Comisia desemnată să elaboreze textul Constituției Uniunii Europene a refuzat să includă în preambulul documentului o declarație asupra originilor ”iudeo-creștine” ale civilizației eurpene. Teama că astfel de afirmație ar putea declanșa conflicte în societatea multietnică de astăzi ne lipsește de un element esențial al identității noastre. Care este singurul element care unește, să zicem, Bulgaria și Franța?cu toate notabilele diferențe între confesiuni și stiluri de civilizație, religia creștină este singurul factor comun, singurul liant istoric între popoarele Europei. Nu este de prisos să amintim că această constituție nu a fost aadopttă (din pricina votului negativ al alegătorilor francezi și olandezi). Să ne facem avocatul diavolului și să ne punem întrebarea dacî, cel puțin pragmatic, această falsificare servește la ceva am putea bănui că are un rost în menținerea păcii sociale, în estomparea antagonismelor, când prezența altor comunități, în special a cele imusulmane, joacă un rol din ce în ce mai mare în mozaicul cultural al Europei. Vom răspunde că, așa cum se întâmplă mereu, falsificările nu sunt aducătoare de bine. Diferența culturală rămâne, ea este ascunsă în mod pudic, prilej de confuzie și slăbiciune. De exemplu, în lipsa revendicării sursei creștine, devine greu de înețeles în numele cărui principiu de drept s-a luat în câteva țări europene decizia de a interzice vălul integral pentru femei (burka). Sau din ce motiv sunt permise caricaturile Profetului, deși acestea jignesc sensibilitatea cetțenilor de origine musulmană. Este nevoie de un temei juridic convingător, care să statueze libertățile extinse al conștiinței europene. Iar acest temei este datorat caracterului dechis și evolutiv al creștinismului. Este adevărat, creștinismul și cu deosebire catolicicmul au generat represiune prin Inchiziție și opoziția față de progresul științei. Dar în dezbaterea dintre creștini și laici s-au precizat libertățile fundamentale, în primul rând libertatea de conștiință. Rolul bisericilor nu a fost univoc. Reforma este la originea ”liberului examen”, a dreptului fiecărui individ de a examina orice subiect, oricât de spinos. Iluminsmul, mișcare esențial laică și anticlericală, nu ar fi fost posibil fără deschiderea operată de Reformă. Libertatea actuală a societăților eurpene, cele mai libere și mai deschise din câte au existat, este rezultatul unei confruntări seculare. Deși dialogul între laici și religioși a cunoscut crize și excluderi mutuale, durata lungă arată mai mult compatibilitatea decât opoziția celro două sisteme de gândire.
Timp de secole, biserica a reprezentat forța conservatoare – una totuși dispusă să cedeze în fața argumentului raționalist, repliindu-se pe poziții din ce în ce mai apropiate modernității, dar coerente. Creștinismul a dat dovada adaptabilității și totodată a necesității lui, în măsura în care, structural, raționalismul nu poate răspunde tuturor întrebărilor pe care omul și le pune despre lume, despre cum trebuie să acționeze, ca ființă morală, obligată să aleagă și să întrebe mereu, fără să capete un răspuns, dacă există ceva care o depășește.
Dintre toate religiile lumii, creștinismul a făcut cea mai bună partidă posibilă cu libertatea și cu rațiunea, oricare ar fi fost dificultățile acestei lungi căsnicii. De aici până la admite că dominația seculată a Occidentului, începută cu inventarea tiparului și marile descoperirir geografice (din secolul al XV-lea), este rezultatul combinației fericite a spiritului științific și a gustului pentru libertate și inițiativă cu o religiozitate relativ tolerantă nu este decât un pas.
Persecuțiile la care au fost supuși ”ereticii” oameni de știință, represiunea de masă a vrăjotoriei, a homosexualității, a evreilor, a leproților sunt realitățile dureroase ale Occidentului medieval. El furnizează , din păcate un model al persecuțiilor ideologice regimurilor totalitare și atee și bigote. Dar catolicismul s-a tranformat din străfunduri, chiar dacă a corps defendant. El nu s-a închis în negație, ci continuă să aibă un dialog din ce în ce mai deschis cu laicii. Catolicismul nu a combătut Reforma numai prin propagandă, ci printr-o progresivă deschidere a pretențiilor lui absolutiste. Astfel, există dovada că creștinismul rămâne o religie vie, deschisă la nevoile omului contemporan.
