilor creatori ai trecutului. Simboliștii refuză orice adaptare la această lume, orice supunere față de canoanele acestei lumi, ei sacrifică bunurile instalării comode în această lume, concedate drept răsplată pentru adaptare și supunere. Soarta simboliștilor – precursori ai unei vieți noi în creație – este jertfelnică și tragică. Simbolismul lui Goethe era încă ascultător față de canon, față de adaptare, față de legea lumii. Chiar și simbolismul dantesc se supunea lumii medievale. Noul simbolism se îndepărtează de toate țărmurile, el caută nemaipomenitul și nemaivăzutul. Noul simbolism caută ceea ce este ultim, final, extrem, el iese dincolo de limtele căii de mijloc, așezate, canonice. În noul simbolism creația se depășește pe sine, ea se avântă nu către valorile culturii, ci către o nouă existență. Simbolismul este criza artei culturale, criza oricărei culturi a mijlocului. Aici este semnificația lui universală. Dar ”morții sânt sortite prea timpuriile vlăstare prea’întârziatei primăveri. Primii simboliști trebuiau să piară, să cadă jertfe, așa cum a pierit, a căzut jertfă Fr. Nietzsche. Prorocirea noii existențe își croia drum în simbolism, dar nu trebuie căutată în simbolism desăvârșirea perfectă, nu trebuie căutate în el realizări perfecte. Tragedia oricărei creații creștine, cu nostalgia ei transcendentă, se încheie în simbolism. Paganismul unor decadenți este un fenomen superficial. Simbolismul este ultimul cuvânt al epocii universale a ispășirii și ajunul epocii universale a creației. Simboliștii sânt precursorii jertfelnici și vestitorii epocii universale a creației ce va să vină. Dar prin rădăcinile lor, simboliștii aparțin încă epocii ispășirii.

*

Nu cunosc fenomen mai nobil, interior mai tragic și în felul său eroic, decât cel al scriitorilor catolici ai Franței secolului al XIX-lea, catolici cu totul aparte, neoficiali, neadaptați la ”astă lume” catolică. Vorbesc despre Barey d’Aurevilly, Ernesto Hello, Villiers de l’Isle-Adam, Verlaine, Huysmans, Leon Bloy. Acești ”reacționari”, în majoritatea cazurilor regaliști estetici, clericali, și aristocrați urau cu o sfântă ură lumea burgheză a secolului al XIX-lea. Ei erau reacționari-revoluționari, total inadaptați, întreaga viață a cărora s-a scurs în sărăcie, nerecunoaștere și eșec. Acești oameni nu erau dispuși la nici un compromis cu spiritul burghez, ei nu-și iubeau decât visul și îi dăruiau jertfelnic întraga lor viață. Arta noilor francezi catolici, respinși de toată lumea și nerecunoscuți, reprezintă ultimele flori târzii ale epocii universale ale ispășirii. Aceste suflete obosite sânt jertfe ispășitoare pentru păcatele lumii burgheze, ale astei lumi care a trădat noblețea. Noul simbolism în Franța are o legătură profundă cu catolicismul. Mai sus de acești ultimi catolici, care au primit în ei înșiși întreaga frumusețe a ispășirii, sacrificial-nobili și neputincios-eroici, se află numai Nietzsche, Ibsen, Dostoievski.

Profunda criză a artei se face simțită, de asemenea, în pictura ultimului timp, în cubism, în futurism. Oricât de pervertită ar fi arta actuală de reclamă și șarlatanism, sub toată această drojdie se ascunde ceva mai profund. Cubismul lui Picasso este un fenmen foarte semnificativ și tulburător. În tablourile lui Picasso se simte o adevărată groază a despicării straturilor, a dematerializării, decristalizării lumii, o dezintegrare a corporalității lumii, o smulgere a tuturor vălurilor. După Picasso, în pictura căruia trăiește vântul cosmic, nu există întoarcere la veche frumusețe întrupată.

