Femeia în fața oglinzii de Eric-Emmanuel Schmitt

 

Trei femei în trei perioade istorice diferite, marcate de crize și schimbări majore. Anne locuiește în Bruges, în primele zile ale Renașterii. Ea îndrăznește să meargă pe drumul ei, mânată de o voce superioară într-o epocă în care se războiesc sângeros diferite credințe.

Anne nu izbutea să-i ceară ceva lui Dumnezeu. Desigur, se tânguia în fața Creatorului, în serile când se răzvrătea, în zilele când o încerca suferința, dar știa că aceste rugi nu sunt decât o etapă, treptele de jos ale scării; în vârful ei, luminoasă, se afla iubirea nemărginită. Rolul rugăciunii nu e să ceri, ci să accepți.

Dumnezeu răspândea o strălucire din care se cuvenea să te împărtășești, nu era o persoană pe care să o implori, s-o cucerești, s-o convingi.

A doua poveste ne duce cu aproape trei secole înainte, la sfârșitul secolului al XIX-lea, unde Hanna, căsătorită cu un bărbat bogat și aristocrat, - dar la un moment dat se întâmplă un declic – simținu-se captivă și sufocată de ”traiul plictisitor lângă bărbatul ideal”, renunță la viața din înalta societate în favoarea liberului arbitru și a chemării interioare. Hanna cunoaște perioada în care oamenilor li se oferă posibilitatea de a se înțelege prin psihologie și psihanaliză.

Suntem capabili de mai mult decât credem sau, din cauza aroganței noastre, din lipsă de smerenie, nu ne cunoaștem adevărata anvergură?

Anny este o actriță de la Hollywood, produs al zilelor noastre. Un secol al chimiei, în care dacă simți un sentiment de angoasă, iai un medicament; dacă e mai grav, iai un drog. Anny alunecă în dependența de droguri și desfrânare doar pentru a umple golul de care este plină viața ei. Totuși până la urmă reușește să-și apere dreptul la decizie și izbutește să închidă cercul vicios al predecesoarelor ei.

 Trei femei care se simt în afara normelor și convențiilor societății din care fac parte.  Prin aceste trei destine, Eric-Emmanuel Schmitt explorează vinovăția, alienarea, sentimentul de a nu-ți aparține. El țese o legătură invizibilă între personaje dar, mai ales, între epoci. Ana de Bruges este inspirată din marii mistici reno-flamanzi, pentru care autorul are o pasiune aparte. Femei care sunt adesea poete, au o voce mai personală decât „establishmentul” reprezentat de bărbați, și care adesea plătesc scump pentru asta.

Parafraza numelor - Anne, Hanna, Anny - devine o parafrazare a destinelor. Poveștile lor se împletesc, se îmbină, se unesc într-o singură imagine a unui copac puternic dintr-o curte pierdută din Bruges. Apropo, este necesar să menționăm că curtea reprezintă o adevărată comunitate de beghine, una dintre ordinele religioase care uneau femeile care nu își puteau găsi un loc în viața de zi cu zi și preferau să conducă o gospodărie comună și să mențină  un mod de viață pios, un fel de confrerie feministă din secolele XII-XV.

Dar nu numai arborele și similaritățile din istoria fiecăreia dintre eroine le unește. O trăsătură comună mult mai izbitoare este voința și dorința lor de a lua decizii independente. Într-o oarecare măsură, acesta este un roman în care asistăm la maturizarea unei femei.

Anne, prima dintre eroine, vorbește despre ea însăși din poziția unui copil. Ea este pură, naivă, plină de misticism și în mod independent face descoperiri ezoterice care sunt dincolo de înțelegerea celor din jur. Totuși, viziunea ei asupra a ceea ce se întâmplă e mult mai precisă decât percepția încețoșată a celorlalți oameni. Ea poartă această puritate și naivitate de-a lungul vieții sale scurte, dar strălucitoare.