Dac persecuțiile religiilor dominante împotriva conștiinei libere și a științei au operat în secolele trecute, cel din urmă secol încheiat, al douăzecilea, a fost cel în care ateismul a întreprins cele mai dure persecuții împotriva credincioșilor. S-a ”echilibrat” astfel o balanță de lungă durată. Dar, așa cum raționalitatea nu a putut fi învinsă de obscurantism, nici creștinaț nu a putut fi nimicită de teroarea atee. Astăzi, Occidentul tăriește o situație particulară: pe de o parte, practica religioasă (frecventarea bisericilor) se reduce. Pe de alta, există o răceală a autoritților faț ăde orice religios. În unele țări (de pildă, în Regatul Unit), propaganda atee și chiar antireligioasă este foarte prezentă public. S-a pus întrbarea: tărim preludiul unui abandon progresiv aș credințelro și practicilor religioase? Asta ar însemna o schimbare antropologică considerabilă, deoarece religia a făcut din timuri cu adevărat imemoriale parte din viața curentă a generațiilor.
Va cunoaște omul occidental, laicizat, o întoarcere către religie? Una pe care în nic un caz nu trebuie să o considerăm restaurație... Religia este un organism viu, ce răspunde necesităților prezentului. Ele reies în mod necesar din constatarea că știința este incapabilă să răpundă unor întrebri pe care omul continuă să și le pună. Revoluția științifică a făcut, a contrario, demonstrația că nu le poate rezolva.
Odinioară, Bertrand Russell, a scris o listă a întrebîrilor la care știința nu a răspuns și nu poate, cpnstituțional, să răspundă: 1. Există viață după moarte? 2. Mintea domină materia sau invers? 3. Are Universul un scop? 4. Există validitate în asumarea unei legi naturale? 5. Care este importanța vieții în schema cosmică? Aceste întrebîri sunt puse metafizicii, dar metafizica nu poate da azi decât un singur răspuns: că nu le poate rezolva.
Religia a pretins mult timp să răspundă acestui gen de întrebări. Ca atare, ea îndeplinea o funcție filosofică. Încercările de a întemeia o metafizică pură, în afara oricărui context mitologic, au dus la un impas, Nietzsche și Heidegger au putut proclama moartea metafizicii, căreia i-a supraviețuit religia (Vattimo).
Departe de a fi agonică, golită de substanța ei, religia modernă are o șansă să degajeze esența fenomenului religios: iubirea și asumarea mitului ca mit.
Nimeni nu ne obligă să iubim, după cum nimic nu ne obligă să simțim Frumosul. Strict, viața este posibilă într-un univers scheletic. Farmecul ei nu este dat pe deasupra. Dar avem dreptul s ne imaginăm că omenirea va refuza ariditatea. Jocurile circului, chiar oferite cu generozitate, nu sunt suficiente pentru a satisface infinitul dorinței.
Vine un moment când iuberea se separă de nevoia de a poseda, devine gratuită. Consimțim să dăruim și să ne dăruim. Eros devine Agape. Caritatea dăpășește acțiunea în favoarea unui singur. Ea se tranmută într-o aspirație universală către iubire. Întrega narațiune evanghelică dinamizează, dă viață aceste aspirații. Din acel moment nu ne mai interesează obiectivitatea minunilot. Ne mulțumim să le ascultăm cu farmecul lor simplu.
Creștinismul viitorului, prin permanența mesajului paraclet (cuvând care indică ”duhul milostivirii”), va îngădui această religie vie, ilustrarea iubirii pe care suntem gata să o împărtășim.
Lumea actuală
Se discută până la epuizare despre rolul religiei islamice în acțiunea combatantă numită islamism. E clar aspectul teoretic cedează locul preocupărilor practice. A declara că există o conflagrație a celro două religii monoteiste ar însemna chiar să se dea semnalul unui război planetar cu consecințe incalculabile.
