Trei femei în trei perioade istorice diferite, marcate de crize și schimbări majore. Anne locuiește în Bruges, în primele zile ale Renașterii. Ea îndrăznește să meargă pe drumul ei, mânată de o voce superioară într-o epocă în care se războiesc sângeros diferite credințe.
Anne nu izbutea să-i ceară ceva lui Dumnezeu. Desigur, se tânguia în fața Creatorului, în serile când se răzvrătea, în zilele când o încerca suferința, dar știa că aceste rugi nu sunt decât o etapă, treptele de jos ale scării; în vârful ei, luminoasă, se afla iubirea nemărginită. Rolul rugăciunii nu e să ceri, ci să accepți.
Dumnezeu răspândea o strălucire din care se cuvenea să te împărtășești, nu era o persoană pe care să o implori, s-o cucerești, s-o convingi.
A doua poveste ne duce cu aproape trei secole înainte, la sfârșitul secolului al XIX-lea, unde Hanna, căsătorită cu un bărbat bogat și aristocrat, - dar la un moment dat se întâmplă un declic – simținu-se captivă și sufocată de ”traiul plictisitor lângă bărbatul ideal”, renunță la viața din înalta societate în favoarea liberului arbitru și a chemării interioare. Hanna cunoaște perioada în care oamenilor li se oferă posibilitatea de a se înțelege prin psihologie și psihanaliză.
Suntem capabili de mai mult decât credem sau, din cauza aroganței noastre, din lipsă de smerenie, nu ne cunoaștem adevărata anvergură?
Anny este o actriță de la Hollywood, produs al zilelor noastre. Un secol al chimiei, în care dacă simți un sentiment de angoasă, iai un medicament; dacă e mai grav, iai un drog. Anny alunecă în dependența de droguri și desfrânare doar pentru a umple golul de care este plină viața ei. Totuși până la urmă reușește să-și apere dreptul la decizie și izbutește să închidă cercul vicios al predecesoarelor ei.
Trei femei care se simt în afara normelor și convențiilor societății din care fac parte. Prin aceste trei destine, Eric-Emmanuel Schmitt explorează vinovăția, alienarea, sentimentul de a nu-ți aparține. El țese o legătură invizibilă între personaje dar, mai ales, între epoci. Ana de Bruges este inspirată din marii mistici reno-flamanzi, pentru care autorul are o pasiune aparte. Femei care sunt adesea poete, au o voce mai personală decât „establishmentul” reprezentat de bărbați, și care adesea plătesc scump pentru asta.
Parafraza numelor - Anne, Hanna, Anny - devine o parafrazare a destinelor. Poveștile lor se împletesc, se îmbină, se unesc într-o singură imagine a unui copac puternic dintr-o curte pierdută din Bruges. Apropo, este necesar să menționăm că curtea reprezintă o adevărată comunitate de beghine, una dintre ordinele religioase care uneau femeile care nu își puteau găsi un loc în viața de zi cu zi și preferau să conducă o gospodărie comună și să mențină un mod de viață pios, un fel de confrerie feministă din secolele XII-XV.
Dar nu numai arborele și similaritățile din istoria fiecăreia dintre eroine le unește. O trăsătură comună mult mai izbitoare este voința și dorința lor de a lua decizii independente. Într-o oarecare măsură, acesta este un roman în care asistăm la maturizarea unei femei.
Anne, prima dintre eroine, vorbește despre ea însăși din poziția unui copil. Ea este pură, naivă, plină de misticism și în mod independent face descoperiri ezoterice care sunt dincolo de înțelegerea celor din jur. Totuși, viziunea ei asupra a ceea ce se întâmplă e mult mai precisă decât percepția încețoșată a celorlalți oameni. Ea poartă această puritate și naivitate de-a lungul vieții sale scurte, dar strălucitoare.
Următorul pas este făcut de Hanna, care, se zbate ca o adolescentă rebelă, încercând să găsească sensul vieții – și care reușește cu adevărat când se cufundă în profunzimile inconștientului său prin psihanaliză. Hotărâtă și fără compromisuri, precum adolescenții, ea găsește puterea de a-și schimba complet soarta, dar rămâne blocată în rebeliune și autodescoperire.
Și a treia este Anny, o divă de la Hollywood, o actriță care a intrat în industria filmului la vârsta de cinci ani și și-a creat un eu fals pe fundalul unei sincerități uimitoare pe platoul de filmare. După ce a trecut prin dependența de droguri și abisul autodistrugerii, ea depășește convențiile care o încătușează și devine independentă. Această independență este schițată în doar câteva pasaje. Puține cuvinte, puține acțiuni, câteva decizii într-un epilog care rezumă toate cele trei povești și le ambalează în una singură. După trei secole, după trei vieți, o femeie a reușit în sfârșit să devină ea însăși. O poveste scrisă într-un limbaj excelent, pe fundalul unei bogate moșteniri istorice - despre asta este vorba în romanul Femeia în fața oglinzii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu