Această carte este despre timp și alegere. Știm cu toții că momentul ales este totul. Viața noastră este alcătuită dintr-un șir nesfârșit de decizii pe care trebuie să le luăm răspunzând la întrebarea ”când” – când să ne schimbăm cariera, să dăm o veste proastă, să programăm un curs, să punem capăt unei căsătorii, să mergem să alergăm sau să luăm în serios un proiect sau o persoană.
Alegerea momentului potrivit este, de fapt, o ștință – o sumă de cercetări incipiente, pluridisciplinare și cu fațete multiple, ne oferă noi revelații despre condiția umană și sfaturi folositoare despre cum să muncim mai inteligent și să trăim mai bine.
Trei cercetători timp de doi ani au citit și analizat peste șapte sute de studii – din economie, anesteziologie și endocrinologie, cronobiologie și psihologie socială – pentru a scoate la iveală știința ascunsă a alegerii momentului. În două sute de pagini este utilizată această documentare pentru a examina întrebări care vizează experiența umană, dar rămân adesea invizibile. De ce începuturile – fie că demarăm în trombă, fie că pornim greșit – contează atât de mult? Și cum o putem lua de la capăt dacă ratăm startul? De ce atunci când ajungem la mijloc, în cadrul unui proiect, al unui meci sau chiar al vieții -, uneori ne cuprinde depresia, iar alteori prindem aripi? De ce finalurile ne dau elan să ne întreținem eforturile pentru a trece linia de sosire, dar, totodată, ne inspiră și să domolim un pic ritmul și să căutăm un sens în ceea ce facem? Cum ne sincronizăm cu alți oameni – fie că scriem un software sau cântăm într-un cor? De ce anumite programe școlare stânjenesc învățarea, pe când anumite tipuri de pauză îmbunătățesc notele obținute de elevi la teste? De ce, atunci când ne gândim la trecut, ajungem să ne comportăm într-un fel, iar când ne gândim la viitor, o apucăm într-o direcție diferită? Și, în ultimă instanță, cum putem construi organizații, școli și vieți care să țină seama de forța invizibilă a alegerii momentului – care să țină seama că timpul nu este lucrul principal, ci singurul lucru?
Oamenii de știință au început să evalueze efectul momentului zilei asupra puterii minții cu peste un secol în urmă, când psihologul german Hermann Ebbinghaus, deschizător de drumuri în materie, a efectuat experimente care au arătat că oamenii învață și rețin șiruri de silabe fără sens mai eficient dimineața decât noaptea. De atunci, cercetătorii au continuat investigațiile pentru o serie întreagă de activități mintale – și au tras trei concluzii esențiale.
În primul rând, abilitățile noastre cognitive nu rămân statice pe parcursul zilei. În unele părți ale zilei, comparativ cu altele, suntem mai inteligenți și mai rapizi sau mai puțin deștepți și mai înceți, mai creativi sau mai puțin creativi.
În al doilea rând, aceste fluctuații zilnice sunt de o amplitudine mai mare decât ne dăm noi seama. Cercetări au arătat că efectele pe care le are momentul zilei pot explica 20% din variația care survine la nivelul performanței umane în demersurile cognitive.
Există numeroase dovezi care arată că adulții folosesc cel mai bine gândirea analitică dimineața. Când ne trezim temperatura corpului crește trepatat. Această creștere ne stimulează încet-încet nivelul energiei și al agerimii – ceea ce, mai departe, ne ajută să funcționăm mai bine, ne mărește abilitatea de a ne concentra și puterea de deducție. Pentru cei mai mulți dintre noi, capacitățile analitice ating acuitatea maximă la finalul dimineții sau în preajma amiezii.
Agerimea și nivelul energetic, care cresc dimineața și ating punctul culminant în jurul prânzului, tind să se prăbușească în timpul după-amiezilor.
Fiecare dintre noi are un ”cronotip” – un tipar personal de ritmuri circadiene care ne influențează fiziologia și psihologia. Roenneberg, cel mai cunoscut cronobiolog din lume ne-a oferit o modalitate ușoară de a ne determina cronotipul.