Următorul pas este făcut de Hanna, care, se zbate ca o adolescentă rebelă, încercând să găsească sensul vieții – și care reușește cu adevărat când se cufundă în profunzimile inconștientului său prin psihanaliză. Hotărâtă și fără compromisuri, precum adolescenții, ea găsește puterea de a-și schimba complet soarta, dar rămâne blocată în rebeliune și autodescoperire.

Și a treia este Anny, o divă de la Hollywood, o actriță care a intrat în industria filmului  la vârsta de cinci ani și și-a creat un eu fals pe fundalul unei sincerități uimitoare pe platoul de filmare. După ce a trecut prin dependența de droguri și abisul autodistrugerii, ea depășește convențiile care o încătușează și devine independentă. Această independență este schițată în doar câteva pasaje. Puține cuvinte, puține acțiuni, câteva decizii într-un epilog care rezumă toate cele trei povești și le ambalează în una singură. După trei secole, după trei vieți, o femeie a reușit în sfârșit să devină ea însăși. O poveste scrisă într-un limbaj excelent, pe fundalul unei bogate moșteniri istorice - despre asta este vorba în romanul Femeia în fața oglinzii.

Fiesta de Ernest Hemingway

 

Fiesta de Ernest Hemingway este un roman împărțit în trei părți inegale. Acțiunea din prima parte se desfășoară în principal la Paris și poate fi descrisă ca fiind „statică”. A doua, care este cea mai importantă; are 11 capitole și reprezintă evenimentul celebrei Fiesta de la Pamplona, ​​de la care provine titlul romanului și reprezintă punctul culminant al lucrării. A treia carte se limitează la un capitol și evocă întoarcerea la Paris a principalilor protagoniști.

Descrierea locurilor este guvernată de opoziția tradițională dintre urban și rural. Celor trei locuri esențiale ale romanului – Paris, Burguete și Pamplona. Orașul prin excelență este Parisul, unde toată boema din lume se adună pentru a se distra. Parisul este sinonim cu lenevia, timpul liber, distracția (se cuvine să acordăm acestui ultim termen rezonanțe pascaliene: adică tot ceea ce abate omul de la sine, de la confruntarea cu o angoasă profundă, existențială); este locul plăcerilor în care se caută satisfacerea neîntreruptă a tuturor poftelor: se bea, se mănâncă, se râde, se dansează și se face dragoste până la sațietate. Orașul este o combinație dintre hedonism și sibaritism; agitație care maschează o stare profundă de rău.

Pescuitul de păstrăvi formează un fel de paranteză în care fiecare moment este, dimpotrivă, gustat, savurat cu intensitate. Întregul episod din Burguete este marcat de reapariția adjectivului „bine”, care vine ca un laitmotiv pentru a sublinia importanța senzației pure și simple, care dispensează de orice reflecție: experimentăm, simțim și mai presus de toate, refuzăm să gândim. După cele cinci zile petrecute în Burguete, începe timpul Fiestei. Gaura strălucitoare în cenușiul vieții de zi cu zi, fiesta inaugurează timpul excesului, exuberanței și prodigalității. Este un fel de paranteză sacră în timpul profan; un interludiu jucăuș, dar și tragic (corida), anarhic și mistic.

Dar fiesta este și o sărbătoare religioasă; închinarea creștină se juxtapune cu o închinare păgână mai veche care culminează cu sacrificiul și ritualul luptei cu taurii. Corida reprezintă apogeul festivității și reintroduce în spațiul sacru al arenei tot ceea ce lumea profană a alungat, pierdut, reprimat: activitate zadarnică (cheltuieli neproductive), jocul cu moartea, vertijul.

Personajele care apar în roman (descrise de unii critici drept „o lume a izolaților infirmi și dezafiliați”) și luând în considerare pe fiecare dintre ei în unicitatea și individualitatea lor, este necesar să evocăm grupul care a trecut în istoria literară sub denumirea de „generația pierdută”.

Fiesta are o valoare exemplară deoarece romanul prezintă o situație tipică la E. Hemingway – „o poveste de dragoste în care se bea mult și care are ca fundal o civilizație abandonată beției, războiului și morții – și eroul tipic care nu crede în nimic, se întoarce din toate fără să fi plecat aproape nicăieri, refuzând să se sacrifice pentru orice depășește existența umană.”

