Atâta timp cât suntem o prezență semnificativă unii pentru ceilalți, existența noastră capătă sens

Iubirea pe care o trăiesc e în absența celui pe care îl iubesc. Îmi trăiesc iubirea în singurătate. Dar nu singurătatea e cea importantă, important e că trăiesc prin fiecare celulă, fibră, nerv. Și știu că dacă te am în gând nimic nu e pierdut, uitat, spulberat, ești de-a dreptul foarte prezent.

 Pentru că ceilalți există pentru mine atâta timp cât împărtășim gânduri, emoții, cuvinte, fapte. Atâta timp cât suntem o prezență semnificativă unii pentru ceilalți, existența noastră capătă sens. În rest, suntem doar niște umbre lipsite de rost. 

Iar dacă tu te gândești din când în când la mine, în acele momente cu siguranță sunt.

Am nevoie de amintirea ta ca să merg înainte cu curaj, cu îndrăzneală. M-ai învățat că în viață trebuie să vrei. Să vrei din tot sufletul, cu entuziasm, cu ardoare. Tu știi întodeauna ce vrei și mai știi să ceri, iar viața nu te refuză niciodată.

M-ai învățat să nu încetez să învăț. Tu te apropii de necunoscut ca un învățăcel curios și umil. Tu înveți de la toți și toate ce ți se ivesc în cale și o faci cu sete nestăvălită, cu poftă bulimică, de parcă asta ți-ar putea schimba viața, de parcă ai vrea să umpli niște goluri pentru a deveni complet.

M-ai învățat să adun frumosul și să ocolesc nonșalant meschinul. Tu îți urmezi calea adunând doar ce e necesar pentru tine și nu te poticnești cu una cu două. Ai o stăpânirea de sine și un calm imperturbabil. Nu te aventurezi în lupte mărunte, și dacă lupți, o faci cu regii, nu cu pionii.

M-ai învățat să-mi asum ceea ce sunt. Tu te prezinți lumii cu o sinceritate absolută, nu încerci, nici într-un moment, să pari altcineva decât ești. Autenticitatea ta este de-a dreptul cosmică.

Tu ești alături de oameni. Sagacitatea ta te face să intuiești exact nevoile acestora și să le răspunzi în consecință. Capacitatea ta de dăruire e de-a dreptul impresionantă. Știi să motivezi, inspiri, însuflețești. Ai capacitatea uimitoare de a transforma obișnuitul în fabulos și a-l prezenta într-un fel al tău lumii.

Impresionezi, uimești, surprinzi. Miști lucruri, oameni, evenimente înainte. Nu aștepți să se întâmple, faci să se întâmple. Și se întâmplă - frumos, efervescent, remarcabil.

Prea multă efuziune pentru un singur om în aceste reflecții, dar le meriți cu prisosință. Ești un om excepțional!

Text publicat în revista Garbo

Negreșit va fi

 

Viața e o înșiruire de clipe de grabă, așteptare, trecere, prozaic împletite cu clipe de trăire intensă, sclipire, febră, bucurie. Și sunt clipe de fericire aproape totală, dar însoțite de sentimentul implacabilei efemerități. Ce așterne o umbră densă și acaparatoare peste clipa fragilă, de parcă ar vrea s-o asimileze. Nu-i reușește, căci fericirea e prea deplină ca să poată fi atât de ușor spulberată. Totuși se așează o tristețe știută doar de tine, insesizabilă, invizibilă pentru ceilalți. Pe care ai vrea s-o alungi, dar care se instalează neîntrebat și-și revendică dreptul prezenței. Îi faci loc, ar fi inutil să te împotrivești. Ți-a fost confidentă în momentele grele, ați plâns împreună, i-ai făcut cele mai tainice destăinuiri. Ți-a fost prietenă. De ce ai nega?

Deși nu face deloc companie bună cu cealaltă. Nu știe de bune maniere, vine neinvitată și rămâne până ce te saturi de ea peste poate, devine nesuferită, supărătoare și o forțezi să plece.