Te rog să te gândești la comportamentul pe care îl ai în ”zilele libere”, când nu ți se cere să te trezești la o anumită oră. Apoi răspunde la următoarele întrebări:
La ce oră mergi de obicei la culcare?
La ce oră te trezești de obicei?
Care este media dintre cele două intervale – adică punctul median al somnului? (De exemplu, dacă adormi în general în jur de 23:30 și te trezești la 07:30 domineața, jumătatea distenței dintre cele două este ora 03:30 dimineața).
Există toate șansele să nu fiți nici tocmai matinali, nici tocmai păsări de noapte, situându-vă undeva la mijloc – ceea ce numesc eu ”al treilea tip de pasăre”. Roenneberg și alții au descoperit că ”orele la care adorm și se trezesc indivizii dintr-o anumită populație urmează o distribuție aproape gaussiană (normală). Ceea ce înseamnă că dacă reprezentăm cronotipurile oamenilor pe un grafic, rezultatul arată ca o curbă în formă de clopot. Singura diferență este că ”bufnițele” extreme depășesc ”ciocârliile” extreme, bufnițele au o coadă mai lungă statistic vorbind. Dar majoritatea oamenilor nu sunt nici matinali, nici păsări de noapte. Conform cercetărilor care s-au desfășurat de-a lungul câtorva decenii și pe câteva continente diferite, între 60% și 80% dintre noi suntem un al treilea tip de pasăre.
Genetica determină cel puțin jumătate din variabilitatea cronotipurilor, sugerând că matinalii și păsările de noapte așa se nasc, nu devin în timp. De fapt momentul în care ne naștem joacă un rol surprinzător de important. Oamenii născuți toamna și iarna este mai probabil să fie matinali; cei născuți primăvara și vara este mai probabil să fi păsări de noapte.
După genetică, cel mai important factor în cronotipul nostru este vârsta. Copiii sunt în general matinali. Se trezesc devreme, se agită toată ziua, dar la scurt timp după ce se lasă seara, pică lați. În preajma pubertății, aceste ”ciocârlii” se tranformă în păsări de noapte. Se trezesc mai târziu, devin energici spre finalul după-amiezii și seara târziu, și adorm mult după părinții lor. Conform estimărilor, punctul de mijloc al somnului adolescenților este 06:00 sau chiar 07:00, nu tocmai sincron cu orele la care încep cursurile în majoritatea liceealor. Punctul culminant al carierei lor de păsări de noapte se atinge în jurul vârstei de 20 de ani, după care redevin treptat matinali pe parcursul restului vieții. De asemenea, cronotipurile bărbaților și ale femeilor diferă, mai ales în prima jumtate a vieții. Bărbații tind să fie păsări de noapte, iar femeile înclină să fie matinale. Însă aceste diferențe între sexe încep să dispară în jurul vârstei de 50 de ani. Și, după cum notează Roenneberg: ”În medie, oamenii de peste 60 de ani devin cronotipuri și mai matinale decât erau în copilărie”.
O mare parte din cercetări arată că oamenii matinali sunt persoane plăcute și productive, ”introvertiți, conștiincioși, agreabili, perseverenți și stabili emoțional”, care au inițiativă, își reprimă impulsurile negative și fac planuri de viitor. Tipurile matinale tind totdată să aibă un afect pozitiv ridicat – adică mulți dintre ei sunt veseli ca niște ciocârlii.
Pe de altă parte, păsările de noapte manifestă unele tendințe mai întunecate. Deși acești oameni sunt mai deschiși și mai extraverți decât persoanle matinale, totdată sunt mai nevrotici – deseori hedoniști impulsivi aflați în căutarea senzațiilor de moment, care trăiesc clipa. Există o probabilitate mai mare decât în cazul matinalilor să consume nicotină, alcool și cafeină. Totodată sunt mai predispuși la dependențe, tulburări alimentare, diabet, depresie și infidelitte. Nici nu e de mirare că nu-și arată adevărata față în timpul zilei. Și deloc surprinzător că șefii îi consideră pe lucrătorii care vin la muncă devreme devotați și competenți, acordându-le întârziaților un punctaj mai scăzut când vine vorba de performanță.