Putem împărți personajele în două categorii, pe de o parte, Jake Barnes, Bill Gorton și Pedro Romero, care reprezintă norma morală: o inocență a spiritului sănătos și aproape copilăresc și căreia i se opun trio-ul Ashley-Campbell-Cohn, simbolizând alte valori morale, o altă atmosferă (neînțelegere, vanitate, imbroglio sentimental, distrugere etc.). Jake Barnes servește ca o legătură între cele două grupuri și joacă rolul unui catalizator: toate acțiunile și reacțiile descrise în roman au loc în prezența și prin prisma lui, este un fel de centru liniștit în jurul căruia totul se dezlănțuie.

Jake Barnes a fost rănit de austrieci în Italia; rănit la trup, dar și în duh; el trăiește aceleași coșmaruri, aceeași fobie a întunericului și a nopții. Este destul de evident că elementul care determină întreaga personalitate a lui Jake Barnes este rănirea lui și neputința care rezultă din aceasta. Fiesta este povestea unei iubiri imposibile între Jake și Brett Ashley; chiar dacă nu poate cunoaște plăcerile iubirii, va experimenta totuși toate chinurile ei. Jake scapă de iluziile în legătură cu Brett și de o anumită tendință de ai fi milă de sine însuși. Acesta acceptă confruntarea cu un adevăr dureros și neplăcut, dar această acceptare nu echivalează cu resemnare, cu înfrângere, ci traduce o formă de curaj pe care Hemingway a exprimat-o în formula: „Un om poate fi distrus, dar nu învins”. Este evident că acesta manifestă, în comparație cu personaje precum Robert Cohn sau Mike Campbell, o viață interioară mai bogată, emoții și senzații mai profunde. Jake Barnes este într-adevăr „eroul ascuns” vs. „eroul deschis” (Pedro Romero), „eroul din spatele fațadei antieroului”.

Dacă vina în personalitatea lui J. Barnes este de natură fizică, cea a lui Robert Cohn este de natură socială și psihologică. Factorul dominant la acest personaj este condiția lui de evreu asupra căreia naratorul nu renunță să insiste. R. Cohn este, prin definiție, un proscris, un „străin”. Acesta stârnește reacții brutale în tovarășii săi, având calitatea de a scoate la iveală ce este mai rău în oricine, și este îndepărtat de Brett, precum și de Jake: „Nu îmi pare rău pentru el. Îl urăsc. Urăsc suferința lui blestemata”. Acest eșec poate fi explicat prin faptul că Cohn este un romantic incurabil, el încă hrănește iluzii în timp ce tovarășii săi le-au pierdut pe toate sau aproape pe toate. Irealismul lui se manifestă și prin influența pe care cărțile o au asupra lui: „El citise pe W.H. Hudson. Pare o ocupație nevinovată, dar Cohn citise și recitise The Purple Land. El își formase o impresie despre Paris de la Mencken.” Dar în relația cu femeile și în special cu Brett, R. Cohn își dezvăluie adevărata natură, imaturitatea sa fundamentală. În timp ce scurta aventură din San Sebastian este doar o fantezie trecătoare pentru Brett, Robert Cohn persistă, se agață, el insistă asupra duratei unde poate exista doar flux. Acesta are o latură jalnică de cavaler; trubadurul și-a pierdut drumul într-o lume în care dragostea nu are loc – „distracția” contează – și în care cinismul a ucis sentimentele frumoase.

