Autoritatea științei, autoritatea libertății - Pierre Manent

Cum să ne orientăm în lumea socaială și politică? Care e cea mai bună cale pentru a începe investigația? În acest prim efort de recunoaștere, cea dintâi întrebare care trebuie pusă este următoarea: ce anume are pentru noi autoritate? A răspunde în maniera cea mai simplă și totodată cea mai amplă la ceastă întrebare, vom spune cam așa: noi, cetățeni ai unei democrații aflate în pragul noului mileniu, noi recunoaștem, în domeniul teoretic, autoritatea științei, iar în domeniul practic, autoritatea libertății. Acestea sunt autoritățile cele mai larg, universal recunoscute în societățile noastre.

Să începem cu știința. Știința, în sensul modern al termenului, nu e doar o cunoaștere exactă, și nici doar o cunoaștere exactă din punct de vedere metodic, așadar a cărei exactitate este obținută și garantată de aplicarea metodei științifice. Aceste aspecte sunt foarte importante; ele aparțin definiției înseși a științei. Dar dincoace de aceste aspecte, există ceva mai fundamental, există un proiect inedit: a vedea lumea așa cum e ea, nu cum ar trebui să fie și, în acest scop, a o face compet vizibilă pentru ochiul minții. Ca să vedem ce este ea, trebuie să o facem vizibilă. Acest proiect are astfel un dublu aspect, moral și gnosiologic (adică ținând de cunoașterea ca atare).

Dintr-un punct de vedere moral, există voința de a îndepărta de perspectiva noastră asupra lumii tot ce ține de dorințele și de poftele noastre – de a îndepărta toate ”iluziile” întâlnim prima – și cea mai frapantă – expresie a acestei voințe în Principele lui Machiavelli, deci într-un context politic, și încă de la începutul secolului al XVI-lea. Citim în capitolul XV al acestei lucrări: ”Intenția mea fiind însă aceea de a scrie lucruri folositoare pentru cei care le înțeleg, mi s-a părut că este mai potrivit să urmăresc adevărul concret la faptelor decât simpla închipuire. Căci sunt mulți dintre aceea care și-au imaginat republici și proncipate pe care nimeni nu le-a văzut vreodată și nimeni nu le-a cunoscut ca existând în realitate. Într-adevăr, deosebirea este atât de mare între felul în care oamenii tăriesc și felul în care ei ar trebui să trăiască, încât acela care lasă la o parte ceea ce este pentru ceea ce ar trebui să fie mai curând ajung la pieire decât cum pot să izbutească.” Așa se prezintă deci, formulat pentru prima dată de Machiavelli; proiectul realist al științei moderne. Și așa se prezintă caracterul moral al acestei științe.

Privită din punct de vedere gnoseologic, ea se definește prin efortul metodic de a aduce lumea în fața ochiului minții, astfel încât lumea, în măsura în care poate fi cunoscută, să fie de acum în întregime în fața ochiului minții, cu alte cuvinte, să fie de acum înainte fără mister. Marele sociolog german Max Weber, într-o conferință susținută la sfârșitul Primului Război Mondial, a formulat această idee cu o deosebită forță. Vorbind despre crescânda intelectualizare și raționalizare a vieții, ambele datorate științei moderne, Weber declară că ele înseamnă ”că știm sau credem că în fiecare clipă am putea, dacă am vrea, să ne convingem că nu există în principiu nici o putere misterioasă și imprevizibilă care interferează în cursul vieții; pe scurt, că am putea stăpâni orice lucru prin prevedere.

Aceste două aspecte ale proiectului modern de cunoaștere converg în matematizarea caracteristică științei moderne, spre deosebire, de pildă, de știința greacă. În ceea ce privește primul aspect – respingerea ”iluziilor” și ”închipuirilor” – , e limpede că teoremele matematice nu sunt reflexul dorințelor noastre și că sunt indiferente față de năzuințele noastre. Și în vreme ce oamenii sunt dezbinați de ideile diferite pe care și le fac despre Bine, ei sunt cu toții, în mod necesar, de acord cu privire la validitatea demonstrațiilor matematice. Cât despre al doilea aspect, este la fel de evident că matematica e în întregime inteligibilă, de vreme ce tocmai demonstrația matematică e cea care oferă modelul de raționament perfect concludent.