Când oamenii de știință au testat ”judecata gnomică” a lui Franklin, nu au găsit ”nimic care ar putea să justifice pretenția de superioritate morală a persoanelor matinale”. De fapt, păcătoasele păsări de noapte tind să aibă o creativitate mai mare, demonstrează o memorie funcțională superioară și obțin punctaje mai mari la testele de inteligență de tipul GMAT. Ba chiar au și simțul umorului mai dezvoltat.
Problema este următoarea: culturile noastre corporatiste, guvernamentale și educționale sunt configurate pentru acei 75% sau 80% din totalul populație care sunt ”ciocârlii” sau se încadrează în tipologia celui de-al treilea tip de pasăre. ”Bufnițele” sunt stângacii într-o lume a dreptacilor.
Un studiu britanic a descoperit că un muncitor tipic trece prin cel mai neproductiv moment al zilei la ora 14:55. Când ajungem la acest interval de pe parcursul zilei, ne pierdem deseori cumpătul. ”Efectul moralității matinale” arată că există o probabilitate mai mare să fim nesinceri după-amiază, deoarece cei mai mulți dintre noi ”pot să reziste mai bine ocaziilor de a minți, de a înșela, de a fura și a adopta alte comportamente imorale, în cursul dimineții decât după-amiază”. Acest fenomen depinde în parte și de cronotip, păsările de noapte manifestând un tipar diferit față de persoanele matinale sau de cele care reprezentau al treilea tip de pasăre. Dar în studiul acela, persoanele nocturne s-au dovedit a avea un comportament cu precădere etic între miezul nopții și 01:30 dimineața nu după-amiaza. Indiferent de cronotipul nostru, după-amiaza ne poate afecta judecata profesională și cea etică.
Susținerea unui test după-amiază, fără pauză, produce punctaje care sunt echivaente cu a petrece un număr mai mic de ore la școală în fiecare an și avea părinți cu venituri mai mici și cu mai puțină educație. Însă atunci când același test se susține după o pauză de 20-30 de minute, punctajele obținute sunt echivalente cu cele la care ajung elevii dacă petrec trei săptămâni suplimentare la școală și au părinți ceva mai înstăriți și mai educați. Iar cele mai mari beneficii le-au obținut școlarii cu cele mai slabe performanțe.
Un pui de somn după-amiază mărește capacitatea minții de a învăța, crește vigilența, îmbunătățește dispoziția, agilitatea, performanțele cognitive, fortifică sistemul imunitar.
Dacă ațipim cinci minute, nu ne prea ajută să reducem oboseala, să prindem puteri sau să ne limpezim mintea. Un pui de somn ideal – care combină eficacitatea cu eficiența – este între 10 și 20 de minute. Dacă dormim mai mult de 20 de minute, corpul și creierul încep să resimtă. Ceea ce se traduce prin ”inerția somnului” – senzație de confuzie și năuceală pe care o simțim în mod caracteristic după ce ne trezim.
Pauzele contează – până și cele scurte pot avea impact. Pauzele de vigilență previn greșelile fatale. Pauzele recuperatorii măresc performanșa. Prânzul și somnul de după-amiază ne ajută să evităm efectele intervalului minim și să muncim mai mult și mai bine după masă. Poate că pauzele ar putea deveni o practică organizațională adânc înrădăcinată, cu dimensiune științifică și seculară.
Anders Ericsson este ”expert mondial în experți mondiali”. Psiholog care studiază performerii extraordinari, Ericsson a descoperit că performerii de elită au ceva în comun: sunt foarte buni la luat pauze. Majoritatea muzicienilor și a sportivilor remarcabili încep să exerseze sau să se antreneze în formță cam la ora 09:00 dimineața, ating apogeul la finalul dimineții, fac o pauză după-amiaza, iar apoi mai exersează sau se antrenează câteva ore seara.