Dacă R. Cohn este anti-eroul (sau eroul romantic) și J. Barnes eroul secret din Fiesta, Pedro Romero este eroul manifest. Apare ca un fel de ideal foarte hemingwayan care combină inocența tinerească, prospețimea și grația cu vigoarea fizică și forța morală a unui bărbat matur. Este, practic, piatra de încercare pentru determinarea valorii, a temperamentului celorlalte personaje. Există într-adevăr în Pedro Romero o puritate, o autenticitate căreia Brett Ashley, care s-a cufundat în viața adulteră a Parisului, nu-i poate rezista: „Sunt supărată pe tânărul Romero. Cred că sunt îndrăgostită de el.” Superioritatea lui Pedro Romero se manifestă într-un mod pe cât de tragic, pe atât de magnific în timpul confruntării cu R. Cohn. Pumnii lui R. Cohn nu pot atinge sau submina forța interioară, voința toreadorului care, a doua zi, își va afirma în arenă caracterul invincibil. De fapt, nu R. Cohn reprezintă un pericol, o amenințare pentru Pedro Romero, ci mai degrabă Brett Ashley, Lilith-ul generației pierdute (Lilith: numele femeii create înaintea Evei; ea este instigatoarea iubirilor ilegitime, năluca nopții care va încerca să-l seducă pe Adam, nimfa vampirică a curiozității care scoate ochii copiilor și le dă  laptele otrăvitor al viselor,  după bunul plac.)

Brett Ashley a fost în Detașamentul de ajutor voluntar într-un spital în timpul războiului și și-a pierdut marea dragoste din cauza dizenteriei. Ea se va întoarce devastată și va adopta, după această plonjare în violență, groază și neant, un mod de viață în care băutura și plăcerea sexuală nu sunt doar o chestiune de simplă satisfacere a poftei, ci un cult al cărui scop inconștient este să umple golul existenței, să-i dea un sens. Caută mântuirea în desfrânare și revelația în paroxismul senzației.

Prin libertatea ei de limbaj și de moravuri, Brett întruchipează femeia emancipată, dacă nu femeia falică, care nu poate trăi cu un bărbat fără să-l distrugă. Putem spune într-un anumit fel că emascularea lui J. Barnes corespunde „defeminizării” lui Brett Ashley. Personajul lui Brett Ashley trezește și alte conotații; R. Cohn o compară cu Circe. Circe era fiica lui Helios, zeul soarelui, iar mama ei fiind Perseis, o oceanidă. Se spune că Circe i-a transformat pe tovarășii lui Ulise în porci.

Brett întruchipează o putere de seducție dăunătoare, diabolică, care îi corupe pe cei care cedează fascinației sale. Relația cu Pedro Romero marchează, evident, un fel de cotitură în evoluția lui Brett Ashley, aproape că am fi tentați să vorbim de convertire, pentru că eroina, dezarmată de integritatea bărbatului pe care-l iubeşte şi care știe că va duce la părbușirea ei, renunță la ea însăși. În contact cu P. Romero (care reprezintă, după cum am văzut, inocența, puritatea, absolutul) trezește în Brett un sentiment de care nu se mai crede în stare și care se apropie de această valoare care va căpăta o importanță tot mai mare în opera lui Hemingway: abnegație, dezinteres, altruism. De asemenea, se poate prezenta această criză interioară într-o lumină mai puțin pozitivă. În orice caz, Brett este de la începutul jocului său de seducție, sfâșiată de conștiința lui: „Mi-am pierdut respectul de sine. Mă simt o cățea.”

Hotărârea finală a lui Brett echivalează cu refuzul lașității, deoarece cu P. Romero zarurile sunt aruncate; el nu are armele – cinismul, nihilismul – bărbaților pe care este obișnuită să-i întâlnească. Jocul este într-adevăr prea inegal: ”Știi, aș fi rămas lângă el dacă nu mi-aș fi dat seama că-i fac vreun rău. Am treizeci și patru de ani, doar știi. Nu vreau de loc să ajung una din ticăloasele acelea care duc puștanii de râpă.”

Poate că ceea ce o motivează pe Brett Ashley este, în ultimă instanță, „apărarea unui fel de cod de onoare care înnobilează pe cel care îl practică și îl deosebește de toți cei care își urmăresc înclinațiile momentului”. Renunțarea lui Brett este o cucerire, o victorie asupra ei însăși generând faimosul „sentiment de bine” hemingwayan, un indice al corectitudinii morale a unei acțiuni: „Până acum, ceea ce am înțeles despre morală este că e ceea te face să te simți bine și ceea ce este imoral este ceea ce te face să te simți rău.”