*

Noua artă, noul simbolism sânt valoroase și semnificative întâi de toate ca indicii ale crizei generale a artei, ale crizei culturii în ansamblul ei. Ceea ce adversarii au denumit decadentism este legat de această mare criză a creației umane. Realizările artistice ale noii arte nu sânt atât de mărețe pe cât sânt căutările și chinurile ei. Noua artă este o artă de tranziție în esența ei, ea este puntea către o nouă creație. Arta ne-a apropiat de o criză fără precedent în istoria culturii. Profunda revoluție în creația umană își pune pecetea asupra căutărilor chinuitoare ale artei. O asemenea revoluție în creație n-a cunoscut nici epoca apariției creșnismului în lume. Creștinismul n-a însemnat o revoluție creatoare în lume, creștinismul a fost revoluția ispășirii. În arta catacombelor a fost preluată arta antică, creația a rămas la creștini păgână. Mai târziu creștinismul a introdus în artă nostalgia transcendentului, dar și atunci arta a continuat să rămână la limitele realizărilor terestre ale valorilor artistice, fie ele și nedesăvârșite. Astăzi se pune problema profund revoluționară a imposibilității supraviețuirii artei ca valoare culturală. Actul creator artistic se revrsă din cultură în existență. Simbolismul reprezintă insatisfacția față de cultură, nedorința de a rămâne în cultură, o cale către existență. Trăim la începutul sfârșitului artei umane de mijloc, artei culturale. Este un fenomen mai profund decât criza artei canonice, este criza oricărei arte ca valoare diferențiată a culturii, revărsarea energiei creatoare pe un făgaș nou. Nu mai ezistă artă sublim clasică, nu mai este posibilă. Arta lui Dostoievski, Tolstoi, Ibsen, Baudelaire, Verlaine nu este o artă clasic sublimă, nu este o artă canonică. Academismul contemporan în artă este întodeauna lipsit de viață și nu este sublim. Nu este posibilă întoarcere la epoca prerevoluționară în artă. Arta lui Goethe, ca și întrega viziune a lui Goethe despre viață, este un rai pierdut pentru vecie. Orice tenativă de reîntoarcere la Goethe este letal-reacționară. Goethe a fost un geniu și a fost un simbolist, dar arta lui era încă o artă uman-mijlocie, culturală, era o întârziere înăuntrul granițelor. Goethe nu cunoaște încă acel sentiment catastrofic al vieții, care nu permite întârzierea în valorile mijlocii, nu permite adaptare la perspectivele de durată ale vieții bine orânduite. Astăzi idealul lui Goethe ne reține la mijloc, împiedică ieșirea la iveală a capătului. Goetheanismul este o lozincă conservatoare. Astăzi în creație iese la iveală capetele, limitele. Tot ce este canonic, clasic, cultural-diferențiat, tot ce este de mijloc, adaptat la ”astă lume”, tot ce este goethean, kantian pune stavile conservatoare, pune piedici spiritului creator profetic. Reîntoarcerea la idealurile canonice, clasice ale culturii poate fi doar o reacție temporară de oboseală și neputință. Viitorul aparține catastrofismului creator a lui Dostoievski, Nietzsche și al simboliștilor autentici. Jertfirea culturii în numele unei existențe superioare va fi supraculturală, iar nu preculturală, nici extraculturală, ea va îndreptăți sensul suprem al culturii și al artei ca măreață manifestare a acestei existențe.

*

Noul estetism nu a fost academic, clasică artă pentru artă. Estetismul năzuia să devină o nouă religie, o ieșire din acestă lume monstruoasă în lumea frumuseții. Estetismul este inapt să creeze frumusețea ca esența ultimă și suprem reală a lumii. Estetimul nu este teurgic. Estetismul se retrage într-o lume fantomatică, în frumusețe ca non-existent, fugind de urâțenia existentului. Dacă estetismul ar fi realizat prin creație frumusețea ultimă a existentului, el ar fi salvat lumea. Dar dacă estetismul se apropie, pe de o parte, de întunecimile religioase, el degenerează, pe de alta, în modernism burghez, în gurmandiză estetică, în Remy-de-Gourmondism, în academism de salon. Această cale emană duhoare de putrefacție. Pe această cale a morții spirituale se încearcă salvarea artei prin reîntoarcerea la idealurile clasic-canonice, la academism, parnasianism, la pur apolinism. Rămâne de o însemnătate universală și creatoare numai acel estetism care a dus la întunecimile religioase.