Ani de cercetări arată că repausul este benefic pentru școlari în toate aspectele vieții lor. Copii care iau pauze muncesc mai mult, se agită mai puțin și se concentrează mai bine. Adesea obțin note mai bune decât cei care iau pauze mai puține. Acești copii își dezvoltă abilitățile sociale într-o măsură mai mare, dovedesc empatie mai mare și produc mai puține probleme în cadrul colectivului clasei. Ba chiar și mănâncă mai sănătos.
Absolvirea colegiului într-o economie slabă are un impact negativ pe termen lung asupra salariilor. Absolvenții nenorocoși, care își începuseră carierele într-o economie ce stagna, au câștigat mai puțin imediat după terminarea școlii decât cei mai norocoși care au absolvit într-o perioadă prosperă – și deseori aveau nevoie de de două decenii pentru a-și reveni. În medie chiar și după 15 ani de muncă, oamenii care au absolvit în anii cu o rată a șomajului ridicată continuau să câștige cu 2,5% mai puțin decât cei care absolviseră în anii cu o rată a șomajului scăzută. În unele cazuri, diferența salarială între cei care absolviseră într-un an extrem de bun, în comparație cu cei care terminaseră studiile într-un an extrem de slab, era de 20% - nu doar imediat după colegiu, ci chiar și atunci când bărbații respectivi ajunseseră să aibă peste 35 de ani.
Dacă încep cu un salariu mai mare, oamenii au o traiectorie inițială mai promițătoare. Dar acesta este doar primul avantaj. Cel mai bun mod de a câștiga mai mult este să vă potriviți abilitățile speciale nevoilor specifice ale unui angajator. Lucru care se întâmplă rareori în prima slujbă pe care o avem. Una din cele mai rapide căi spre un salariu mai mare la începutul carierei este să schimbi locurile de muncă destul de des. Însă dacă economia este instabilă este dificil să schimbi slujbele. Companiile nu fac angajări. Ceea ce înseamnă că oamenii care intră pe piața muncii într-un moment de criză economică sunt blocați pentru o vreme îndelungată în slujbe care nu sunt tocmai pe potriva abilităților lor.
Timp de mai mulți ani, spitalele cu programe de rezidențiat din Statele Unite s-au confruntat cu ceea ce era cunoscut drept ”efect de iulie”. În fiecare an, în luna iulie, proaspeții absolvenți de medicină își începeau carierele ca doctori. Deși acești tineri aveau puțină experiență în afara sălii de curs, spitalele cu programe de rezidențiat le repartizau adesea resposabilități considerabile în tratarea pacienților. Așa își dezvoltau abilitățile. Singura latură negativă a acestei abordări este că pacienții sufereau adesea din cauza acestei pregătiri la locul de muncă. (În Marea Britanie, această ”lună de groază” apare mai târziu, iar limbajul este mai colorat. Medicii britanici numesc perioada în care își încep noii doctori slujba ”sezonul de omoruri din august.”) De exemplu, un studiu a cercetat certificatele de deces eliberate de Statele Unite într-un interval de 25 de ani și au descoperit că, ”în districtele în care există spitale cu pragrame rezidențiale, erorile fatale de administrare a medicației înregistrau un vârf de creștere cu 10% doar în luna iulie. În contrast, nu exista nicio creștere aferentă lunii iulie în districtele în care nu existau spitalele programe rezidențiale. Alte cercetări din spitalele cu programe rezidențiale au descoperit că, în cazul pacienților din iulie și august, exista o probabilitate cu 18% mai mare de a se confrunta cu probleme chirurgicale și cu 41% mai ridicată de a deceda în timpul operației decât pacienții din lunile aprilie și mai.
Deceniile cronologice au puțină semnificație materială. Pentru un biolog sau un medic, diferențele fiziologice dintre, să spunem Fred la vârsta de 39 de ani și Fred la 40 de ani. Nici situația noastră nu variază semnificativ în anii care se termină cu nouă, în comparație cu cei care se termină în zero. Narațiunea vieții noastre progresează adesea de la un segment la altul, asemenea capitolelor unei cărți. Cu toate acestea, când oamenii se apropie de punctul care marchează finalul arbitrar al unui deceniu, ceva se trezește în mințile lor și îi face să-și schimbe comportamentul.