O aștepți mereu pe cealaltă, ca pe un oaspete mult dorit, ce se reține atât cât să o consideri o prezență scumpă, nobilă. Vine neașteptat, dizolvă obscuritatea, îți colorează monotonia și pleacă la fel de neașteptat. Năzuiești să revină și să se rețină mai mult.

Iar până atunci, îți faci ordine pe ogorul vieții la fel cum face țăranul pe ogorul său, cu temeinicie și trudă plină de speranță. Face tot ce trebuie și se roagă de vreme bună și prielnică pentru a se bucura de roadele muncii sale. De-i roada abundentă, mulțumește ca pentru un dar nemeritat. De-i rămâne țarina fără rod, o primește și pe asta cu cumințenie netulburată. O să continue să-și lucreze ogorul cu sârguință și dăruire, iniferent de ce va primi în schimb.

Aplici și tu din înțelepciunea asta și-ți lucrezi ogorul, iar de-i vreme nepotrivită, îl uzi cu lacrimile tale, îl încălzești cu căldura inimii. Știi că într-o zi va deveni o grădină înfloritoare. Poate nu mâine, poate nu poimâine. Dar negreșit va fi...

Text publicat în revista Webcultura

S-a luminat, târziu, dar total.

 

Am încheiat de astă dată definitiv și fără drept de întoarcere. Spuneam cândva că vreau sfârșituri frumoase. Nu a fost să fie.

Am fost onestă când te-am iubit sublim, ca niciodată până atunci. Când am plâns de dor. Când te-am așteptat cu răbdare inepuizabilă și inutilă. Când erai un vis frumos și inaccesibil. În toate trăirile am fost eu - adevărată și sinceră. Nu neg, nu mi-e rușine, nu încerc să șterg nimic din trecut. Din trecutul în care tu nu ai fost decât o nălucire pe care am însuflețit-o, i-am dat aripi, încredere și i-am arătat calea spre dimensiuni nepământene. Ai fost surd, orb, insensibil. Am bătut la ușa unei cămări goale, reci, prăfuite, părăsite. Am bătut iar și iar până mi s-au rănit degetele, până mi s-au uscat lacrimile, până am rămas fără glas, până s-a înserat. Până s-a făcut noapte.

Am încercat să colorez o povestea ternă și searbădă dar nu am găsit în paletă decât alb și negru. M-am mulțumit cu o realitate alb-negru pe care puteam să o colorez frumos cu culori știute și nuanțe nemaivăzute, găsite prin nu știu ce ascuzișuri ale imaginației mele. Chiar mi-a reușit o vreme. Prea îndelungată totuși. Am crezut, am sperat - naiv, stăruitor, stupid. Am iubit înălțător, nevinovat, nenorocit. Nu a ajutat. 

Acum știu că nu avea cum. S-a luminat, târziu, dar total, fără pic de umbră, fără nici o pată. Nu mă bucur, nu sufăr, nu plâng. Mi-i milă, un sentiment execrabil, când e succedat de admirație. Dar n-am ce face. Ai făcut totul să se întâmple astfel.

Te rog să nu mai insiști într-o poveste ce s-a încheiat demult. O poveste fără succes, una anostă, plictisotoare, ce nimeni nu și-ar dori să o citească, istorisească, darămite trăiască. Las-o să se uite, să se piardă, să dispară. Așa va fi cel mai bine, crede-mă.

În viață mai pierzi câte ceva, dar trebuie să știi să pierzi onorabil. Tertipurile nu funcționează la nesfârșit. Fii sincer, onest, demn. Cu tine. E ceea ce contează să păstrezi când nu mai ai ce pierde. Nu te coborî atât de jos, urcușul va fi prea greu, iar timpul prea scurt. Învață să prețuiești lucrurile frumoase din viața ta, de azi, din acest moment. Ca să nu regreți după ce le-ai pierdut.

Întâi de toate iubește-te pe tine, nu orgolios, nu înfumurat, nu egoist, ci cu îngăduință, cu smerenie. Și atunci o să poți dărui iubire la rândul tău. Să găsești iubirea în interiorul tău, asta ți-o doresc! E un dar neprețuit. Atunci toate se vor aranja parcă de la sine. 

Text publicat în revista Garbo