Am ajuns acum la cea de-a doua autoritate modernă, și anume libertatea. Mai greu de dat o definiție sintetică a libertății decât a științei. Vorbim despre libertate religioasă, sau politică, sau economică? Vorbim despre libertatea ”exterioară” a lui ”fac ce vreau” fără opreliști din partea cuiva, potrivit concepției primilor mari filozofi liberali, ca Hobbes și Spinoza în secolul al XVII-lea, sau vorbim despre libertatea ”interioară”, prin care mă determin pe mine însumi, mă autodetermin, îmi dau mie însumi legea, conform concepției lui Rousseau și Kant în secolul al XVIII-lea. Adevărul efectiv și dinamic al libertății moderne, postulează că omul este autorul suveran, de fapt și de drept, al lumii umane. Lumea, în orice caz lumea umană, ”societatea”, nu are drept autor pe Dumnezeu, sau zeii, nici natura, ci pe omul însuși. Democrația pune în practică și în scenă această suveranitate umană. De exemplu, orice alegere generală bazată pe sufragiul universal pune în practică și în scenă faptul că membrii societății, cetățenii, sunt autorii condiției lor de existență, pentru că își aleg liber reprezentanți care vor înrâuri aceste condiții prin legislație.

Tabloul schițat este cu siguranță sumar, dar ne dă o idee în linii mari exactă cu privire la cele două mari ”mase spirituale”, după cum spunea Hegel, ce compun lumea în care încercăm să ne orientăm. Și totul ar fi cum nu se poate mai bine în cea mai bună dintre lumi dacă nu s-ar produce niște fenomene stranii de îndată ce apropiem aceste două mase una de cealaltă și analizăm în ansamblu știința și libertatea.

Să examinăm de pildă o problemă foarte dezbătură astăzi, aceea a manipulărilor genetice. Potrivit unei credințe foarte răspândite, societatea, ”democrația”, este abilitată, dcă nu să interzică pur și simplu, cel puțin să regelementeze aceste manipulări: ne-am afirma astfel libertatea colectivă. În același timp, la fel de răspândit e și sentimentul – uneori la aceleași persoane – că această legislație nu servește la nimic, că ”știința nu poate fi oprită” și ca, de altminteri, nu avem dreptul să o oprim! De fapt, dacă situația juridică, în diverse țări, este confuză, se pare că în practică cercetarea genetică este complet liberă. Pe scurt, știința noastră pare mai puternică decât libertatea noastră. Dar atunci ce se întâmplă cu libertatea noastră? Mai putem oare vorbi de libertatea noastră, de suveranitatea noastră, când știința este adevărata și legitima noastră suverană? De altfel, de multă vreme unii filozofi, precum Hegel, susțin teza că ne aflăm sub imperiul științei, că aceasta reprezintă destinul nostru și că, prin urmare, atât de lăudata noastră libertate este iluzorie.

Pe de altă parte, se pare că și contrariul este adevărat, că libertatea este mai puternică decât știința. Nici un guverne democratic nu s-ar fi gândit să-și întemeieze legitimitatea pe știință, de exemplu pe cunoașterea pe care ne-o pune la dispoziție știința cu privire la natura umană sau la istoria umană. Regimurile totalitare au avut pretenția că se bazează pe o asemenea știință. Comunismul a pretins că pune în aplicare cunoașterea științifică, elaborată de Marx, a legilor istoriei, știința istoriei numită ”materialism istoric”. Nazismul, la rândul său, a pretins că pune în aplicare cunoașterea științifică a legilor naturii umane, în special cele care guvernează ”inegalitatea între rase”. Crimele comise în secolul XX în numele legilor istoriei sau ale naturii ar fi suficiente pentru a îndepărta orice guvern democratic de la ispita de a-și întemeia acțiunea pe știință. Dar la acesst motiv se adaugă un altul, fundamental: pentr noi, cetățenii democrațiilor – și cei care ne guvernează sunt, la acest capitol, cetățeni ca și noi – nu există o știință a ceea ce este bun pentru noi, bun pentru om. Noi suntem cei care descoperă sau inventează ceea ce este bun pentru noi, la nivel individual sau colectiv, prin noi înșine sau pentru noi înșine, în fiecare clipă și în deplină libertate. Ceea ce e bun pentru noi nu aparține domeniului științei, ci domeniului ”valorilor”, și noi suntem cei care alegem aceste ”valori”, unii spun că chiar noi le ”creăm”, liber. În acest sens, pentru noi libertatea este mai puternică decât știința.