De exemplu, pentru a alerga la maraton, participanții trebuie să se înscrie la organizatorii evenimentului și să-și menționeze vârsta. Alter și Hershfield au descoperit că persoanele pe cale să schimbe prefixul predomină printre cei care participă la maraton pentru întâia oară ajungând la enormul procent de 48%. Luând în considerare toate vârstele, cea mai mare probabilitate de a alerga în primul maraton s-a înregistrat la 29 de ani. Pe de altă parte, prima participare la maraton scade după împlinirea vârstei de 40 de ani, dar crește semnificativ la 49.
Totuși, când contorul de parcurs al vieții ajunge la cifra nouă, nu întodeauna se declanșează un comportament sănătos. De asemenea, Alter și Hershfield au descoperit că ”rata sinuciderilor era mai ridicată în rândul celor pe cale să schimbe prefixul vârstei decât în cazul oamenilor a căror vârstă se termina cu orice altă cifră”. La fel, se pare, stau lucrurile cu tendința bărbaților de a-și înșela nevestele. Pe site-ul de relații extramaritale Ashley Madison aproape unul din opt bărbați avea 29, 39 sau 49 de ani – o probabilitate cu aproximativ 18% mai mare decât ar fi indicat hazardul.
Fie că este de bine sau de rău, finalul unui deceniu pare să declanșeze o reînnoire a căutării sensului.
Poate că ați auzit de ”regula finalului maxim”. Formulată în anii 1990 de Daniel Kahneman și de colegii săi, care au studiat experiențele pacienților în timpul colonoscopiilor și al altor experiențe neplăcute, regula spune că, atunci când ne amintim un eveniment, atribuim cea mai mare greutate celui mai intens moment (punctul culminant) și felului în care culminează (finalul). Prin urmare o colonscopie mai scurtă, cu momente dureroase la final, este ținută minte ca fiind mai rea decât o colonoscopie mai lungă dar care se încheie mai puțin neplăcut, chiar dacă în cazul procedurii din urmă durerea este considerabil mai mare per total. Minimalizăm durata unui episod – Kahneman o numește ”neglijarea duratei” – și amplificăm ce se întâmplă la final.
Puterea de codificare a finalurilor ne conturează multe din opiniile și deciziile ulterioare. De pildă, câteva studii arată că adeseori, evaluăm calitatea meselor a filmelor și vacanțelor, nu prin prisma experienței, ci prin percepția anumitor momente, mai ales a finalului.
Oamenii în vârstă au rețele sociale mult mai restrânse decât atunci când erau tineri. Dar motivul nu este singurătatea sau izolarea. Motivul este unul mai surprinzător și, totodată, pozitiv. Este vorba despre ceea ce alegem să facem. Pe măsură ce îmbătrânim, când devenim conștienți de sfârșitul inexorabil, ne revizuim prieteniile.
Cercetătorii au descoperit că finalurile semnificative au în centru una dintre cele mai complexe emoții pe care le trăiesc oamenii: nostalgie, un sentiment amestecat de fericire și tristețe. Pentru absolvenți și pentru toată lumea, cele mai puternice finaluri aduc nostalgie pentru că acestea aduc semnificație. Unul dintre motivele pentru care trecem cu vederea nostalgia sufletească este faptul că operează printr-o formă inversă de fizică emoțională. Adăugarea unei mici doze de tristețe unui moment altfel fericit mai curând înalță momentul respectiv, decât să-l diminueze. ”Nostalgia”, scriu cercetătorii, ”pare să fie specifică experienței finalurilor”. Cele mai bune finaluri nu ne lasă fericiți, ci produc ceva mai bogat – supansul unei descoperiri neașteptate, un moment pasager de transcendență, posibilitatea ca renunțând la ce am avut, să obținem ce avem nevoie.