În fapt, trăim o fază a ceui mai mai lung conflict din istoria omeniri: între islam și creștinism, paisprezece secole. În lungul război, faza actuală prezintă câteva caracteristici. Conflictul se înscrie într-o configurație în trei: un război se poartă concomitent între cele două mari ramuri ale islamului, sunniții și șiiții. Ocicdentul se află într-o situație imposbilă: din motive economice este aliatul Arabiei Saudote, principala forță sunnită. Să menționăm că Arabia Saudită este ea însăși în acelaș itimp finanțatorul și victima terorismului islamic. Pe de altă parte, șiiții sunt angajați într-un război cu Occidentul. Nu numai că este o partidă între trei adversari, dar Occidentul nu are și nu poate avea o atitudine clară: concomitent, ele este aliat al statelor din Golf și adversar direct al Statului Islamic. Așa se ajunge la situația că își privilegiază dușmanii direcți! Orice s-a spune, ISIS (DAESH) nu este numai o organizaâie criminală care folosește doctrina islamică a războiului sfânt (jihad) pentru a-i fanatiza pe luptători, este și răspunsul la vidul de putere al elementului sunnit din Orientul Mijlociu. Sunniții din Irak, dominând tradițional scena politică locală, au ajuns brusc să nu mai fie reprezentați pe scena lumii: așa a apărut ISIS. Distrugerea ISIS nu va rezolva problema sunnită. Similar, Siria nu a putu funcționa decât cu un regim aupraautoritar și represiv, astfel minoritățile (alawită, creștină) pier, zdrobite de valul identitar sunnit.
Intervenția americană în Irak din 1991 a reprezentat o măsură tactică, poate nu cea mai bună, dar rezonabilă. Saddam Hussein a ieșit diminuat, fprp autoritate asupra arabilor din sud, asupra kurzilor din nord; totuși servea drept câine de pază în fața amenințărilor de destrămare completă a zonei. Dimpotrivă, în 2003, America lui G.W. Bush nu doar l-a lichidat pe Saddam, ci a distrus toate structurile statale ale Irakului, inclusiv armata. A permis crearea unui stat șiit, sunniții fiind excluși din jocul politic. Intervenția din 2003 a deschis cutia Pandorei. Haosul s-a instalat pe termen lung în regiune. Evenimentel din Siria s-au însumat, provocând o criză umanitară fără precedent. De aici încolo, Europa rste chemată să facă față unei situații pentru care nu era pregătită: invazia pașnică a milioane de oameni din Orientul Mijlociu și Africa de Est. Europa plătește oalele sparte de G: W. Bush.
Dacă am expus aceste fapte bine cunoscute este spre a lămuri dilema în care se găsește Occidentul, adică, în mare, civilizația de tradiție creștină (să spunem că tendința democrafic actuală nu face decât să continue un fenomen mai vechi, migrația masivă musulmană, declanșată de boom-ul economic postbelic). Interacțiunile posibile între comunitățile tradiționale sunt de două tipuri:
a. Putem să ne imaginăm o radicalizare a celor două comunități, cu conflicte grave, cu crearea, în interiorul Europei, a unor regiuni separate lingvistic și cultural. Pe scurt, triumful antagonismelor ar duce la o situație de haos în Europa. ”Multiculturalisml”, adică închiderea într-n univers comunitar, este posibil atâta vreme cât comunitatea nou-sosită nu reprezintă o masă importantă. Dincolo de un unumit prag, coaja protectoare se rupe, substanțele comunitare intră în contact exlosiv și se reașază pe poziții de asediu.
b. Fuziunea lentă, dar neîntreruptă între clee două comunități, fără numeroase reacții violente dintr-o parte sau alta, este de asemenea posibilă, dar nu probabilă, ținând cont de natura bazică, agresivă a speciei Om. Astfel de convețuiri s-au produs totuși în istorie, cu condiția ca una dintre comunități să aibă rolul dominant. Exemplul cel mai bun este Imperiul Otoman, unde creștinii și evreii erau tolerați, cu condiția să accepte o taxare diferențiată. Această formulă presupune existența unei majorități tari și decise la luptă și a unor minorități convinse de avantajele unei poziții inferioare.
Este clar că aceste două scenarii predictibie vor duce la ruina societății europene, așa cum am cunoscut-o: o societate care acordă individului maximum de libertăți, o societate inteligentă, inovativă, tolerantă, care lichidează progresiv mizeria generată de prima revoluție industrială. Într-o primă ipoteză, violența va face să se piardă sufletul unei societăți așe cărei calități majore sunt toleranța și pacifismul. În a doua ipoteză, aceea a unei ”supuneri” în fața unei ideologii politice religioase mai combative (imaginată de Michel Houellebecq în romanul Supunere), structura tolerantă dispare prin naufragiul creștinismului.