Ca să trecem în revistă pe scurt alte trei personaje secundare: Bill Gorton, Mike Campbell și Contele Mippipopolous. Primul reprezintă pentru J. Barnes prietenul de suflet, cel cu care împărtășește bucuriile simple ale pescuitului și ale șederii pe munte, și cele mult mai complexe și mai pline de încercare ale festivității din Pamplona. Îi datorăm o serie de remarci rasiste la adresa negrilor, evreilor și câteva împotriva catolicilor și puritanilor, dar acesta este mai presus de toate apostolul ironiei și milei, două dimensiuni capitale ale operei. Mike Campbell ridică cinismul și aplombul la nivelul unei filozofii a existenței. Este un falit care bea uscat, nu-i plac evreii și englezii și este totuși suficient de slab pentru a accepta fără să tresară infidelitățile lui Brett, viitoarea lui soție. Cel mai drăguț dintre cei trei este cu siguranță contele Mippipopolous care este considerat de Brett „unul dintre noi”, a experimentat războaie și revoluții („Am fost în șapte războaie și patru revoluții”) și chiar a fost rănit, dar dacă sistemul lui de valori include „mâncare”, „vin” și „dragoste” pe care le găsim printre ceilalți reprezentanți ai generației pierdute, el pare să ignore angoasa comună acestei cohorte. Este un estet, un căutător de plăceri care nu vrea niciodată să ridice un toast în timp ce își bea vinul de teamă că sentimentele vor strica buchetul: „Acest vin este prea bun pentru a rosti un toast, draga mea. Nu vrei să amesteci emoțiile cu un astfel de vin. Pierzi gustul.” Nu și-a pierdut gustul pentru viață, care rămâne pentru el o sursă inepuizabilă de senzații: „Vedeți, domnule Barnes, pentru că am trăit foarte mult, acum mă pot bucura de orice atât de bine. Nu vi se pare așa?”

Opera lui Hemingway, în general, se caracterizează printr-o remarcabilă unitate de teme; ea explorează un număr destul de limitat dintre ele și le preia de la un roman la altul. Războiul joacă un rol capital în acest univers; este evenimentul central, experiența primordială care va determina atât evoluția autorului – care a fost profund marcat de ceea ce a trăit pe frontul italian – cât și alegerea personajelor și a situațiilor pe care le regăsim în opera sa.

În Fiesta este descrisă condiția omului într-o societate tulburată de violența războiului și de cataclismul moral care a pus capăt la inocența americană și a provocat „moartea iubirii”; această incapacitate de a iubi este cel mai clar simbolizată de cuplul Jake Barnes/Brett Ashley. Războiul a adus această generație în prezența morții și a neantului; „eroul tipic din opera lui Hemingway este un om conștient sau care devine conștient de nimic” cu alte cuvinte, al haosului, al absurdului lumii și al nebuniei. Fiesta are într-adevăr ca fundal ‘la nada’, adică această civilizație abandonată beției, războiului și morții, care apare, într-o formă sau alta, în fiecare roman. De aici, dimensiunea filozofică care trebuie atribuită desfrânării lui Jake și Brett, inițiate în ‘nada’

Ce este metaversul și cum ne va afecta sănătatea mentală

 

Până de curând, metaversul era un cuvânt necunoscut pentru majoritatea, dar fenomenul a început să fie discutat pe scară largă după ce președintele Facebook-ului, Mark Zuckerberg, a anunțat redenumirea holdingului său (Facebook, Instagram, WhatsApp etc.) sub denumirea de Meta și intenția sa de a crea un nou produs - un mediu virtual în care oamenii pot comunica folosind avatare.

Dar ce este metaversul? Este o realitate pe care o putem înțelege deja sau este pur și simplu un concept, o idee care transformă utilizarea digitalului? Și cel mai important: cum ne va afecta metaversul sănătatea mintală?