Finalurile oferă vești bune și rele despre comportamentul și judecata noastră. Vă voi da vești proaste mai întâi, desigur. Finalurile ne ajută să codificăm, dar uneori pot să distorsioneze amintirile și să ne umbrească percepția, acordând o pondere excesivă momentelor finale și neglijând imaginea de ansamblu. Dar finalurile pot fi totodată o forță pozitivă. Ne pot ajuta să ne energizăm în direcția atingerii unui obiectiv. Ne pot ajuta să îndepărtăm ceea ce nu este esențial din viețile noastre. Și pot avea un efect de elevare – nu urmărind pur și simplu ce este fericirea, ci prin intermediul forței mai complexe a amărăciunii.
Încheierile, concluziile și punctele culminante dezvăluie ceva esențial despre condiția umană: în ultimă instanță, căutăm sensul.
Când să renunți la o slujbă?
Slujbele care aduc cele mai mari satisfacții au o trăsătură comună: ne în deamnă să muncim la potențialul maxim, însă într-un mod pe care noi, nu altcineva, îl controlăm. Slujbele care sunt solicitante, dar nu ne oferă autonomie, ne epuizează. Cele care ne oferă autonomie, dar prea puține provocări ne plictisesc. (Iar slujbele care nu sunt nici solicitante, nici nu deținem controlul asupra lor sunt cele mai rele dintre toate.) Dacă slujba nu-ți aduce nici provocări, nici autonomie, și nu poți face nimic pentru a îmbunătăți situația, gândește-te să faci o schimbare.
Dacă șeful te susține, își asumă responsabilitatea în loc să îi învinovățească pe alții, îți încurajează eforturile, dar, totdată, nu îți stă în cale și dovedește mai degrabă că are umor, în loc să fie predispus la izbucniri de furie, probabil că ești acolo unde trebuie. Dacă șeful este la polul opus descrierii de mai sus, ai grijă ce faci – poate chiar pasul final.
Una dintre cele mai bune căi de a-ți mări salariul este să schimbi organizația. Și, deseori, cel mai bun moment pentru a o face este după 3-5 ani.
Cercetări ample din numeroase țări arată că, atunci când obiectivele individuale se aliniază cu cele ale organizației, angajații sunt mai fericiți și mai productivi. Așa că oprește-te un moment și enumeră principalele două sau trei obiective pentru următoarii cinci, respectiv zece ani. Dacă actualul angajator te poate ajuta să le atingi, e perfect. Dacă nu, gândește-te la un final.
La finalul zilei de lucru, mulți dintre noi vrem să plecăm cât mai repede, dar știința finalurilor sugerează că, în loc să ne bulucim spre ușă, ar fi mai bine să ne rezervăm ultimele cinci minute ale programului de muncă pentru câteva mici gesturi dliberate care marchează încheierea zilei și ne aduc satisfacție. Începe prin a-ți acorda două sau trei minute pentru a nota ce ai realizat față de situația de azi-de-dimineață. Să facem progrese este cel mai important factor de motivare la slujbă. Dar dacă nu urmărim ce am ”bifat”, deseori nu știm dacă am făcut vreun progres. Acum, folosește celelalte două sau trei minute ca să-ți notezi concis planul pentru doua zi. Te va ajuta să închei ziua de azi și te va energiza pentru ziua de mâine.
Bonus: dacă mai ai un minut, trimite cuiva – oricui - un e-mail de mulțumire. Gratitudinea este un puternic element revigorant. Este o formă la fel de puternică de elevare.
Cercetările asupra beneficiilor pe care le aduce cântatul în grupuri sunt uimitoare. Cântatul în cor calmează pulsul și crește nivelul endorfinelor. Îmbunătățește funcționarea plămânilor. Mărește rezistența la durere și reduce nevoia de a lua calmante. Ba chiar calmează simptomele sindromului colonului iritabil. Cântatul în grup – nu doar în cadrul spectacolelor, ci și al repetițiilor – crește producția de imunoglobulină, ajutând organismul în lupta împotriva infecțiilor. Mai mult, în cazul pacienților care suferă de cancer și cântă într-un cor, se constată o reacție îmbunătățită a sistemului imunitar, după o singură repetiție.