Răspunsul societății politice la această provocare este cel al laicității. Principiul, elaborat teoretic în Franța radicală a anilor 1900, este aplicat, cu variante, în întreaga Europă, acolo unde există o imigrație semnificativă. Am văzut că laicitatea trimite la multiculturalism (”fiecare în ghetoul său”), care este instabil prin definiție. O revigorare a dialogului interreligios ar permite, dimpotrivă, toleranța reciprocă.
Dup sfârșitul primului război mondial, Paul Valery suspina: ”Noi, civilizațiile, știm că suntem muritoare”. Au trecut aproape o sută de ani, amenințarea a crescut, civilizația s-a transformat în profunzime. Generațiile trecute, cei care supraviețuiesc, nu se pot stăpâni să anticipeze Apocalipsa. Cu atât mai precis în cruzimea lui este dignoasticul lucid a lui Valery! Nu pedeapsa nimicitoare aplicată de un tată mânios, ne așteaptă; sub ochii noștri, zi de zi, secundă de secundă, se desfășoară metamorfoza inoxorabilă a lumii celei mai drepte și mai libere dintre câte s-au perindat în Istorie, o lume imperfectă dar care nu a reușit mereu reforma ei internă printr-o curajoasă scrutare de sine. Acum am ajuns la conflictul dintre două civilizații, dintre una care crede încă în Tatăl suprem și răzbunător; cealaltă a pierdut această credință, nu mai crede decât în varianta laică; sau crede într-un Dumnezeu doar bun.
La Saint-Etienne-du-Rouvray, orășel industrial ”multicultural” din nordul Franței, un preot catolic, Jacques Hamel, a fost ucis în timp ce slujea de doi tineri musulmani, ”teleghidați” de ISIS. Fapta s-a produs la data de 26 iulie 2016. Atins în piept de o primă lovitură de cuțit, părintele, care era de mulți ani activ în ”dialogul interreligios”, i-a spus făptuitorului: ”Îți dai seama ce faci?” O clipă mai târziu, căzut, înainte de a-și da sufletul, a strigat: ”Piei, Satană!” Reacția arhiepiscopului diecezei a fost promptă: ”Creștinii nu pot răspunde decât rugându-se.”
”Îți dai seama ce faci?” este marea, esențiala întrebare pe care trebuie să o punem agresorului. Ea nu este adresată numai brațului care lovește, ci și, mai ales, celor care au gândit acțiunea violentă, terorismul orb încarnat în Statul Islamic. Este adresată și celor care se apără, dar nu sunt, definitiv și irevocabil, parte a taberei ”bunilor”. Cauza ultimă și generală a conflictelor într oamnei, inidvizi și nații este simetria. Rene Girard a numit acest fenomen, care se aplică agresivității speciei om, ”rivalitate mimetică”. Spunând că trebuie să întorci și celălalt obraz celui care te pălmuiește, Iisus a încercat să iasă din mimetism, a propus o nouă cale care, odată urmată, ar însemna ieșirea sau cel puțin diminuarea cnflictualității propriei Istoriei.
Terorismul islamist este răspunsul mimetic la al doilea război din Irak. Inițiatorii și conducătorii ui sunt foști deținuți sunniți din lagărele americane sau foști militari ai lui Saddam, reconvertiți, deghizați în straie apocaliptice, mântuitorii unui Dumnezeu mânios.
Cât despre executanți, majoritatea infractori de drept comun, ei sunt desperados. Conducătorii ISIS au găsit în ei instrumentul cel mai docil și mai neînduplecat. Violența face parte constitutivă din ei. Ura îi motivează. Sinuciderea li se afișeaz ca posibilitatea de a plăti mizeria lor morală și de a avea parte de mântuire. ”Îți dai seama ce faci?” devine întrebarea determninantă care ar fi trebuit să-i fie pusă agresorului cu mult înainte de crimă.
Un procent semnificativ (unii vorbesc de zece la sută) dintre atentori au probleme psihiatrice, aproape toți au fost în închisoare pentru motive de drept comun. O bună parte au fost ajutați în marginalitatea lor, beneficiind de un sprijin psihosocial semnificativ. Cu toate astea, determinantă este îndoctrinarea religioasă în varianta ei cea mai violentă, religia unui tată întunecat și cumplit care promite mântuirea cu prețul sângelui.