 

Prima mențiune a metaversului datează din 1992. Scriitorul de science fiction Neil Stevenson, în romanul său Snow Crash, descrie o lume virtuală tridimensională. În ea, oamenii lucrează, se odihnesc, comunică între ei cu ajutorul avatarurilor. Câțiva ani mai târziu, această imagine va căpăta o formă înspăimântătoare și distopică în trilogia „The Matrix” - acolo mediul virtual s-a dovedit a fi atât de realist încât mașinăria a reușit să convingă omenirea de autenticitatea sa și să o cufunde într-un vis din care e foarte greu să scapi.

Conceptul de metavers implică prezența unei noi infrastructuri digitale, care este similară cu Internetul. Principalul bloc de construcție pentru crearea sa este 5G, precum și diverse tipuri de software, dezvoltatori și utilizatori pentru testare. Companii precum Epic Games, Microsoft, Facebook și SK Telecom au anunțat public că intenționează să devină parte a acestuia în viitorul apropiat.

Cu ajutorul unor ochelari de realitate virtuală Oculus, utilizatorii vor putea să intre într-o lume nouă. Ce se va întâmpla acolo este greu de spus. Zuckerberg a comunicat într-un interviu că oamenii vor putea gestiona un avatar virtual în noul spațiu, de unde pot cumpăra bunuri, se pot relaxa și chiar lucra.

 

Metamunca

Teleportarea, hologramele și avatarurile vor sta la baza viitorului loc de muncă. Companiile de tehnologie dezvoltă căi pentru lansarea de noi produse de vizualizare și prezență socială la locul de muncă.

„Până în 2030, noile generații de Oculus vor permite utilizatorilor să se teleporteze dintr-un loc în altul fără a părăsi canapeaua.” a spus Mark Zuckerberg pe un podcast. Recent, compania a introdus Horizon Workrooms, o „experiență de interacțiune” care le permite colegilor de serviciu să colaboreze, să comunice și să se conecteze prin realitatea virtuală. Ideea este ca experiența să fie cât mai aproape de cea intimă, permițând conversații „realiste”.

 

Metamedicina

În domeniul metamedicinei, se vor dezvolta jocuri destinate tratamentului, ar putea apărea farmacii virtuale și jocuri cu prescripție medicală. De exemplu, în iunie 2020, EndeavourRx de la Akili Interactive a fost aprobat de Agenția pentru Alimente și Medicamente a Statelor Unite (FDA), devenind primul joc video din lume pentru tratarea tulburării de deficit de atenție la copii. În 2021, jocul a fost testat ca tratament pentru pacienții cu COVID-19 cu simptomul ”creier încețoșat”. Revery a investit 2 milioane USD în 2021 pentru a îmbunătăți sănătatea mintală prin tehnologia jocurilor mobile. Proiectul va lansa o aplicație care combină terapia cognitiv-comportamentală pentru insomnie cu concepte de jocuri mobile.

Proprietatea digitală

Terenul din lumea digitală este demarcat, vândut și dezvoltat pe măsură ce oamenii încep să trăiască vieți virtuale. În martie 2021 s-a vândut prima casă digitală din lume, pentru 500.000 USD. În iunie 2021, un milion de proprietăți virtuale au fost vândute. În căutarea recomandărilor, investitorii cripto apelează la noi brokeri și specialiști în imobiliare virtuale. În martie 2021, Metaverse Group a anunțat planul de a lansa Metaverse REIT, primul trust de investiții imobiliare pentru active virtuale.

Teleportarea

Tehnologia face posibilă teleportarea. Este o experiență senzorială unică care îi aduce pe călători mai aproape de destinația fizică. Folosind inteligența artificială, artiștii virtuali descriu arhitectura regională și atracțiile turistice populare într-o manieră compatibilă cu omologii lor fizici. În viitor, călătoria virtuală în timp va deveni posibilă, iar utilizatorul va alege epoca în care vrea să meargă. În plus, se vor putea efectua scurte excursii de relaxare. De exemplu, în pauza de masă la serviciu. Se vor crea cabine speciale pentru a reproduce prezența deplină: mirosul mării, căldura soarelui, nisipul de sub picioare.

Metasocietatea

Numărul de utilizatori activi de internet a ajuns la 4,6 miliarde de oameni, iar creșterea timpului zilnic petrecut pe ecrane conduce la nedelimitarea vieții digitale de cea fizică.