Și deși beneficiile fiziologice sunt numeroase, s-ar putea ca avantajele psihologice să fie și maia mari. Câteva studii demonstrează că starea de spirit a persoanelor care cântă în cor se îmbunătățește semnificativ. De asemenea, crește stima de sine, reducând stresul și simptomele depresiei. Accentuează sentimentul individului că viața are un rost și un scop, precum și sensibilitatea față de alții. Iar aceste efecte rezultă nu din câtatul în sine, ci ca urmare a faptului că se cântă în grup. De exemplu, oamenii care cântă în cor mărturisesc că sunt mai fericiți decât cei care cântă solo.
Consecința este crearea unui cerc virtuos de bună dispoziție și coordonare superioară. Starea de bine stimulează coeziunea socială, ceea ce facilitează sincronizarea. Atunci când ne simțim sincronizați cu alții, ne simțim mai bine, ceea ce adâncește atașamentul și îmbunătățește sincronizarea și mai mult.
Grupurile corale sunt cea mai viguroasă expresie a acestui fenomen, dar și alte activități în care participanții găsesc o modalitate de afuncționa în sincron creează stări de bine similare.
Astăzi, datorită cercetărilor psihologului Constantine Sedikides de la University of Southampton și ale altora, nostalgia a fost izbăvită. Sidikides o numește ”o resursă interpersonală vitală, care contribuie la stăpânirea de sine... o sursă de subzistență psihologică”. Beneficiile unei atitudini pozitive în privința trecutului sunt vaste, deoarece nostalgia aduce două ingrediente esențiale stării de bine: sensul și conexiunea cu ceilalți. Când ne gândim nostalgic, deseori ne vedem protagoniști într-un eveniment crucial (o nuntă sau o absolvire, de pildă), care implică oamenii la care ținem cel mia mult. Nostalgia, arată cercetările, poate alimenta o stare pozitivă, poate proteja împotriva anxietății și a stresului și stimula creativitatea. Poate să sporească optimismul, să adâncească empatia și să alunge plictiseala. Nostalgia poate chiar să amplifice senzația fiziologică de confort și căldură. Există o probabilitate mai mare să ne simțim nostalgici în zilele mai reci. Iar când cercetătorii induc sentimentul nostalgiei – prin muzică sau miros, de pildă, oamenii tolerează mult mia bine frigul și percep temperatura ca fiind mai ridicată.
La fel ca tristețea, nostalgia este ”dulce-amară, dar o emoție predominant pozitivă și fundamental socială”. Atunci când gândim la timpul trecut, se creează ”o oglindă în sinele profund” un portal spre cine suntem cu adevărat. Nostalgia face ca prezentul să aibă sens.
M. Keith Chenm acum economist la UCLA, a fost unul dintre primii care au explorat conexiunea dintre limbă și comportamentul economic. A grupat mai întâi 36 de limbi din două categorii – cele care au timpul viitor pertinent și cele care au un timp labil sau inexistent. Limbile în care viitorul este precis marcat, precum engleza, italiana, coreeana, le impun vorbitorilor să facă distincții clare între prezent și viitor. Limbile în care viitorul este slab marcat, cum se întâmplă în mandarină, finlandeză și estonă, exprimă contrastul prea puțin sau, adesea, nu-l exprimă deloc.
Apoi Chen a exprimat – ținând cont de educație, vârstă și alț factori – dacă oamenii care vorbesc limbi în care viitorul este puternic exprimat și limbi în care viitorul este slab reprezentat se comportă diferit. O fac – într-o manieră oarecum uluitoare. Chen a constatat că există o probabilitate cu 30% mai mare ca vorbitorii limbilor în care viitorul este slab exprimat – cele în care diferențele dintre prezent și viitor nu sunt marcate explicit – să economisească pentru pensie și cu 24% mai mică să fumeze. De asemenea practicau sexul protejat într-o măsură mai mare, făceau mișcare mai des, erau mai sănătoși și mai bogați la pensie. Lucru valabil chiar și în țări precum Elveția, unde unii cetățeni vorbeau o limbă în care viitorul este slab exprimat (germana), iar alții foloseau o limbă cu indicații pregnante ale viitorului (franceza).