Estetismul a ascuțit până la limită insatisfacția față de urâțenia vieții, imposibilitatea de a trăi mai departe în această urâțenie. Oricât a degenerat estetismul, generând o nouă trivialitate și o nouă urâțenie în modernismul burgez, el a modificat în mod radical ceva în sentimentul vieții, a tăiat orice posiblitate de reîntoarcere la vechile adapătri la urâțenia vieții. Este pentru totdeauna afirmată autonomia frumuseții, imposibilitatea reducției ei la bine și adevăr, locul ei de sine stătător în viața divină. Proza cotidiană a vieții nu este doar consecința păcatului, ea este un păcat, supunerea față de ea este un rău. Poezia sărbătorească a vieții este pentru om o îndatorire în numele căreia trebuie sacrificată viața cotidiană cu binefacerile ei, cu liniștea ei. Frumusețea nu e doar țelul artei, ci și țelul vieții. Și țelul ultim nu este frumusețea ca valoare culturală, ci frumusețea  ca existență, adică transmutarea urâțeniei haotice a lumii în frumusețea cosmosului. Și dacă țelul transmutării vieții în artă este iluzoriu, țelul transmutării vieții acestei lumi în frumusețe existențială, în frumusețea existentului, în cosmos, este mistic real. Cosmosul este tocmai frumusețea ca existent. Natura frumuseții este ontologică și cosmică. În esența ei frumusețea este indeterminabilă, frumusețea este o mare taină. În taina frumuseții trebuie să fii inițiat și ea nu poate fi cunoascută în afara inițierii. Trebuie să trăiești în frumusețe ca s-o cunoști. Dar realitatea ultimă a frumuseții ne este accesibilă în această lume doar simbolic, dar sub forma simbolului. Posesiunea realistă a frumuseții existente, fără mijlocirea simbolului, va fi începutul transfigurării acestei lumi într-un nou cer și un nou pământ. Calea către frumusețe ca existență, către cosmos, către noul cer și noul pământ este o cale religios-creatoare. Este intrarea într-o nouă viață universală. A trăi în frumusețe este porunca noii epoci creatoare. Creatorul așteaptă de la creatură frumusețe nu mai puțin decât bunătate. Pentru neîmplinirea poruncii frumuseții sânt posibile chinurile iadului. Imperativul de a crea frumusețe în tot și peste tot, în fiecare act al vieții, inițiază noua epocă universală, epoca Spiritului, epoca iubirii și a libertății. Există în acest imperativ un aristocratism autentic, ceresc, un ierarhism autentic, nu ierarhismul burghez al acestei lumi. În epoca religios-creatoare actul creator artistic va crea un nou cosmos. În acesta constă sensul religios al crizei artei, al crizei culturii. Revolta negativă, necreatoare împotriva vechii arte sublime, pure, este neputincioasă și sterilă, această revoltă se tranformă cu ușurință în nihilism barbar. Revolta nu produce decât anarhie. La fel de neputincioasă și sterilă este revolta negativă împotriva științei pure. Arta, cultura în genere, trebuie interior depășite în om. Criza creatoare în artă trebuie să fie imanentă și supraculturală, nu barbară și neculturală. Valorile culturii sânt sfinte și orice nihilism este, în roport cu ele, ateu. În artă, ca și în știință, mai este încă vie evlavia legii și a ispășirii. Este posbilă numai o depășire imanent-creatoare, iar nu una exterior-nihilistă a artei și științei, ca și a culturii în ansamblul ei, în numele unei existențe superioare. Aceasta este o cale supraculturală, iar nu preculturală. Ajungem astfel la problema teurgiei, a creației teurgice – problema fundamentală a epocii noastre.