Reflectarea identității fizice în lumea digitală devine din ce în ce mai ușoară și mai realistă. Există aplicații care reproduc detalii complexe ale trăsăturilor faciale, inclusiv culoarea pielii, ridurile, capilarele și cicatricile. Unele companii se angajează să facă avatarele metaverse mai incluzive și mai diverse. Modelul noilor rețele sociale este construit pe principiul „cu cât joci mai mult, cu atât cunoști mai mulți oameni noi”. Jocurile devin un nou spațiu pentru întâlniri și comunicare. Se conturează lumi permanente definite de utilizator.

 Facebook Horizon testează o platformă de realitate virtuală în care cercetătorii se joacă, construiesc și creează împreună.

Noi forme de activitate politică virtuală apără interesele sociale și desfășoară campanii politice. De exemplu, grevele digitale au început în primăvara anului 2020, când au fost instituite restricții legate de pandemie în întreaga lume.

 

Riscuri

Metaversul oferă posibilități mai mari de crea versiuni perfecte ale sinelui în comparație cu platformele de socializare. Acolo îți poți face avataruri frumoase și idealizate, iar timpul petrecut în această lume ar putea fi atât de ademenitor și captivant încât ar putea menține utilizatorii mereu conectați.

De asemenea, riscurile metaversului sunt asociate cu dorința utilizatorilor de a-și transfera valorile, reperele etice și identitatea reală în lumea virtuală. Cele mai importante probleme constau în apariția de noi posibilități de manipulare și dezinformare, schimbarea reperelor și percepției asupra lumii înconjurătoare. Astfel, am putea asista la scăderea importanței moralității și eticii prin utilizarea unui avatar virtual. Grupul cel mai vulnerabil la aceste transformări sunt copiii.

Politica eterogenă de securitate din spațiul virtual comportă multe riscuri. Deocamdată nu este clar cum vor fi implimentate reglementările legislative și fiscale în metavers din cauza lipsei limitelor fizice. Și, în consecință, acest fapt ar putea atrage o lipsă a resposabilității utilizatorilor, mai ales când se operează cu date personale, biometrice, financiare și chiar emoționale.

Autoritățile anumitor state au început să analizeze riscurile dezvoltării metaverselor de joc și să studieze posibilitățile de reglementare a acestora. În special, vorbim despre posibila apariție în metavers a drogurilor, noilor forme de agitație și proteste, până la conturarea unei realități politice virtuale, precum și tot soiul de „mecanisme care contribuie la scăderea moralității în societate”.

Efecte mentale

Cel mai izbitor impact potențial al angajării în interacțiuni virtuale se referă la psihoze – în special cele care implică iluzii și/sau halucinații. În studiile clinice controlate, realitatea virtuală a ajutat persoanele cu iluzii și halucinații, chiar și pe cele cu psihoze, să facă față bolii. Cu toate acestea, metaversul nu va fi un mediu clinic controlat și există supoziția că ajutorul oferit de astfel de medii virtuale este pur și simplu o evadare de probleme și că nu oferă o soluție de durată.

Trăsăturile de personalitate schizotipale, care includ experiențe neobișnuite, nonconformitate impulsivă și dezorganizare cognitivă, au fost studiate în corelație cu utilizarea excesivă a tehnologiei digitale. Schizotipia este privită ca un sindrom subclinic similar cu schizofrenia. Explorarea schizotipiei se face adesea în detrimentul examinării persoanelor cu schizofrenie, din cauza dificultăților de a studia persoanele cu această tulburare. Există mai multe studii în acest sens, dar concluziile sunt toate în mare măsură similare: există corelație între utilizarea digitală și simptomele de schizotipie de tipul schizofreniei și altor psihoze.