Violențele din Orientul Mijlociu și Africa de Est exportă nu numai luptători pentru jihad, ci și un flux de refugiați care creează o adevărată problemă demografică. Acest flux a pornit odată cu decolonizarea, dar războaiele civile din Siria, Irak, Afghanistan și alte părți amplifică fenomenul. Europa s-a întâlnit față în față cu p provocare nemaiîntâlnită. Ea utea alege între a se împotrivi violent valului de populație și a-i accepta cu determinare pe cei care fugeau în fața dezastrului. Numai că o decizie definitivă este greu de luat. Ea se lovește de rezistența unei populații care să accepte milioane de nou-veniți. Încă o dată se pune întrebarea: în ce măsură o schimbare demografică atât de brutală este combatibilă cu menținerea valorilor unei anumite societăți?
Se înfruntă în mod tragic două tendințe, la fel de puternice. Cea dintâi este inspirată de valorile de toleranță și din refuzul de a intra în simetrie, în ”rivalitate mimetică”. Acest refus este esența creștinismului și se regăsește în practica drepturilor omului. A doua motivație, tot atât de legitimă și de neînlăturat, este aceea a grijii pentru păstrarea identității, care este o dorință respectabilă și nu poate fi înlăturată printr-un decret totalitar. Societățile acceptă schimbarea, dar nu pot fi brutalizate. Chiar și adepții unei generozități radicale știu că există valori de civilizație durabile. Am vorbit despre o situație tragică: tragedia este o înfruntarea dintre două situații violent antagoniste, în absența unei soluții bune. Iată de ce Europa poate spună că trăiește azi o tragedie, între valoare carității și cea a identității.
Necesitatea Păcii
Când Timpul nu aduce ”soluții”, au loc în cele din urmă ”ieșiri”: se ajunge la oformulă nemulțumitoare pentru ambele părți, dar care deschide totuși calea spre depășirea conflictului. În isorie, ca și în viețile individuale, noul se naște prin suferință și moarte. Acesta este sensul profund al tragediei. În ultimii ani regiuni tot mai mari ale pământului au fost cuprinse de neliniște. Asistăm la o ”extindere a domeniului luptei”. Conflagrațiile se apropie de Europa, ba chiar o privesc direct. Războaiele din fosta Iugoslavie (care au avut o colaratură etnică și religioasă) au artat cât de fragilă este pacea pe continet, la ce neputem aștepta.
O singură soluție este de luat în calcul în actuala conjunctură: pacea. Celelalte sunt ieșiri.
Umanitatea este ingenioasă în multe feluri. Pregătirea și purtarea războiului este unul dintre ele. dar există o artă a Păcii, mai rară și mai prețioasă decât celelalte întreprinderi omenești.
Inițiativa de pace necesită deliberare. Omul este prin definiție agresiv. ”Aducătorul de pace” merge împotriva pulsiunilor umane fundamentale. De aceea este și atât de urât, în special în comunitatea pe care o reprezintă. Asasinatul politic venit din propria tabără (Mahatma Gandhi, Yitzhak Rabin) pune capăt inițiativei pacifiste, întoarce istoria din mers. A fi un om al păcii este inițiativa mai riscantă pe care poate avea un lider. Pentru a avea o șansă, demersul pacifist nu poate să fie solitar.
Una dintre cele mai interesante contribuții la teoria păcii este cea a lui Immanuel Kant. Un punct asupra căruia marele filosof insita este acela că tratatele de pace nu trebuie să conțină clauze secrete, nici să implice rezerve mintale ale vreuneia dintre părți; o asemenea ”pace” nu este decât un armistițiu. Pacea presupune buna-credință a tuturor părților contractante, sprijinită pe voința fermă a opririi ororii. Pacea presupune un consens elaborat, perseverent. Pacea se opune pulsiunilor agresive, umane; de aceea este atât de greu de obținut prin consens. Pacea este, din păcate, deseori resimțită ca trădare de cei din tabăra ta... de aici vine și ura cu care este întâmpinată. Câteodată, pacea implică existența unui imperiu depășind în influență și autoritate toate statele din jur. Pax romana a durat peste două sute de ani, de la Augustus la Marcus Aurelius.
Congresul de la Viena (1814-1815) este, dimpotrivă, un congres al echilibrelor. Puterile învingătoare urmau să-și definească locul într-o nouă Europă, în vidul lăsat de căderea Franței. Congresul a asigurat pacea Europei timp de patru decenii.
Pacea nu se lasă construită decât pe coexistența unui învingător cu un înfrânt. Dar lumea de azi este o lume a echilibrelor, în care singura putere hegemonică, SUA, reușește cel mult să-l limiteze, dar nu să-l scoată din joc pe adversar.