Pe baza acestor două exemple, vedem că uneori știința intimidează libertatea, o reduce la tăcere, iar alteori libertatea, plătindu-i cu aceeași monedă, îi poruncește științei să tacă. Astfel, am fi testați să spunem, după cum oamenii din Evul Mediu trebuiau să se orienteze într-o lume deopotrivă organizată și dezorganizată de confruntarea celor două mari autorități, ale Papei și împăratului, tot așa noi, cetățeni ai democrațiilor moderne, trebuie să ne orientăm într-o lume deopotrivă organizată și dezorganizată de confruntarea celor două mari autorități, ale științei și libertății.

Această disticție – și chiar separație – între lumea științei și cea a ”valorilor” este pentru noi o evidență, dar tocmai am văzut că această separație nu este una adevărată. Deci această separație este deci mai puțin o evidență, cât o dorință. Filozofii și sociologii au elaborat o doctrină dornică să distingă între ”fapte” și ”valori: savantul se ocupă de fapte; omul alege sau creează liber valorile potrivit cărora vrea să trăiască; nu există nici o știință a valorilor, și nici o cunoaștere obiectivă a binelui.

Nu se pune problema să studiem această doctrină într-o manieră aprofundată. Dar trebuie să cunoaștem și să o evaluăm din mai multe motive a căror urgență este inegală. Cel mai urgent este următorul: cursul de față ține oare de știință sau ține de valori, care nu pot fi, în acest caz, decât valorile mele? Dacă ține de știință, nu trebuie să pierdeți nici un cuvânt și, desigur, trebuie să fiți de acord cu tot ce afirmă el; dacă ține de valori, adică de valorile mele, de ce l-ați asculta, dece v-ar interesa felul în care-mi aleg valorile. Această alternativă nu este satisfăcătoare, firește, dar pare implicată în înțelegerea curentă a separării dintre fapte și valori.

Este altminteri remarcabil că textul cel mai celebru și cel ma influent asupra acestei chestiuni e constituit de două conferințe ținute de profesorul universitar Max Weber, Wissenschaft als Beruf și Politik als Beruf, la universitatea München în iarna anului 1918, într-un moment de mare confuzie politică, socială și morală, și traduse și cunoscute în franceză sub titlul Le Savant et le politique. Aceste scurte texte se numără printre cele mai impresionanteși influente scrieri ale secolului XX.

Vorbind în fața studenților și colegilor, Max Weber își pune întrebări cu privire la datoria sa de profesor și la ceea ce poate aștepta de la el publicul său. Și răspunde: ”Nu-i putem cere niciodată altceva decât probitate intelectuală, cu alte cuvinte obligația de a recunoaște că, pe de o parte, stabilirea faptelor, determinarea relațiilor matematice și logice sau constatarea structurilor intrinseci ale valorilor culturale, și pe de altă parte, răspunsul la întrebările privind valoarea culturii și a conținuturilor sale particulare, sau la cele referitoare la modul în care ar trebui acționat în cetate și în cadrul grupurilor politice, constituie două tipuri de probleme total eterogene. Max Weber distinge aici riguros între știință, care stabilește faptele și relațiile între fapte, și viață, politică sau de alt fel, care implică în mod necesar evaluarea și acțiunea. Această idee este pentru noi familiară și, ca să spunem așa, evidentă, dar ea constituie întru câtva doctrina noastră oficială. În același timp nu e ușor de sesizat, în măsura în care s-ar părea că nu putem înțelege adecvat fenomenele umane dacă suntem incapabili să le evaluăm, sau dacă refuzăm să o facem. Ca să luăm un exemplu care e mai mult decât un simplu exemplu: cum să începem a descrie ce se petrece într-un lagăr de concentrare fără să-i scoatem  la iveală inumanitatea, cu alte cuvinte fără să-l evaluăm, fără să facem o ”judecată de valoare”? De altfel, așa cum au remarcat numeroși comentatori, Max Weber însuși, în scrierile sale istorice și sociologice, nu obosește să evalueze chiar atunci când stabilește faptele, sau mai degrabă pentru a stabili faptele. Altminteri, cum ar putea el să facă distincția – și această distincție este foarte importantă în sociologia lui religioasă – între un ”profet” și un ”șarlatan”?