Întrebarea rămâne: utilizarea digitală provoacă schizotipie (inclusiv iluzii și distorsiuni cognitive) sau cei cu schizotipie și distorsiuni cognitive dau prioritate tehnologiei digitale în defavoarea interacțiunilor reale? Deși prima posibilitate este vădit înfricoșătoare, oricare dintre relații trezește îngrijorare și există puține dovezi nemijlocite în acest sens. Autorii unor studii au ajuns la concluzia că unul dintre motivele pentru care atât de mulți oameni cu schizotipie sunt atrași de astfel de lumi virtuale este că le permite să evadeze din lumea reală, acolo unde problemele lor se manifestă în mod evident. Aceste descoperiri sugerează că vizitarea metaversului poate antrena mai multe contacte cu indivizi a căror înțelegere asupra realității nu este tocmai ceea ce ar putea fi - și asta poate provoca interacțiuni imprevizibile și dificile.

Ce concluzii putem face în contextul în care tot mai mulți utilizatori vor pătrunde în acest nou mediu, metavers? În cel mai bun caz, un astfel de mediu poate servi drept „adăpost sigur” temporar pentru cei cu simptome asemănătoare schizofreniei. Rămâne de văzut dacă asta face din metavers un spațiu sigur pentru ceilalți oameni. În cel mai rău caz, s-ar putea ca imersiunea în această lume digitală să crească probabilitatea de a fi dislocat de realitate și, astfel, să genereze simptome delirante sau psihotice.

Numeroase studii au arătat că conexiunea pe viu cu ceilalți ameliorează suferința mentală și este un element esențial pentru dezvoltarea sănătoasă a creierului. Prin urmare, viața în metavers este extrem de nesănătoasă.

O existență sănătoasă va implica întotdeauna o formă de durere, deoarece durerea este o parte esențială a capacității omului de a face față vieții. Mulți indivizi evită simple frustrări, cum ar fi așteptarea autobuzului în stație, scoțând telefoanele și folosind fără limită rețelele sociale. Legătura dintre frustrare și evitare se poate înrădăcina atât de adânc încât oamenilor să le fie greu să acorde atenție unui lucru mai mult de câteva secunde. Acest fapt poate aduce mari daune societății în ansamblu, mai ales dacă există o opțiune exprem de captivantă și tentantă de a scăpa, precum metaversul.

 

Unde ne duce progresul?

Orice încercare de a trece în revistă „pericolele obiective” ale vieții digitale, implică analiza amănunțită a fiecărui caz individual: particularitățile persoanelor singuratice, deficiențele de relaționare, caracteristicile mediului familial și contextul social. Este suficient? Ce se întâmplă dacă simțim că ceva s-a schimbat în intimitatea noastră? Pe pereții din casele noastre, pe birourile noastre, în genți, în palmele noastre, ecrane peste tot și avem mereu unul la îndemână, pentru a fi siguri că suntem conectați la toată lumea, oriunde în lume, tot timpul. Ecranele nu creează direct suferință, ci folosirea lor, sau mai bine zis folosirea lor greșită, o provoacă. Ele au devenit noul simptom al nevrozelor noastre contemporane în jurul tripticului „viteză, performanță, hedonism”.

Avem de ales? Mai putem refuza progresul fără a risca autoizolarea culturală și socială? Mai ales că a fi acolo nu este suficient: trebuie să răspunzi, să acționezi, să reacționezi, să faci ordine, să rezolvi. Și devine greu de spus, suntem noi victimele sau complicii? Cine dintre noi a scris un mesaj în plus? Cine și-a uitat copilul în fața unui ecran? Este de vină prietenul care preferă mesajele scrise unei conversații dificile? Cine dacă nu noi înșine?

Încă nu știm ce vom câștiga și ce vom pierde. Dorința de cunoaștere va fi stimulată sau înecată de abundență? Puterea noastră de discernământ, ascuțită sau stinsă de prisosul surselor? Capacitatea noastră de luare a deciziilor, consolidată sau diluată în fluxul de date? Ceea ce știm este că creierul nostru se schimbă deja, rețelele noastre neuronale sunt reprogramate. Simțim că relația cu celălalt s-a schimbat profund: legăturile dintre noi sunt mai strânse, dar și lipsite de trăire autentică. Știm că virtualul a creat o zonă gri între noi și ceilalți, între noi și noi înșine.

Material publicat în revista Atitudini