*

Teurgia nu creează cultură, ci o nouă existență, teurgia este supraculturală. Teurgia este arta care crează o altă lume, o altă viață, frumusețea ca existent. Teurgia biruie trageda creației, orientează energia creatoare către o viață nouă. În teurgie cuvântul devine carne. În teurgie arta devine dominație. Începutul teugiei înseamnă sfâștul literaturii, sfârșitul oricărei arte diferențiate, sfârșitul culturii, dar un sfârșit care care preia în sine sensul universal al culturii și artei, un sfârșit supracultural.  Teurgia înseamnă acțiune a omului comună cu acțiunea lui Dumnezeu – acțiune divină, creație teantropică. În creația teurgică este anulată opoziția tragică între subiect și obiect, neconcordanța tragică între țelul unei noi existențe și realizarea unor valori exclusiv culturale. Teurgul crează viața în frumusețe.  Teugia corespunde epocii religioase a creației. Teurgia este o artă imanent-religioasă. Orice restaurare a vechii arte religioase este moartă și mincinoasă. Tendința religioasă în artă este la fel de mortală pentru artă ca și tendința socială sau cea morală. Creația nu poate fi și nu trebuie să fie în mod specific și premeditat religioasă. Este sterilă tentativa de restaurare a artei religioase în sensul medieval al termenului. De exemplu restaurarea moartă se simte în arta religioasă a lui Vasnețov. Arta profană, liberă, trebuie să ajungă în mod imanent până la limite religioase. În acest sens este religioasă arta lui Ibsen, arta lui Baudelaire. Idealul antic al artei este rău nu pentru că arta nu trebuie să fie pură, liberă de orice sarcină impusă ei din afară. Arta este absolut liberă. Arta este libertate, nu necesitate. Dar idealul artei clasice academice este mijlociu, este un ideal care frânează, care împiedică manifestarea profunzimelor ultime ale artei. Căci profunzimile ultime ale oricărei arte autentice sânt religioase.  Arta este religioasă în profunzimile actului creator  artistic însuși. Teurgia înseamnă creație liberă, eliberată de normele impuse ale acestei lumi. Dar în profunzimile activității teurgice se dezvăluie  religios-ontologicul, sensul religios al existenței. Nu știe ce înseamnă teurgie cel ce o confundă cu tendința religioasă în artă.  Teurgia este o acțiune superioară magiei, căci ea este o acțiune comună cu cea divină, o continuare, în comun cu Dumnezeu, a creației. Teurgul crează, în uniune cu Dumnezeu, cosmosul, frumusețea ca existență.  Teurgia înseamnă chemare către creația religioasă. În teurgie transcedentalismul creștin se transmută în imanentism și prin teurgie se atinge desăvârșirea. Arta nu este singura care duce la teurgie, dar arta este una din principalele căi către ea.

Calea către creația teurgică trece prin jertfă și reunțare. Teurgia săvârșește actul de jertfire al acestei vieți în numele unei alte vieți. Artistul-teurg se leapădă de arta rânduită acestei lumi în numele actului creator pur. La capătul artei se află aceeași renunțare la sine ca și la capătul științei, statului, familei, întregii culturi. Arta teurgică este sintetică și sobornicească, ea este pan-artă, încă nemaivăzută, încă nedezvăluită. Wagner năzuia la o asemnea artă, dar n-a realizat-o încă. În Wagner există un fel de falsitate și calea lui conține ceva reacționar, căci el vrea să realizeze o artă sintetică pe terenul vechii culturi și vechii conștiințe religioase. Teurgia este o făptuire universală. În ea converg toate genurile creației umane. În teurgie creația frumuseții în artă se unește cu creația frumuseții în natură. Arta trebuie să devină o nouă natură trasfigurată. Natura însăși este o operă de artă și frumusețea ei este creație.

*

În epoca noastră frământată, plină de căutări, epocă de tranziție, neîntrupată și nedesăvârșită, spiritul mizicii domină asupra spiritului plasticii. Epoca noastră este cea mai puțin arhitecturală și cea mai puțin sculpturală dintre toate epocile istoriei universale. Viața noastră este neplastică, este fără chip, spiritul nostru nu se întrupează în imagini ale frumuseții. În pictură se produce o dematerializare, o dezincarnare. Arhitectura a pierit cu totul, iar scultptura a devenit nesculpturală. În secolul al XIX-lea exista o muzică măreață, dar nu exista plastică măreață. Geniul germanic este muzical și el a înfrânt geniul latin – geniul plastic. Dar frumusețea întrupată a vieții este plastică. Cultura sublimă creează în primul rând o mare arhitectură. Cultura noastră este sublimă. Spiritul muzicii a devenit în epoca noastră un spirit burghez. Muzica a fost transformată în relaxarea și distracția burgheziei, care nu obligă la nimic, neutralizează voința, produce o trecere iluzorie în altă lume. Spiritul muzicii conține profeția frumuseții întrupate ce va să vină. Beethoven era un profet. Dar muzica zilelor noastre a încetat să fie profeție, ea s-a adaptat la viața burgheză. Singur Scriabin prorocește o nouă epocă universală. Viitorul profetic nu aparține nici spiritului german al muzicii, nici spiritului latin al plasticii, ci artei sintetice teurgice, nu celei wagneriene, care rămâne încă în cultură, ci uneia diferite, care trece dincolo de limitele culturii către o nouă existență. În artistul teurgic se va realiza dominația omului asupra naturii prin frumusețe. Căci frumusețea este o forță măreață și ea va salva lumea.