Weber face trimitere la John Stuart Mill, care afirma că, atunci când pornim de la experiența pură, sfârșim în politeism, atfel spus, diversele aspecte ale experienței vieții sunt atât de disparate, ne antrenează în direcții atât de diferite, încât este imposibil să le aducem la unitate (dacă o asemenea unitate ar fi posibilă, am ajunge la ”monoteism”). Asta înseamnă că viața omenească se caracterizează printr-o luptă neobosită între ”valori”. Max Weber descoperă astfel – sau postulează – două tipuri de eterogenități, confundate adeseori de comentatori: eterogenitatea dintre știință și viață, pe de o parte; eterogenitatea sau chiar lupta între valorile vieții, pe de altă parte.

Este limpede că, pentru Max Weber, probitatea intelectuală ne interzice să propovăduim – și mai întâi să credem – că știința ne poate învăța cum să trăim, cum să ne ducem viața sau cum să instituim ordinea politică; aceeași probitate intelectuală ne interzice să credem, de exemplu, că un lucru este bun fiindcă e frumos, ori invers. Dar din ce cauză este Weber atât de procupat de probitatea intelectuală? Oare această virtute, deopotrivă intelectuală și morală, se află astăzi în mod special în pericol? Sau dimpotrivă, va fi ea înregistrat în epoca modernă progrese decisive pe care s-ar cuveni să le apărăm? Am putea spune probabil că în ochii săi, ambele variante sunt adevărate: într-o lume dominată de știința modernă, probitatea intelectuală este foarte prețuită și exacerbată, înfruntând în acelaș itimp riscuri specifice.

Există ceva extrem de problematic în știința modernă, și anume caracterul său neterminat, definitiv și fundamental neterminat, de neterminat. Max Weber se întreabă: ”De ce ne consacrăm unei ocupații care în realitate nu se sfâșește niciodată, și nici nu poate avea un sfârșit?” De ce se străduiesc ființele umane să afle ceva despre care știu că nu vor afla nimic niciodată? Sensul științei este de a nu avea un sens. Iar probitatea intelectuală constă în a nu-i conferi în mod arbitrar un sens – afirmând, de exemplu, că știința ne îngăduie să construim o lume mai dreaptă -, în a continua activitatea științifică în ciuda acestei absențe a sensului. Dar această probitatea este aproape supraumană, sau inumană, de vreme ce oamenii nu doresc nimic mai mult decât să găsească  un sens în ceea ce fac. Nenumărați sunt savanții și profesorii caare atribuie, arbitrar, un sens activității lor științifice sau unor rezultate provizorii: ei se transformă atunci în mici profeți, în mici demagogi.

Acești savanți și profesori ne împărtășesc convingerile lor personale – e dreptul lor -, dar le prezintă ca rezultat al științei pure – și aici nu mai respectă probitatea. Este o conduită lamentabilă, dar ea decurge aproape în mod necesar dintr-o trăsătură majoră a situației noastre: în societatea modernă, numai știința poate constitui obiectul unei afirmații, al unei aprobări publice. Este singurul conținut de gândire acceptabil la nivel public. Celelalte ”valori”, ca de exemplu valorile estetice sau religioase, nu mai au dreptul de a fi acceptate în spațiul public, sau nu mai au destulă forță pentru a fi acceptate în spațiul public. Spre sfârșitul conferinței sale, Max Weber declară:

Destinul epocii noastre caracterizate prin raționalizarea, prin intelectualizarea și, mai ales, prin dezvrăjirea lumii, i-a făcut pe oameni să exileze valorile supreme sublime ale vieții publice. Ele și-au aflat refugiul fie în împărăția transcendentă a vieții mistice, fie în fraternitatea relațiilor directe și reciproce dintre indivizii izolați. Nu e nimic întâmplător că arta cea mai eminentă  timpului nostru este intimă, și nu monumentală, nici în faptul că, în zilele noastre, regăsim doar în micile cercuri comunitare, în contactul de la om la om, în pianissimo, ceva ce ar putea corespunde acelei pneuma profetice care cuprindea altădată marile comunități și le integra. Atunci când încercăm să ”inventăm” cu orice preț un nou stil de artă monumentală, ajungem la acele lamentabile orori cum sunt monumentele din ultimii douăzeci de ani. Și atunci când ne stoarcem creierii ca să fabricăm, noi religii, ajungem interior, în absența oricărei profeții noi și autentice, la ceva asemănător, care va avea pentru sufletul nostru efecte și mai dezastruoase. Profețiile rostite de la înălțimea cadrelor universitare nu au până la urmă drept rezultat decât afirmarea unor secte de fanatici, niciodată a unor comunități adecvate.