Chin nu a conchis nicidecum că limba pe care o persoană o vorbește ar fi cauzat acest comportament. Nu putea să reflecte decât diferențe mai în profunzime. Iar întrebarea dacă limba marchează gândirea și, prin urmare, comportamentul activ, rămâne disputată în domeniul lingvisticii. Cu toate acestea, alte cercetări au arătat că plănuim mai eficient și ne comportăm mai responsabil, atunci când viitorul pare mai strâns conectat la momentul prezent și la eul nostru actual. De exemplu, un motiv pentru care oamenii nu economisesc pentru pensie este că, într-un fel consideră că versiunea viitoare a lor este o persoană diferită de cea actuală. Iar atunci când li se arată fotografii cu ei înșiși la o vârstă înaintată, predispoziția lor de a economisi se accentuează. Alte studii au descoperit că, prin simplul fapt că ne gândim la viitor în unități temporale mai mici – zile nu ani -, începem ”să ne simțim mai apropiați de eul nostru viitor, reducând probabilitatea de a simți că eul nostru actual și eul nostru viitor nu sunt tocmai aceeași persoană.” La fel ca în cazul nostalgiei, cea mai inmortantă funcție viitorului este să accentueze semnidicația prezentului.
Celălalt studiu a examinat efectele acelui sentiment de respect amestecat cu teamă și uimire pe care îl numim ”minunare”. Aceasta se naște ”din niveluri superioare ale plăcerii și se mărginește cu teama”, după cum se exprimă doi cercetători. ”Este o emoție puțin studiată... esențială în a trăi experiența religiei, a naturii și a artei”. Are două atribute-cheie: vastitatea (experiența a ceva ce ne depășește) și acomodarea (vastitatea ne forțează să ne adaptăm structurile mentale).
Melanie Rudd, Kathleen Vohs și Jennifer Aaker au descoperit că experiența acestui sentiment de respect în care se amestecă teama și uimirea – atunci când vedem Grand Canyon, la nașterea unui copil, când are loc o furtună spectaculoasă – ne schimbăm percepția asupra timpului. Când trăim această minunare timpul își încetinețte curgerea. Se extinde. Simțim că parcă avem mai mult. Iar senzația aceasta este înălțătoare. ”Experiențele de felul acesta aduc oamenii în prezent, iar faptul că suntem în momentul prezent subliniază capacitatea minunării de a modifica percepția timpului, de a influența deciziile, de a ne face să simțim o satisfacție mai mare față de viață decât s-ar întâmpla altfel.”
Puse laolaltă, toate aceste studii arată că, pentru a ajunge să avem o viață plină de sens și semnficație, nu trebuie ”să trăim în prezent”, după cum ne sfătuiesc diferiți guru spirituali. Ci să ne integrăm perspectivele asupra timpului într-un tot coerent, care ne ajută să înțelegem cine suntem și de ce suntem aici.
Scrisul este un act de descoperire a ceea ce gândești și a ceea ce crezi.
Obișnuiam să cred în ignorarea ritmurilor zilei. Acum cred că poți face surfing pe ele.
Obișnuiam să cred că pauzele de prânz, moțăiala de peste zi și plimbările sunt niște răsfățuri. Acum cred că sunt necesități.
Obișnuiam să cred că cea mai bună cale de a depăși un început prost la serviciu, la școală sau acasă este să-l dai uitării și să mergi mai departe. Acum cred că e mai bine să o iei de la capăt sau să începi împreună cu alții.
Obișnuiam să cred că punctele de mijloc nu contează – în mare măsură pentru că ignorăm complet că există. Acum cred că punctele de mijloc ilustrează ceva fundamental despre felul în care se comportă oamenii și în care funcționează lumea.
Obișnuiam să cred în importanța finalurilor fericite. Acum cred că forța finalurilor nu rezidă într-o seninătate absolută, ci în capacitatea lor de a ne tulbura și a crea sens. Obișnuiam să cred că sincronizarea cu alții nu era decât un proces mecanic. Acum cred că necesită un sentiment de apartenență, ne răsplătește, conferindu-ne sens și ne dezvăluie o parte din natura noastră.
Obișnuiam să cred că alegerea momentului era totul. Acum cred că totul stă
în alegerea momentului.