 

Nu putem fi decât impresionați de această elocventă descriere a unei lumi sociale care este încă a noastră, care este – ca să spunem așa – tot mai a noastră. Piața publică din ce în ce mai golită de semnele religioase, fuga în domeniul ”privat”, sărăcia arhitecturii publice și multiplicarea ”noilor religii” improvizate, toate aceste fenomene nu au făcut decât să se dezvolte, asociate cu puterea pe zi ce trece mai mare a științei de a modela toate aspectele vieții noastre, inclusiv cele mai intime. Deficitul de substanță al vieții publice este atât de însemnat, încât uneori s-ar părea că aceasta nu mai e formată decât din comunicarea publică a vieții private, sau a vieților private.

Într-adevăr de ce viața e tot mai privată, dacă nu pentru că publicul e tot mai dominat de o știință care nu are nimic de spus despre viață? Separația majoră, în ochii săi [Max Weber], este separația dintre știință și viață: între știința care nu are sens pentru om, care nu-i spune cum să trăiască, și viața care nu are unitate, care e traversată și, ca să spunem așa, defintă de conflictele de valori, de ”războiul zeilor”, așadar, în care fiecare trebuie să-și aleagă, fără nicio garanție rațională, zeul sau demonul.

Această separație între știință și viață se articulează puternic pe separația constitutivă a ordinii publice între public și privat: știința guvernează domeniul public, ea e singura valoare realmente acceptată în spațiul public; viața, adevărata viață, trebuie căutată în spațiul privat, adevărata viață este viața privată. Astfel, suntem în chip straniu divizați; credem în știință, o facem stăpână peste spațiul public, cu alte cuvinte îmbinăm cele două idei mai puternice din mintea omenească, ideea de adevăr și ideea de lucru public, și în același timp ne hotărâm să trăim, ca să spunem așa, alături și altundeva: în afara spațiului public, în spațiul privat; în afara științei, în mijlocul valorilor.

Chiar în clipa în care scoatem la iveală ciudățenia – aproape absurditatea – demersului nostru, îi înțeleg deodată sensul. În primul moment, când îmbinăm știința și spațiul public, știința și statul, dacă vreți, creăm cadrul și condițiile vieții noastre; în al doilea moment, ei bine, ne propunem să trăim exercitându-ne libertatea. Separațile subliniate de Weber își au rădăcinle în acest dublu moment, sau în aceast dualitate de momente. Omul modern, omul democratic, vrea să-și creeze mai întâi cadrul vieții, cadrul cel mai neutru, cadrul cel mai gol chiar, spre a putea trăi apoi cu atât mai liber. El afirmă Știința pentru a putea afirma mai bine Libertatea. Și firește, n-o poate afirma pe fiecare dintre ele decât afirmându-le separația.

Am arătat că omul democratic vrea să-și creeze mai întâi cadrul vieții, spre a putea trăi apoi cu atât mai liber. Iată o propoziție care pare mai curând inofensivă și care, în platitudinea sa, nu răspunde, fără îndoială, ideii pe care v-o faceți despre filozofia politică! În realitate, ea rezumă o extraordinară schimbare în perspectivele umanității. Pentru a înțelege enormitatea acestei inovații istorice care definește democrația modernă, e suficient să ne gândim o clipă la perspectiva asupra vieții pe care o aveau strămoșii de dinaintea democrației. Ei ignorau complet această diviziune, această separație în două momente. Pentru ei, a trăi însemna a te supune Legii. Desigur, existau mai multe tipuri de lege – legea religioasă, legea politică, legea familială -, și aceste legi diferite puteau intra în conflict. Dar se știa că viața consta în primul rând în supunerea față de Lege. Noi nu vrem să ne supunem Legii, vrem să fim liberi. Ca să fim liberi, trebuie să creăm condițiile libertății. Știința și statul ne permit să creăm aceste condiții. Iar spațiul public este tot mai gol, pentru ca noi să fim tot mai liberi.